Anul acesta, la jumătatea lunii noiembrie s-au împlinit 40 de ani de la trecerea în veşnicie a arhimandritului Nicodim Sachelarie. Deşi ar mai fi dorit să lucreze câţiva ani pentru a-şi vedea terminate lucrările începute - pictura bisericii din satul natal şi redactarea „Comentariilor evanghelice“ -, totuşi sufletul său a fost chemat la Domnul, iar trupul lui firav, trecut prin multe încercări, a fost aşezat nu departe de streaşina Sfântului Altar al ctitoriei sale din satul Măldăreşti, judeţul Bacău.
Când dorim să reînviem şi să cinstim memoria cuiva plecat dintre noi, ştim că trecerea timpului conduce spre uitarea unor moşteniri rămase de la cei mutaţi în veşnicie, spre a face loc altora, curente, uneori supradimensionate conjunctural, în funcţie de „galeria“ tumultuoasă de pe margine. Totuşi, nu acelaşi lucru se întâmplă cu personalităţile complexe, marcate toată viaţa de ideea ca, în discreţie şi smerenie, să înmulţească talanţii încredinţaţi în folosul semenilor săi sub grija şi slava lui Dumnezeu. Dintre ele face parte şi cuviosul arhimandrit Nicodim Sachelarie (1902-1973).
Preocupări didactice importante
În cadrul şcolilor de cântăreţi şi al seminariilor teologice unde a funcţionat ca spiritual sau ca profesor (1933-1959), părintele Nicodim a răspuns mult timp de organizarea şi conducerea secţiei monahale de pe lângă aceste unităţi, unde s-a dovedit un fervent luptător pentru luminarea şi şcolirea vieţuitorilor din mănăstiri, pentru clarificarea raporturilor dintre elevii monahi seminarişti şi mănăstirile din care proveneau.
În 1933, făcând o excursie de studiu la Muntele Athos, în cele trei luni de zile cât a stat acolo, tânărul teolog în formare, ierodiaconul Nicodim Sachelarie, a trecut pe la aproape 40 de mănăstiri şi schituri, făcându-şi însemnări despre numărul vieţuitorilor, programul de rugăciune, de ascultare gospodărească, dar şi despre preocupările lor formative, de cultură generală sau despre asprele nevoinţe ale unor călugări români, retraşi şi stabiliţi acolo.
Din lucrările sale editoriale publicate până în 1944 amintim: „Calendarul şi Pascalia“ (1936), „Pravila bisericească“ (1940), „Îndrumarea vieţii“ (1941), „Epitaful sau misterul vieţii omeneşti“ (1944). Republicate, ele ar putea atrage interesul multor cititori creştini în cunoaşterea şi adâncirea nevoilor duhovniceşti, înţelegerea şi îndeplinirea poruncilor evanghelice ale Domnului nostru Iisus Hristos. În problema calendarului nou şi a pascaliilor (veche şi nouă), arhimandritul a studiat ani în şir pentru o lucrare mult mai amplă decât cea publicată în 1936, autorul fiind în strânsă relaţie cu cercetători de seamă ai Observatorului Astronomic de la Bucureşti şi de la Iaşi.
Ctitor al bisericii din satul natal
Un capitol deosebit de bogat şi interesant din viaţa sa îl constituie cel referitor la ultimii 14 ani petrecuţi în satul natal (Măldăreşti, jud. Bacău), unde a fost nevoit să se retragă drept urmare a sinistrului decret 410 din 1959, spre a-l izola într-o singurătate uşor de supravegheat şi urmărit, pentru a-i întrerupe punţile de comunicare şi influenţare, spre a-l reduce la tăcere definitivă, în aşteptarea, în schimb, a mult-trâmbiţatei, fantomatice „epoci de aur...“!
Încercăm acum să aflăm realitatea, aşa cum reiese din însemnările aproape zilnice, şi mai ales din mărturiile faptelor înseşi, ale consătenilor contemporani, precum şi din cele ale unora dintre confraţii săi rămaşi în mănăstiri, dar care au venit să vadă şi să dea ajutor bănesc la înălţarea bisericii, proiectată şi construită prin mintea şi de mâinile neobositului avvă.
Astăzi, ori de câte ori îşi îndreaptă paşii spre lăcaşul de rugăciune, creştinii vârstnici ai satului, la intrarea sau la ieşirea din biserică, dau cu ochii de mormântul inimosului arhimandrit, şi fără să mai citească pe sfânta cruce cuvântul „ctitor“, le vin în minte numeroase situaţii, scene sau ipostaze uneori pline de încordare, de dramatism, de muncă istovitoare, alteori de relaxare şi umor, producându-le în suflet duioşie şi admiraţie postumă pentru pururi pomenitul lor părinte.
