„O glorie a episcopatului român și o podoabă a ţării sale”

Se împlinesc 132 de ani de la trecerea în veșnicie a ilustrului ierarh Melchisedec Ștefănescu († 16 mai 1892), prilej de aducere aminte și de cinstire a memoriei sale, dar și de cultivare a valorilor autentice ale Ortodoxiei și neamului românesc. „Această figură de uriaş al spiritualităţii noastre” a rămas pentru totdeauna în conştiinţa Bisericii Ortodoxe Române, mai întâi ca ierarh implicat în procesul de dobândire a Unirii Principatelor, de obținere a independenței și mai apoi a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi cu o laborioasă activitate în Sfântul Sinod, dar și ca om de ştiinţă cu o însemnată operă istorică.

Figură emblematică a Ortodoxiei românești, slujitor și orator, cercetător și promotor al istoriei și al culturii naționale, cărturar și patriot, membru al Academiei Române, Melchisedec Ștefănescu a provocat o emulație aparte în rândurile clericilor, fiind considerat „figura cea mai impunătoare din epoca regenerării României și cel mai mare ierarh al Bisericii Ortodoxe naționale din epoca următoare Unirii”.

„Ctitorul și luminătorul Bisericii Ortodoxe”

Cercetând documentele de epocă, păstrate în arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, am avut posibilitatea să descopăr câteva mărturii legate de funeraliile marelui Episcop Melchisedec: programul înmormântării sale, detalii despre participanții la funeralii, ba chiar și câteva dintre cuvântările ce s-au rostit atunci la căpătâiul său, la slujba Prohodului ce a fost oficiată de un sobor impresionant, în curtea episcopiei, luni, 18 mai 1892.

Pe baza acestor documente voi încerca în cele ce urmează să fac o scurtă retrospectivă a evenimentelor de acum 132 de ani, pentru a-l redescoperi pe acest învățat Episcop al Romanului din aprecierile contemporanilor săi, ale celor care l-au însoțit pe ultimul drum. Pe un Catavasier (manuscris) din secolul al 19-lea, aparținând Bisericii „Precista Mare” din Roman am descoperit o însemnare făcută de un monah care a notat spre știință următoarele: „Astăzi, 16 mai 1892, s-a mutat din această viață, la cereștile locașuri, Preasfinția sa episcopul Romanului Melchisedec, ctitorul și luminătorul Bisericii Ortodoxe”.

Potrivit dorinţei sale, Melchisedec a fost înmormântat în grădina situată în vecinătatea Episcopiei din Roman. „Mormântul său simplu, fără nici un monument, se află în mijlocul pomilor şi florilor, în acel loc unde se recrea totdeauna şi unde, departe de zgomotele lumii, găsea el adevărata mulţumire şi fericire a vieţii”.

Moartea Episcopului Melchisedec s-a petrecut în dimineața zilei de sâmbătă, 16 mai 1892, fiind atunci perioada pascală. Frații săi trupești, cei care l-au îngrijit în perioada grea de suferință, cât a suferit la pat în casa arhierească, Valerian arhiereul și Ieronim arhimandritul, la care s-a adăugat arhiereul Ioanichie Băcăuanul, au pregătit după rânduiala înmormântării călugărilor trupul neînsuflețit și l-au depus apoi în Catedrala Episcopală „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, cântând troparul „Hristos a înviat”.

A doua zi, duminică, 17 mai 1892, a fost oficiată Sfânta Liturghie de către Arhiereul-vicar Ioanichie Băcăuanul, apoi slujba Parastasului, după care foarte multă lume a venit seara la priveghere.

Luni, 18 mai 1892, au fost stabilite slujba și ceremonia de înmormântare. Programul a început dimineața, la ora 9, cu Sfânta Liturghie arhierească, oficiată de Episcopul Ioanichie Flor Băcăuanul, iar răspunsurile stranei au fost date de corul Mitropoliei din Iași.

La ora 14 a început slujba Prohodirii, cu rânduiala înmormântării călugărilor, slujba fiind oficiată în curtea episcopiei pentru a putea participa cât mai multă lume la ceremonialul religios. Corpul ierarhului a fost așezat pe un catafalc, într-un umbrar amenajat ad-hoc în fața Catedralei „Sfânta Parascheva”. Deasupra sicriului, pe un ștergar alb, a fost așezată mitra ierarhului.

