Multîncercata primă doamnă a Principatelor Române

Suntem în ajunul datei de 24 ianuarie, aniversarea Unirii din fericitul an 1859, ziua despre care s-au scris nenumărate pagini şi se vor mai scrie noiane altele. Multe binemeritate scrieri s-au închinat făuritorilor actului Unirii, vrednicilor oameni politici Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Cezar Boliac, Dimitrie Bolintineanu şi celorlalţi părtaşi la truda lor. Mai puţine s-au scris însă despre doamna Elena Cuza, stâlpul de nădejde al vieţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Despre această doamnă, implicit legată de istoria ţării, ne propunem să povestim în aceste pagini, aducând la lumină multe date aproape deloc cunoscute.

Doamna Elena Cuza s-a născut la Iaşi la 17 iunie 1825, ca fiică a postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei sale, Ecaterina (Catinca), care era fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăuşeni şi sora boierilor cărturari Costăchel Sturdza şi Alexandru Sturdza Miclăuşeanu. Crescând în familia Sturdza, cu educaţie severă şi deprinderi gospodăroase, Catinca era o femeie aprigă, ce ţinea din scurt treburile casei şi drumurile celor trei băieţi, Constantin, Dumitru (Mitică) şi Teodor, şi ale fetelor, Elena şi Zoe.

Elena, cea mai mare, începuse învăţătura la şcoala din Şcheia, înfiinţată de unchiul Costăchel Sturdza, continuând apoi cu guvernante străine şi într-un pension unde, după obiceiul vremii, a învăţat limba franceză şi germană.

Participând cu mămuţa la balurile vremii, în casa Didiţei Mavrocordat, l-a cunoscut pe tânărul Alexandru Ioan Cuza, născut la 20 martie 1820 şi instruit la Paris, cu care s-a căsătorit în aprilie 1844, urmându-l apoi la Galaţi unde lucra la judecătorie.

Era o fire retrasă, devotată soţului, dar şi mamei sale, cu care a rămas toată viaţa în strânsă legătură, scriindu-i mereu şi mărturisindu-i dragostea nestinsă. Tatăl a murit în 1846.

Soţul, Cuza, trecând prin mai multe funcţii şi ajungând colonel destoinic şi progresist, avea să fie ales domnitor al Moldovei la 5 ianuarie şi al Munteniei la 24 ianuarie.

Pentru Elena Cuza au început zilele tulburătoare ale vieţii de înaltă doamnă, despre care scria îngrijorată mamei că nu era pregătită: „Mâne dau o serată şi-ţi mărturisesc că nu-mi mai văd capul. Am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care pe care trebuie să le am, acum. Sper totuşi că vor fi generoase cu mine compatrioatele şi-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea.“ Se sărbătorea sosirea delegaţie muntene (29 ianuarie), condusă de C. A. Rosetti, ce aducea actul alegerii de la Bucureşti.

Cum alesul celor două principate avea nevoie de o locuinţă potrivită la Iaşi, a fost închiriată casa spătarului unionist Mihalache Cantacuzino din Uliţa Mare (azi, Lăpuşneanu) care, în zilele noastre, adăposteşte Muzeul Unirii.

Ianuarie 1861: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie“

De aici, Cuza a plecat, pe 3 februarie 1859, la Bucureşti, unde a ajuns pe 8 februarie, efectuând apoi, timp de trei ani, obositoarea navetă între cele două capitale cu poştalionul sau cu sania, parcurgând lungul drum în trei-patru zile.

Pentru că marile puteri încă nu încuviinţaseră Unirea Principatelor, la Bucureşti şi la Iaşi exista câte un guvern separat, cu care domnitorul lucra, adesea decepţionat, din cauza deselor schimbări - vreo 11, în Muntenia, şi alte vreo 9, în Moldova.

Legătura se ţinea prin instalaţia de telegraf - teribila invenţie a vremii, cum este acum televiziunea - ce se prelungise de la Viena încă din timpul domniei lui Grigore Ghica (februarie 1855), se extinsese la Galaţi, Focşani, şi se unise la Brăila cu aceea munteană. Fiind un mijloc de comunicare rapid, spre deosebire de curieri, care duceau înscrisurile, un post de telegraf a fost instalat la palatul domnesc din strada Lăpuşneanu. Pe lângă telegraf, Cuza petrecea ceasuri şi nopţi de-a rândul primind şi transmiţând ofisuri şi instrucţiuni codificate şi oftând când afla veşti despre neînţelegerile ce primejduiau marea înfăptuire: Unirea Ţărilor române.