Ducându-se vestea de izbânda rarisimă obţinută în confruntarea cu furia autorităţilor judeţene de partid şi de stat, aflate, de facto, în faţa unei temelii de biserică deja turnate, pe care urma să se înalţe zidurile actualei biserici, mulţi cunoscuţi ai fostului lor mentor duhovnicesc, din diverse zone ale ţării, au venit să vadă realitatea cu ochii. Musafirii, în ţinută preoţească, ajunşi între timp arhierei, vicari sau consilieri eparhiali, îl găseau pe fostul lor avvă pe schelă, îmbrăcat parcă într-un halat de constructor, cu un fes ponosit pe cap şi prăfuit, iar în mână, după situaţie, ţinând ruleta, tesla, ferăstrăul sau mistria… Sesizând aspectul vestimentaţiei decolorate, uzată şi pe alocuri descusută de atingerea vreunui cui „rebel“, toţi vizitatorii mai mari sau mai mici în grad administrativ, bucuroşi de momentele revederii, erau curioşi să audă cele ce se întâmplaseră; la rândul său, părintele cuvios le relata scurt şi cuprinzător, prudent, istoria şantierului, evitând euforia şi ispita căderii în slava deşartă.
Cum au fost dejucate planurile comuniştilor
La ideea de a turna o nouă temelie pentru o viitoare biserică, autorităţile de stat, şi mai ales trepăduşii ideologiei roşii, „au luat foc“. Parohia şi arhimandritul au fost amendaţi cu sume ameţitoare, greu de achitat şi somaţi să distrugă temelia. În astfel de situaţie, parohul şi autorităţile bisericeşti au intrat în panică. Salvarea a venit din apărarea logică a părintelui Nicodim, arătând instanţei de judecată „că pentru demolare trebuie timp, oameni şi consum mare de energie“. S-a dat impresia că executorii demolatori, în mijlocul cimitirului, se luptă, în fapt, cu moşii şi strămoşii oamenilor vii şi că dacă s-ar dinamita fundaţia, aceasta ameninţând prăbuşirea bisericii, s-ar putea duce vestea şi la posturile de radio din Apus, aruncând într-o postură jenantă pe conducătorii statului… „După o astfel de tevatură, dacă acea temelie ar rămâne neatinsă, cui şi ce rău va pricinui? Cine vrea să dea pacea pe gâlceavă?“, a întrebat părintele pe politruci. Instanţa a închis procesul şi a anulat amenzile, dând de înţeles că pe acea temelie pot fi înălţate zidurile unei biserici noi, ceea ce s-a şi întâmplat.
Mai departe, musafirii l-au chestionat despre alcătuirea devizului, despre inginerul constructor, antreprenor, maistru etc., întrebătorii curioşi fiind „constrânşi“, privindu-l parcă de jos în sus, să vadă în uscăţivul părinţel, pe rând sau concomitent, proiectantul, inginerul, tehnicianul, dulgherul, zidarul sau tencuitorul-şef, de serviciu în fiecare zi de lucru la noua biserică. Iar sătenii enoriaşi, alături de el, pe rol de muncitori necalificaţi, se perindau la şantierul bisericii în funcţie de calendarul lucrărilor agricole de la CAP; în fiecare zi, dimineaţa, „maistrul călugăr“ le explica „lecţia“, apoi, în frunte cu el, treceau la executarea celor stabilite, înălţând puţin câte puţin silueta unei biserici cu o arhitectură admirabilă, în condiţiile anilor 1970-1973.
La plecare, edificaţi de cele auzite şi înfăptuite, miraţi de acea temelie cu bucluc pe care zidurile de cărămidă se înălţaseră deja, toţi întrebau cu voce stinsă: „Materialele cu ce le-aţi procurat?“, observând numărul impresionant de saci de ciment consumaţi, cantitatea mare de pietriş, nisip şi scândură pentru cofrag, folosite pentru aceeaşi fundaţie. „Dumnezeu îi inspiră şi-i înduplecă pe cei care vin, văd şi pot să ajute la plecare…“, răspundea cu zâmbet economicos şi cu aluzie celor care întrebau.
„Trebuie să slujesc Domnului în cele hărăzite de El…“
Părintele trăia într-o simplitate şi modestie puţin obişnuite. Mesele zilnice, pregătite numai de el, erau vegetariene, frugale şi într-o combinaţie complementară sui-generis din punctul de vedere al necesarului de calorii, vitamine şi săruri minerale. Văzându-i sărmana vestimentaţie, oamenii îşi mai aminteau că, până în 1944, veniturile din drepturile de autor de pe cărţile publicate le împărţea unor elevi foarte buni, dar săraci, ca să-şi achite taxele şcolare, iar după 1947, odată cu seceta totală abătută asupra ţării noastre din cauza pustiirii roşii, cumpăra haine, încălţăminte, diverse materiale pentru lenjerie şi le dăruia familiilor năpăstuite şi secătuite de cotele împovărătoare ce trebuiau achitate către stat.
