Mihai Eminescu despre Episcopul Melchisedec Ștefănescu

Veacul al XIX-lea românesc, cu frământările sale istorice, politice, sociale, culturale și religioase, a înregistrat remarcabile personalități autohtone, care au conturat spa­țiul existențial al românilor din Principatele Unite, constituind mojarul în care s-a plămădit identitatea națională și afirmarea spiritului românesc.

Poetul Mihai Eminescu (1850-1889) și Episcopul Melchisedec Ștefănescu (1823-1892) al Dunării de Jos și apoi al Romanului, năs­cuți amândoi în nordul Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai vieții culturale și religioase din acea epocă, au fost destine pro­vidențiale naționale care și-au asumat lupta pentru neam, limbă și credință, purtând în inimă, până la ultima suflare, dorința de a-i sluji pe români, de a sprijini creș­terea lor morală, patriotică și culturală spre mai binele tuturor.

Nu avem cunoștință dacă cei doi s-au întâlnit vreodată personal, dar știm că genialul poet, în sus­ținuta sa activitate publicistică din coloanele cotidianului bucu­reștean „Timpul”, făcea dovada pre­țuirii Episcopului Melchisedec Ștefănescu folosindu-se, în redactarea materialelor sale jurnalistice, de lucrările ierarhului Dunării de Jos, ba chiar publicându-i unele din materialele sale, pe care poetul și jurnalistul le considera valoroase și importante pentru cititori. Subliniem și opinia poetului despre Biserica Ortodoxă Română: „Biserica? Creațiunea aceasta eminamente națională a unui Iuga Vodă, carele la anul 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească, Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională a țării unde Românul nu are stat...” („Timpul”, VII, nr. 63/1882).

Se știe că Mihai Eminescu a poposit în Brăila și Galați, orașe componente ale Episcopiei Dunării de Jos, conduse de învățatul Episcop Melchisedec, în anii 1867 și 1869, cu trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale și Mihail Pascaly. Mai puțin cunoscut este însă faptul că celebrul poem Luceafărul a fost publicat pentru prima dată în România, în ziarul brăilean „Dunărea”, la 25 iulie 1883. Melchisedec însă nu mai era atunci episcop la Dunărea de Jos, ci la Roman.

Prezentăm, în continuare, câteva referiri ale poetului „nepereche” la opera și personalitatea lui Melchisedec Ștefănescu, „cel mai învățat episcop al românilor” cum l-a definit contemporanul său, Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv (Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei).

În primele trei luni ale anului 1878, Eminescu publică un serial dedicat Basarabiei, ca parte a României, în contextul disputelor teritoriale dintre marile puteri de după Războiul de Independență, ca un preambul la Congresul de la Berlin (13 iunie - 13 iulie 1878), la care România, deși a luat parte activă la acest război, n-a fost invitată. Pentru acest subiect a cercetat izvoare documentare și scrieri ale unor remarcabili istorici, cărora ține să le mulțumească, scriind, la finalul excursului său: „Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se refere meritul acestor lucrări, ci pentru țară, în genere, căreia puținii lucrători pe ogorul istoriei naționale îi oferă azi mijloace de a se apăra”. În această tabula gratulatoria, pentru veacul al XVII-lea s-a folosit, scrie Eminescu, de „textul cronicelor editate de d. Mihai Kogălniceanu, iar în privirea Eparhiei Proilaviei de Cronica Hușilor, de P.S.S. Părintele Melchisedec, Episcopul Dunărei de Jos” („Timpul”, nr. 245, 14 martie 1878, p. 3). Regretatul critic și istoric literar și valoros eminescolog Dimitrie Vatamaniuc (1920-2018) sublinia referitor la acest aspect: „Mare atenție acordă (Eminescu, n. ns.) monografiei lui Melchisedec, Chronica Hușilor și a Episcopiei cu aseminea numire, tipărită la București în 1869. Problema Mitropoliei Proilaviei, căreia i se închină aici un capitol special, va fi readusă de poet în discuție în mai multe rânduri în publicistica sa” (Eminescu, Opere, vol. V, Ediție îngrijită, studiu introductiv, notă asupra ediției: D. Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române, Editura Național, București, 2010, p. 912).

Moartea, la 4 ianuarie 1879, a Mitropolitului Dionisie, intitulat „Arhiepiscop și Mitropolit al Dristrei”, cu reședința în orașul Tulcea din nordul Dobrogei, după înfiin­țarea Exarhatului bulgar în anul 1870, îi prilejuiește lui Eminescu posibilitatea de a se referi la istoria Mitropoliei Proilaviei (Brăilei), folosindu-se de informațiile înscrise în monografia dedicată acestei eparhii de Episcopul Melchisedec (Chronica Hușilor și a episcopiei cu asemenea numire), publicată cu un deceniu în urmă (Dionisie, Mitropolit al Dristului, în „Timpul”, IV, nr. 5, 9 ianuarie 1879, p. 2).

La finele anului 1880, Eminescu publică, în șase numere din luna decembrie, fragmente din raportul Episcopului Melchisedec al Romanului referitor la limba cărților religioase. Această ­chestiune se dezbătuse mai înainte în ședința Academiei Române din 21 septembrie 1879, unde Melchisedec se implică în discuții și, în anul următor, în cadrul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române („Timpul”, V, nr. 277-282, între 12/24 decembrie - 18/30 decembrie 1880).

Într-o notă introductivă la textul Episcopului Melchisedec („Timpul”, V, nr. 277 din 12/24 decembrie 1880, p. 1), Eminescu mărturi­sește admirația sa pentru ierarhul care acum se afla în tronul Episcopiei Romanului, și pentru iniția­tiva acestuia în privința ridicării calității cărților bisericești și utilizării unei limbi românești înțe­leasă de toți românii de pretutindeni, scriind: „Cu numărul de astăzi începem a publica în foiletonul nostru literar raportul pe carele P.S.S. Episcopul de Roman l-a prezentat în sesiunea aceasta a Sf. Sinod. Acest raport, privitor la retipărirea și editarea cărților bise­ricești, e o lucrare concepută cu toată adâncimea și cu toate cunoștințele istorice și filologice pe cari le cere însemnătatea obiectului (subl. ns.). Rezervându-ne onoarea de-a reveni asupra raportului și a cestiunilor pe cari le tratează, indicăm deocamdată că lucrarea arată, pe de o parte, efectul unificatoriu pe care limba cărților bisericești a avut-o în trecut asupra scrierii și pronunției întregului popor românesc (subl. ns.), iar pe de altă parte se îndoiește dacă stadiul actual de nelimpezire a cestiunii ortografice și fonologice nu ar fi primejdios pentru unitatea și viitorul limbei noastre dacă s-ar răsfrânge asupra reeditării cărților bisericești” (Reproducere în M. Eminescu, Opere, vol. XI, responsabili Dimitrie Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei R.S.R., București, 1984, p. 440).

În comentariul său asupra importanței pe care Eminescu o dădea acestei chestiuni, aprobând pledoaria ierarhului de la Roman, D. Vatamaniuc nota: „Episcopul de Roman insistă asupra importanței literaturii bisericești în păstrarea unității limbii române. Atrage atenția și asupra faptului că limba acestei literaturi era o limbă vie, ca și cea a poporului. Asemenea opinii împărtășea și Eminescu, cum se vede și din interesul său pentru tot ce ținea de vechiul scris românesc” (Eminescu, Opere, vol. VI, Ediție îngrijită, studiu introductiv, notă asupra ediției: D. Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române, Editura Național, București, 2010, p. 907).