Slujba Înmormântării a fost oficiată de un sobor impresionant pentru acele vremuri, format din şapte ierarhi (jumătate din Sinod): Episcopii Silvestru al Hușilor, Partenie al Dunării de Jos, Ieremia Gălățeanul, Dositei Botoșăneanul, Gherasim Piteșteanul, Valerian Râmniceanul și Ioanichie Băcăuanul, asistați de clerul episcopiei, protoiereii eparhiei și clerul orașului Roman.

După terminarea serviciului religios s-au ținut patru cuvântări în curtea episcopiei, înainte de plecarea cortegiului spre mormânt, în următoarea ordine: din partea Ministerului Instrucțiunii Publice - Ștefan Mihăilescu; din partea Academiei Române - Grigorie Tocilescu; din partea Facultății de Teologie - Constantin Erbiceanu; din partea Seminarului „Veniamin” din Iași - Gheorghe Erbiceanu.

Profesorul Constantin Erbiceanu, mesagerul Facultății de Teologie, a făcut un rezumat al biografiei complexe a răposatului episcop, insistând asupra activității sale de profesor și pedagog: „Vestea despre încetarea din viață a PS Melchisedec s-a răspândit cu puterea fulgerului, de la o margine a României până la alta și a zguduit inimile multora. (…) Forța morală a clerului român, valoarea științifică a Bisericii naționale dispar pentru un timp cu el în mormânt. (…) Iar noi, fiii săi sufletești, răspândiți prin diferite unghiuri ale României, rămânem orfani de părintele nostru. (...) Prin el pierdem coloana cea mai puternică, ce ținea cu tărie și curaj creștinesc devotat ortodoxismului strămoșesc, prin el pierdem pe cel mai înfocat, dibaci și prudent apărător al drepturilor Bisericii naționale, pe clericul și cetățeanul model. (…) Golul pentru moment nimeni ­
nu-l poate umple!”

Din cuvântarea ținută de Gheorghe Erbiceanu, mesagerul Seminarului „Veniamin” din Iași, consemnăm următoarele: „O stea luminoasă și binefăcătoare dispare de pe orizontul României, prin moartea PS Episcop Melchisedec. Razele acestei stele nu sunt cele ale unui meteor, ce momentan numai atrag privirile spectatorilor și apoi dispar fără urmă; ele au încălzit și pătruns adânc straturile societății româneşti și au produs roade frumoase și de mare preț pentru Biserică. (…) De la 1851 și până astăzi, a lucrat și învățat în Școală ca profesor, a guvernat în Biserică și a luminat prin erudiția sa clerul ca episcop, a luat parte și ca slujitor, și ca om de stat la rezolvarea celor mai grele chestiuni ce a întâmpinat în perioada de renaștere și constituire a acestei țări (…) Iată omul cel distins, prudent în cuvinte și măreț în fapte. Iată mintea cea înțeleaptă și neobosită în cercetarea științifică. Iată ierarhul cel împodobit cu tot felul de fapte bune evanghelice, carele astăzi, spre durerea noastră, dispare dintre noi! Golul ce el lasă, mai ales în cler, va fi greu de împlinit! Energia neobosită a spiritului său, plutirea fără șovăire a cârmaciului experimentat în valurile vieții, tăria de caracter neînfrântă în lupte și împrejurări grele ale BOR ne probează că în PS Melchisedec rezida un suflet mare, o inimă plină de patriotism și conștiință, mai presus de toate, curată și limpede”.

După slujba Prohodului și cuvântările funebre, mulțimea de participanți la acest trist eveniment a părăsit curtea interioară a Catedralei Episcopale, în rânduială, potrivit unui program riguros alcătuit. La ieșirea cortegiului din episcopie către mormânt, muzica militară a intonat imnul funebru, timp în care trupele de infanterie, artilerie și cavalerie, desfășurate pe străzile Traian și Alexandru cel Bun, înșirate până la mormânt, au prezentat onorul.