După trei ani de trudă, cu lupte şi nenumărate intervenţii diplomatice, a venit ziua de 11/23 ianuarie 1862 când, prin Proclamaţia adresată ţării, Cuza a putut vesti că Unirea era recunoscută de marile puteri ale Europei, spunând emoţionat: „alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie“.

Drept consecinţă, la 22 ianuarie/3 februarie 1862 s-a format, la Bucureşti, primul guvern unitar condus de Barbu Catargi, iar la 24 ianuarie, în faţa camerelor unite, domnitorul proclama Unirea definitivă şi oraşul Bucureşti capitală a ţării, unde se mutau, nu prea fericiţi, şi o parte dintre dregătorii ieşeni. Domnul se aşeza şi el în vechiul Palat al domnitorilor Valahiei.

Maria Obrenovici, doamnă de onoare la palatul domnesc

Liniştea casei domneşti a început să fie tulburată însă de frumoasa principesă Maria Obrenovici, fiica logofătului antiunionist Costin Catargi din Copou, veche cunoştinţă a colonelului Cuza, numită doamnă de onoare la palatul ieşean, unde şi fratele ei, Gh. Catargi, era adjutant. Se considera reprezentantă a casei princiare din Belgrad, ca soţie a principelui Miloş Obrenovici, fiul lui Efrem Obrenovici, fratele cneazului Miloş Obrenovici (1780-1860), conducătorul răscoalei antiotomane dintre anii 1813-1815, în urma căreia Serbia a obţinut autonomia, iar eroul a condus-o peste 20 de ani. Forţat de anumite evenimente, lăsând tronul fiului Mihail, acesta a reuşit să-l menţină până când a fost înlocuit de principele Karagheorghevici.

Exilaţi, cei doi foşti domnitori, cneazul Miloş şi fiul Mihail, s-au stabilit cu familiile în Valahia unde aveau mai multe proprietăţi, între care un palat la Hereşti, comuna Hotarele, şi o casă la Poiana Mare. Rechemat la domnie, cneazul Miloş Obrenicvici a condus iar Serbia din 1858 până în 1860 când, decedând, a lăsat tronul din nou fiului Mihail.

Vegherea moşiilor din Valahia o făcea Efrem, fratele mai tânăr al cneazului, care cumpărase, prin 1835, proprietăţile din judeţul Ialomiţa ale fostului domnitor Alexandru Ipsilante şi se înstalase lângă Urziceni, la Manasia, unde a zidit şi biserica „Înălţarea Domnului“. Efrem cu soţia, Tomania, aveau o fiică, Anca, şi băiatul, Miloş, născut în 1829 şi căsătorit, prin 1852, cu Maria, fiica lui Costin Catargiu din Iaşi, când dânsa împlinise doar vreo 20 de ani. Ca ofiţer, soţul Mariei activa în serviciul militar bucureştean. Astfel, frumoasa principesă Maria Obrenovici era prezentă la sindrofiile curţilor domneşti din Bucureşti, Iaşi şi Belgrad, cunoscând înalte personalităţi europene (un desen de epocă înfăţişând-o în costum naţional sârbesc). Născându-se fiul Milan, la 10/22 august 1854 (în Iaşi sau Mărăşeşti), acesta a crescut la bunicul Efrem, când tatăl era la Belgrad, şi pe lângă mamă, un contemporan povestind că l-ar fi văzut şi în palatul domnesc din strada Lăpuşneanu. Prin noiembrie 1861, pierzându-se Miloş (părintele copilului), vărul său, principele Mihail, de pe tronul Serbiei, căsătorit cu contesa maghiară Iulia Huniady şi neavând un urmaş, l-a înfiat pe micul Milan, l-a adus la curtea sa de pe la şase ani şi l-a trimis la liceul „Louis le Grand“ din Paris (1864). Peste patru ani, în iunie 1868, când principele Mihail a căzut ucis de gloanţele unor atentatori, junele Milan, de doar de 14 ani, era declarat moştenitor al tronului din Belgrad (iulie 1868) domnind sub regenţă până în august 1872, când a ajuns la majorat, iar în 1875, s-a însurat cu moldoveanca Natalia Cheşcu.

