Monahia Nicodima Vasilache de la Tismana, o pildă a iertării

Ceata mucenicească a iubitorilor de Hristos a fost împodobită în anii greu încercaţi ai prigoanei comuniste de chipuri filocalice de monahi şi monahii, vieţuitori şi nevoitori în acele vremuri în sfintele noastre mănăstiri şi biserici. La Mănăstirea Tismana se cunosc după nume, sfinţenie şi nevoinţe câţiva martiri binecuvântaţi ai neamului nostru: ieromonahul Gherasim Iscu, ultimul mare stareţ al locului, dar şi monahiile Tatiana Răduleţ şi Nicodima Vasilache.

Monahia Nicodima Vasilache a venit pe lume la Galaţi, în ziua de 23 aprilie 1912, fiica binecredincioşilor Dumitru şi Maria Hristu, primind la botez numele Aneta. De mică s-a preocupat de învăţătură, reuşind să termine studiile liceale şi să predea o perioadă limba franceză la o şcoală din Galaţi. La 19 martie 1930 s-a căsătorit cu avocatul Solomon Vasilache, pe atunci chestorul poliţiei din oraş. Pentru simpatii legionare, cei doi au fost repudiaţi din viaţa socială odată cu instaurarea regimului comunist. Teama de a nu fi întemniţaţi de autorităţile comuniste, dar şi dorinţa de a schimba destinele frânte ale ţării prin suprimarea completă a libertăţii, i-a împins pe soţii Vasilache spre călugărie. Astfel, la povaţa părintelui Arsenie Boca, pe care îl cercetase la Sâmbăta de Sus în anul 1943, Aneta Vasilache bate la poarta mănăstirii vâlcene Bistriţa, în ziua de 15 mai, pentru a rămâne în slujirea Mirelui Hristos până la moarte. Soţul ei se închinoviase cu câţiva ani înainte tot la Bistriţa, primind numele de Vasile. În 11 martie 1947, la aceeaşi mănăstire, este tunsă în monahism sub mantia monahiei Olga Gologan, primind numele de Nicodima. În 1951, Patriarhul Justinian dispune mutarea unui grup mai mare de monahii de la Bistriţa la Tismana, pentru a reface rânduiala monahală, stricată de comunişti prin arestarea stareţului Gherasim Iscu. Aşa îşi începe maica Nicodima mucenicescul său periplu, trecând pe rând prin umilinţele şi iadul închisorii, prin numeroase trădări, denigrări şi acuze nedrepte, pe care le-a îndurat până la capăt.

Întărită cu virtutea ascultării

În valoroasa sa lucrare „Convorbiri duhovniceşti”, părintele Ioanichie Bălan ne-o descoperă pe cuvioasa Nicodima Vasilache într-o foarte profundă mărturisire duhovnicească, fiind deja, la vremea aceea, una dintre cele mai vârstnice maici ale obştii de la Tismana. „Sfinţia sa trăieşte intens în dragostea lui Hristos, Căruia I-a închinat din tinereţe inima, speranţa şi bucuriile. Astăzi, maica Nicodima a trecut de 70 de ani. Gândul ei este unul singur: să adune cât mai mult untdelemn duhovnicesc în candela sufletului, pentru a-L întâlni pe Mirele Hristos” (Ierom. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Bacău, 1984, p. 478). Suferindă şi apăsată de boală, maica Nicodima Îl căuta permanent în rugăciune pe Hristos. Cu anii tinereţii întemniţaţi (arestată în 1958 şi condamnată la 25 de ani de muncă silnică), maica Nicodima, ani buni secretară a Mănăstirii Tismana, se găsea de acum în smerita ascultare a bucătăriei, practicând neîncetat rugăciunea lui Iisus. „Întotdeauna mi-a plăcut să fac ascultare, să întreb ce trebuie să fac, să lucrez orice numai cu binecuvântare şi să nu calc porunca maicii stareţe şi a duhovnicului. [...] La început, din cauza slavei deşarte şi a părerilor bune despre mine, nu prea îmi dădeam seama de ispite, sau mă tulburam puţin şi apoi mă linişteam. Acum însă, în orice ispite, mă mângâi cu gândul că sunt slobozite de Dumnezeu pentru păcatele mele. După ce îmi fac un examen de conştiinţă, mă mângâi cu câteva lacrimi şi cu Acatistul Maicii Domnului, la care ţin atât de mult din tinereţe. Uneori, în vreme de ispite, după ce mă rog, biruiesc ispitele cu milostenia. Ajut pe cele bolnave, citesc cărţi sfinte, dau câte un sfat celor mai tinere şi pe măsură ce mângâi eu pe altele, şi Dumnezeu îmi mângâie sufletul meu” (Ibidem, p. 479), mărturiseş­te „printre rânduri” maica Nicodima Vasilache.