În preajma Seminarului „Sfântul Gheorghe”, în numele corpului profesoral și al elevilor școlii a vorbit profesorul de muzică bisericească Vucol Dornescu. Alături de el se aflau cadrele didactice și elevii seminariști, între care și viitorul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, cel care își va aminti mai apoi de binefăcătorul său.

Cuvântarea profesorului Vucol Dornescu a fost impresionantă și emoționantă. Să lăsăm cuvintele acestuia să ne vorbească despre ce a reprezentat Melchisedec pentru învăță­mântul teologic românesc și pentru Seminarul teologic de la Roman, ctitoria sa: „Rămășițe sfinte! Nu treceți în eternitate, în acea țară străină, pe care ați cântat-o cu câteva ore ­înaintea morții, fără ca să vă aruncați ochii sufletului asupra acestei instituții, a Seminarului! Nu treceți înainte, zic, fără ca sufletul vostru să binecuvânteze, pentru cea de pe urmă oară, această școală, pe care atât de mult ați iubit-o, cât ați fost în viață. Ați iubit-o și ați pus toată osârdia, ca să fie adevărată răsadniță a principiilor și învățăturilor morale evanghelice ale lui Iisus Hristos - cărora ați urmat și pe care le-ați profesat, în tot cursul vieții, ca cel mai mare dascăl. (…) Așa, onorată adunare, acest însemnat prelat al Bisericii Române și mare dascăl al neamului românesc, singure două lucruri a iubit toată viața sa: Școala și Biserica. Era convins că acestea sunt singurele instituții care pot duce omenirea în general și neamul românesc în special la cea mai înaltă dezvoltare intelectuală și la adevărata perfecțiune morală”.

Ajungând cortegiul la mormântul proaspăt săpat în grădină, au mai fost rostite aici încă patru cuvântări, de către: acad. Neculai Ionescu, dl. Munteanu, dl. Pacu și directorul Școlii Primare din Roman. Aceste cuvântări, din păcate, nu s-au mai păstrat.

Trupul neînsuflețit al Episcopului Melchisedec a fost apoi coborât în pământ, iar mai târziu, peste jumătate de secol, succesorul său în scaunul vlădicesc de la Roman, Episcopul Lucian Triteanu, a ridicat deasupra mormântului o frumoasă capelă, după proiectul arhitectului Patriarhiei Române, D. Ionescu Berechet, inaugurată la 29 august 1938.

„Un apostol al neamului”

Personalitate complexă și polivalentă, ce s-a risipit generos în toate laturile cultural-spirituale ale vremii sale, Episcopul Melchisedec și-a pus amprenta într-un mod aparte asupra istoriei Bisericii, pe care a marcat-o prin prezența sa în marile evenimente prin care a trecut țara și prin tratatele sale de înaltă ținută științifică, definind Națiunea și Biserica drept două entități aflate în armonie, după modelul bizantin.

A fost un pedagog prin excelență, autor a douăsprezece manuale pentru seminare și pentru unele discipline laice, reformulând principii didactice sau încercând, ca un vizionar, o adaptare a lor la timpurile și la condițiile vremurilor sale.

Pe tărâm bisericesc a excelat în toate funcțiile pe care le-a îndeplinit: călugăr, teolog, profesor de seminar și director, inspector școlar și ministru al instrucțiunilor publice, arhiereu, episcop eparhiot la Dunărea de Jos și la Roman, deputat în Divanul ad-hoc din partea clerului, senator și membru al Academiei Române, pretutindeni s-a arătat a fi un adevărat „apostol al neamului, a cărui inimă lumina pe frații săi cu razele credinței și-i încălzea cu caritatea sa”.

Pentru a întregi acest modest portret în cuvinte am găsit potrivit să aleg cuvintele altui contemporan al său, Constantin C. Diculescu (primul său biograf), care spune: „Sunt două feluri de oameni mari: pe unii îi ridică favorurile, intrigile… aceştia sunt mari numai în timpul vieţii lor şi în cercul linguşitorilor; pe alţii, pe adevăraţii oameni mari îi înalţă strălucirea minţii lor, bogăţia cunoştinţelor, geniul, aptitudinile, modestia, bunătatea inimii şi tezaurul virtuţilor. (…) Melchisedec rămâne una dintre gloriile episcopatului român şi o podoabă a țării sale”.