Familia Elenei a sfătuit-o de nenumărate ori să divorţeze

Am istorisit această poveste, în mare parte inedită, pentru a se şti cu cine a fost căsătorită Maria presupusă greşit, de unii autori, drept soţia lui Efrem sau chiar a lui Miloş cneazul. Maria, legată prin fiu de curtea belgrădeană, era bănuită că ar fi avut anumite sarcini de spionare pe lângă curtea românească.

Serbia cumpăra mari cantităţi de sare şi făcuse o tranzacţie de aprovizionare cu vreo 65.000 de arme, muniţii şi săbii de la Tula, transportate într-un uriaş convoi care trecuseră graniţa pe la Bolgrad, traversară Principatele şi se îndreptau către Belgrad. Sesizaţi, emisarii Înaltei Porţi, deloc poftitori ca Serbia, aflată sub suzeranitatea sultanului, să se înarmeze, au intervenit la domnitorul Cuza, împreună cu ambasadorii Angliei şi Austriei, apoi şi cu trimişii Prusiei şi Franţei, cerând ultimativ oprirea convoiului şi confiscarea armelor (C. Giurăscu, „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă“). Promiţând cercetări şi măsurile adecvate, acestea s-au lungit până ce transportul a ajuns la destinaţie.

În zilele acelea de mare tensiune (noiembrie-decembrie 1862), cu multe note ameninţătoare, Maria s-ar fi aflat în preajma domnitorului, susţinând curajul înfruntării marilor imperii. Drept mulţumită pentru imensul ajutor frăţesc acordat de Principate ţării sale, principele Mihail al Serbiei i-a trimis lui Cuza, ca dar simbolic, celebra sabie cu inscripţia pe lamă: „Amico certo în re incerto“ (Prietenului sigur în vremuri nesigure).

Soţie şi apoi văduvă a unui personaj după care i-a rămas numele de principesă Obrenovici, mai tânără cu vreo 7 ani decât doamna Elena, cochetă, inteligentă şi figură încântătoare cu ochi fascinanţi, Maria făcea furori prin saloanele vremii. Având cunoştinţe politice şi de limbi străine, datorită traiului în lumea curţii sârbeşti refugiată în Valahia, l-a fermecat cu uşurinţă pe chipeşul colonel Cuza Vodă.

Prezentă pe lângă domnitor atunci când nu mergea la feciorul din Belgrad (a fost acceptată până la majoratul lui Milan), Maria avea să-i amărască sufletul doamnei Elena pe care familia din Soleşti o sfătuia să divorţeze. Iubind cu resemnare pe blajinul ei Alecu Cuza, Elena aştepta răbdătoare „pocăinţa“ adusă de ani, cum făceau şi alte, multe surate, cu soţii lor prinşi de păcate şi mai pârdalnice precum jocuri de cărţi, cu chefuri şi femei, ce duceau la pierderea averii.

Autoexilarea de trei ani la Paris

Retrasă la Paris vreo trei ani la îndemnul soţului, pentru a nu se expune intrigilor, Elena a călătorit în Italia, a citit mult, a purtat corespondenţă cu Hermiona Asachi - căsătorita cu Edgard Quinet şi exilată cu soţul în Elveţia -, a frecventat spectacole, expoziţii şi saloane culturale, fiind primită şi de împăratul Napoleon.

Astfel, sfioasa doamnă Elena s-a schimbat radical, încât, la întoarcerea acasă (1862), părea o altă femeie uimindu-l pe soţ şi uluindu-şi rivala care s-a retras smerită într-o casa mică din mahalaua Amzei lângă Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei).

Doamna Elena a luat comanda palatului domnesc. Organiza primiri, se ocupa de educaţia femeilor, lua în grijă bătrânii, iniţia acţiuni sociale ca o politiciană de „culoare roşie“ - cum spunea soţul lui C. A. Rosetti -, înfiinţa Azilul pentru copii, vizita oraşe, spitalele şi şcolile ajutându-le prin competenţa instruirii parisiene.

Fiindcă Cuza cumpărase Palatul de la Ruginoasa (1862), doamna Elena s-a ocupat de înzestrare şi mobilare. Ruginoasa era locul ei de refugiu, numai cu soţul, unde rivala nu avea acces.