Pravila monahiei Nicodima, învăţătură pentru azi

Din experienţa mărturisită a maicii Nicodima de la Tismana ne putem folosi cu siguranţă şi astăzi. În viaţa ei de jertfe, mucenica lui Hristos a semănat neîncetat florile ascultării, nevoinţei şi dragostei de rugăciune. Cea mai importantă dintre pravilele monahului este socotită a fi, în experienţa şi gândirea monahiei Nicodima, „participarea la Sfânta Liturghie şi la celelalte şapte laude”. Pe lângă acestea, dacă sunt trimise la ascultare, maicile ar trebui „să rostească cu atenţie şi evlavie rugăciunea: Doamne
Iisuse, Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50 de mai multe ori. Apoi să cânte cântări bisericeşti şi să facă ascultare şi dragoste. La chilie să citească mai ales rânduiala călugărească din Ceaslov, să citească câteva catisme din Psaltire, acatiste, Paraclisul Maicii Domnului, închinăciuni şi metanii, după sfatul duhovnicului şi după putere. Nu trebuie să căutăm atât cantitatea rugăciunii, ci mai ales calitatea ei, evlavia cu care ne rugăm, simţirea inimii şi lacrimile. Acestea spală sufletul, mângâie inima şi hrănesc duhul omului. Acestea le recomand şi credincioşilor. Oricum, numai să se roage mereu, cu smerenie şi credinţă, şi se mântuiesc” (Ibidem, p. 481).

„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile”

După o viaţă de suferinţă şi mărturisire mucenicească în temniţele comuniste, de pe buzele încercatei monahii Nicodima Vasilache de la Tismana desprindem desluşit mesajul viu al dragostei de Hristos şi părtăşia în duhul şi virtutea iubirii creştine. Povaţa duhovnicească pe care ne-o lasă astăzi moştenire este iubirea necondiţionată pentru Mirele ceresc şi pentru Biserica Sa. Creştinul adevărat trebuie aşadar „să iubească familia şi să se sacrifice pentru copii. Să-i iubească pe toţi oamenii şi să se roage pentru ei. Când unul este nervos, supărat, celălalt să tacă şi să se roage în gând, ca să se potolească furtuna. Să nu dea crezare vorbelor aduse de vecini şi prieteni, care caută să facă dezbinare întru soţi. Să aibă cărţi sfinte în casă şi un duhovnic bun şi să asculte sfatul lui, că în mod sigur se vor mântui... Eu aş dori să mă despart de trup cu aceste cuvinte pe buzele mele: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa” (Ibidem, p. 482).

A trecut la cele venice „la 25 februarie 1991, la o zi după ce se împlineau 5 ani de la plecarea la cele cerești a maicii Tatiana, împreună pătimitoare cu dânsa. Au fost înmormântate alături în liniştitul cimitir al Mănăstirii Tismana; pe cruce este scris: Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile” (Ierom. Siluan Antoci, Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist, Vol. I, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 146).