Maria născând un băiat, cu gândul de a deveni doamnă oficială cum se spunea, în familie apărea altă problemă. Într-o zi, Alecu i-a propus să-l înfieze, drept copil orfan găsit, dar doamna Elena a refuzat simţindu-se jignită. Asistând însă din balcon la o întâlnire a lui Cuza cu ţăranii veniţi la Ruginoasa (septembrie 1864) să-i mulţumească pentru legea rurală ce transformase „trei milioane de clăcaşi în trei milioane de proprietari“, i-a considerat „păcatul“ minor, pe lângă marele acte patriotice. Astfel, generoasă, i-a îndeplinit dorinţa spunându-i că înfiază copilul din datorie de suflet „cum tu îţi faci o datorie de sânge“.

Mamă iubitoare pentru fiii nelegitimi ai lui Cuza

Şi-a cunoscut fiul la Bucureşti, unde, într-o zi, pe uşa camerei sale a intrat împins de careva „un prichindel speriat cu un buchet mare de flori în mână“. Fiindcă se pregătea de plâns, doamna Elena a îngenuncheat lângă el pe covor şi l-a mângâiat pe părul bălai, i-a dat bomboane şi micul Alexandru, de vreo doi ani, dezmierdat cu numele sârbesc Saşa, devenea dragul ei fecior, urmat apoi şi de al doilea, Dimitrie. I-a înfiat în aprilie şi noiembrie 1865.

Gestul întărea căsnicia, Cuza ştiindu-şi soţia o mamă desăvârşită, mai bună decât Maria. Viaţa continua, doamna Elena ocupându-se de copiii pe care mama lor avea motiv să-i viziteze adesea la palat. Acolo o găseau ofiţerii complotişti intraţi cu pistoalele în dormitorul domnitorului pe la cinci dimineaţa, în 11 februarie 1866, cerându-i să semneze abdicarea.

Arestat, după semnare, a fost dus în casa unui conspirator, apoi la Cotroceni, unde, cu ajutorul consulului francez Tillot, l-a putut vedea şi Elena, înţelegându-se ca dânsa să mai rămână câteva zile (până în 17 februarie) pentru a pregăti copiii de drum şi a rezolva inerentele probleme de familie şi gospodărie.

Exilul şi moartea lui Cuza

Urcat într-o trăsură specială, în seara de 13 februarie 1866, ex-domnitorul păzit de trei militari era condus la Predeal şi exilat peste graniţă. Spre surprinderea tuturor, pe drum i s-a alăturat şi Maria care a plecat de bunăvoie cu omul proscris, care nu mai reprezenta nimic pentru o femeie interesată de mărire sau materialistă, cum o categoriseau contemporanii. Deşi era bănuită că ar fi fost unealtă a complotiştilor, nu a dat nici o lămurire. A păstrat legea tăcerii.

Fiindcă omul care crease România, scosese din robie ţărănimea şi bisericile, ctitorise universităţi la Iaşi şi Bucureşti şi introdusese marile reforme europene, pleca din ţară hulit şi păzit ca un tâlhar, l-a însoţit până la Viena. Acolo, trecând peste unele neînţelegeri, a ajuns şi doamna Elena cu copiii şi fratele Constantin, înneguraţi de întâmplare şi supăraţi de prezenţa ei.

După aceea, familia întregită s-a instalat apoi la Ober Dobling, la Florenţa, la Heidelberg, căutând un loc prielnic pentru Cuza, care suferea de astm. În preajma lor apărea uneori şi Maria, dar asta nu o mai supăra pe buna doamnă Elena, intrată definitiv în drepturile sale matrimoniale şi îngrijindu-şi cu dăruire soţul, care îi aprecia bunătatea şi înţelepciunea. Doamna Elena o primea pe Maria cu milă şi înţelegere să-şi vadă copiii, considerând-o „o biată rătăcită“ în drumurile ei. „Nu cobora la nici o intimitate cu ea, dar era mai îngăduitoare, era doar mama copiilor care îi aduceau bucurie prin drăgălăşenia lor şi rost vieţii“ (Lucia Borş, „Doamna Elena Cuza“). Fraţii erau revoltaţi de această viaţa în comun şi-i cereau să divorţeze.

Iertătoare, ca o sfântă, avea să spună mai târziu că, pe lângă păcatul iubirii ei mistuitoare, Maria făcuse mari şi neînţelese sacrificii, născând pe ascuns cei doi prunci dăruiţi ei şi lui Alecu fără nici o pretenţie.

Clevetitorii n-aveau decât să trâmbiţeze că tolera un trai comun. Erau ca o familie aruncată de valurile vieţii pe meleaguri străine ce se bucura de întâlnirea cu cei cunoscuţi.

Când se aflau la Ober Dobling, a venit de la Iaşi şi mama Mariei, bătrâna Smaranda Catargi, care aducea un mesaj de la Iordache Lambrino, soţul surorii doamnei Elena. În scrisoarea din 2/14 aprilie 1869 a lui Cuza către cumnat scria: „Doamna Smaranda Catargi a fost să petreacă câteva zile la Dobling la fiica sa, ea a plecat chiar astăzi spre Belgrad, i-a spus ceia ce i-ai confesat în privinţa pădurii mele de la Ruginoasa“ (Muzeul Unirii, „Al. I. Cuza - Scrisori din exil“, ediţie de Virginia Isac).

Recunoscător pentru devotamentul soţiei, Alecu nu uita să o pomenească în mai toate scrisorile adresate amicilor, cărora le trimitea şi urările „principesei Elena“. Veni însă noaptea năpraznică din 3/15 mai 1873 când inima făuritorului Unirii a încetat să mai bată. Era la Heidelberg, unde sosise cu copiii pentru aşezare la studii. Adus la Ruginoasa, a fost îngropat cu onoruri naţionale (29 mai 1873), ce veneau prea târziu pentru marele om distrus sufleteşte.

Maria, încercând să-şi ajute fiul aflat pe tronul din Belgrad

Maria Obrenovici nu era de faţă, fiind în zilele acelea la deschiderea Expoziţiei Universale din Viena şi la un bal, ca doamnă de onoare în suita împărătesei Augusta, soţia împăratului Wilhelm I.

Datorită situaţiei internaţionale tot mai precare şi pregătirilor de război, când micile ţări din Balcani îşi căutau înfrigurate calea, celălalt fecior al Mariei, Milan, june doar de vreo 20 de ani aflat pe tronul din Belgrad, trecea prin clipe grele pendulând timorat între Viena şi Petersburg, căutând salvarea ţării, pe care unii politicieni voiau s-o vâre în război. Şeful unui partid sârb spunea chiar că Milan trebuie alungat „dacă nu va declara război turcilor“, adăugând: „Milan nici nu-i din sângele Obrenoviceştilor. Priviţi la capul lui şi vedeţi că fizionomia sa este o fizionomie curat românească“ (Miletici asupra prinţului Milan, „Curierul de Yassi“, 4 iunie 1876).

Lângă dânsul aveau să vină în ajutor toată familia de la Iaşi: unchiul Gh. Catargi, fratele Mariei, locotenent colonel în armata română, fost adjutant al lui Cuza, unchii Lascăr Catargi şi Alexandru Catargi, fraţii mamei, mătuşa Olga, sora Mariei, căsătorită cu marele finanţist Petru Mavrogheni numit de Milan „papa“. Nu lipsea nici bunica „Gama“, Smaranda Catargi, care fusese şi la Ober Dobling. Singura care lipsea era mama, Maria Obrenovici.

Maria îl părăsise pe Cuza la Florenţa (1870) şi se aciuase pe lângă marea curte împărătească germană (cu puternicul cancelar al Europei Otto von Bismark), unde socotea că putea obţine un ajutor pentru feciorul aflat în mare cumpănă în zilele când războiul ruso-turc se apropia de Balcani. Soarta nu-i dădu prea multe şanse căci nemiloasa boală a secolului (cancerul), ce-i chinuia trupul de mai multă vreme,

i-a curmat zilele la Dresda sau Vittburg (cum scrie colegul C. Ostap în articolul Maria Catargi Obrenovici, „Magazin Istoric“, noiembrie 1995). Împlinise doar 44 de ani. Puternic îmbălsămată, s-a întors acasă într-un sicriu dublu. Era 16 iulie 1876, pe o vreme toridă de vară. La 18 iulie a fost înhumată în cimitirul Bisericii „Sf. Spiridon“, mormântul fiind marcat cu inscripţia simplă: „Maria Obrenovici, 3 august 1832 - 4 iulie 1876“.

A rămas să ducă mai departe calvarul unei vieţi de mucenică doamna Elena Cuza, care a mai trăit până în 1909 şi cu care ne vom mai întâlni în alte pagini.