Acasă, seara, părintele nu-şi găsea odihna până ce nu-şi nota în jurnalul său personal sumele primite ca donaţii. Din acele însemnări, făcute aproape zilnic, se pot citi contribuţiile multor arhierei sau confraţi de catedră, de la mănăstiri sau foşti elevi. Astfel, într-un tabel din primăvara anului 1972 sunt consemnaţi episcopii: Partenie Ciopron, Eftimie, Teofil Herineanu, Chesarie Păunescu, Pimen Zainea, Adrian Hriţcu, Irineu Crăciunaş, Epifanie Norocel, apoi cuvioşii Nifon Băicuş (Cozia), Cleopa Ilie, Gherasim Boca, Chiril Şeremet, Damian Grichentie, Sofian Boghiu, Dionisie Udişteanu, Valeriu Nicolăeasa, Gherontie Ghenoiu, Gr. Uritescu, Nichifor Constantin, Gherontie Bălan, Popescu Onufria, Ganea Ioasaf, Epifanie Bulancea, Eremia Gabriela, Milea Ştefan şi mulţi alţii. „Prin puterea parohiei, Biserica nu se făcea nici în 20-30 de ani, dar ajutorul mare care mi-a fost încredinţat de prietenii mei, ba chiar de necunoscuţi, a înlesnit construcţia bisericii“ - nota în jurnalul său la 27 martie 1971.
Unii dintre donatori apar notaţi de mai multe ori, cu sume diferite în dreptul lor. De exemplu părintele Nifon Băicuş de la Mănăstirea Cozia a trimis părintelui Nicodim de la Măldăreşti, în mai multe tranşe, o sumă impresionantă, peste două sute de mii de lei, poate jumătate din totalul cheltuielilor efectuate până în 1973. Din smerenie, părintele Băicuş nu voia să fie cunoscut de oameni, ci numai de Dumnezeu. Totuşi arhimandritul Nicodim Sachelarie a ţinut, drept recunoştinţă şi spre informare corectă, ca numele smeritului rugător şi donator de la Cozia să-i fie încrustat pe unul din clopotele noi, comandate pentru biserică.
E uşor de înţeles cauza: numai cel care a condus un şantier, răspunzător de aprovizionarea cu atâtea materiale şi de efectuarea plăţilor corespunzătoare poate să înţeleagă valoarea unui bine făcut la mare strâmtorare. Oricum, părintele Nifon Băicuş este pomenit de mai multe ori în rândul marilor ctitori ai Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din satul Măldăreşti, el fiind un grabnic ajutător în nevoi, pe vremuri de împotriviri, de hărţuieli şi de influenţe destabilizatoare.
Nu mică era bucuria constructorului atunci când Dumnezeu îi trimitea câte un binevoitor, în măsură să-i înnoiască şi să-i stimuleze puterile fizice şi sufleteşti, ca să lupte neîntrerupt cu inerţiile conjuncturale şi să-i reamintească mereu că nu-i singur pe lume… „A sosit la mine fostul elev, părintele Sofian Boghiu, pictor la Patriarhie, care a întocmit devizul de pictură a bisericii“, consemnează arhimandritul Nicodim Sachelarie la 28 septembrie 1971. „M-a scutit de circa 700 lei taxă pentru deviz făcut bine şi cu grijă. De la 4 octombrie 1971, el va pleca în Libia, ca să picteze acolo o biserică, unde va sta până în martie 1972.“
Nu aceeaşi stare de spirit, de pace interioară şi de bucurie o avea atunci când, în numeroasele deplasări făcute în interesul bisericii, energicul părinte întâlnea „ocazional“ câte un călător abulic, blazat sau pus în solda braţului partidului, spunându-i dispreţuitor şi demobilizator că „n-are nici o raţiune să construiască biserică în Măldăreşti spre lauda parohului, care nici nu vrea să ştie că în parohia lui are biserică în construcţie“. (Într-adevăr, parohul titular făcea naveta de la Adjud la Măldăreşti.) Unui astfel de preopinent şi fără busolă interioară i se dă răspuns fundamentat pe modele incontestabile, evanghelice, cunoscute, dar insuficient înţelese şi asimilate, ignorate prin trăire de cele mai multe ori: „Oare n-are raţiune dragostea de a sluji lui Dumnezeu şi prin acest mod de jertfelnicie? Să mă oprească pe mine o tufă de mărăcini ca să nu călătoresc întru cele bune şi plăcute lui Dumnezeu? (…) Eu ştiu una şi bună, că trebuie să slujesc Domnului nu în cele ce sună lumesc bisericeşte, ci în cele ce Dumnezeu mi-a hărăzit, călăuzit fiind de focul cel sfânt care ardea şi în inima celor de pe drumul Emausului, căci Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să troneze în inima oricărui slujitor al Domnului…“ (Jurnal, 13 iunie 1971).
Neclintit în convingerile lui, părintele, făcând şi apostolat unde era solicitat, şi-a continuat, în ziua aceea, programul de cumpărături pentru biserică: şină de fier pentru crucea mare a clopotniţei, alte componente pentru finalizarea acesteia.
Seara, trudit de alergătură, la chilie îl aştepta părintele Şeremet Chiril, sosit încă de dimineaţa cu un autobuz de la Bacău şi care era trimis în numele obştii de la Mănăstirea Râşca.
Până a-l întâlni şi face cunoştinţă cu părintele arhimandrit, musafirul a fost primit şi ghidat de fratele său, în grădina căruia se afla chilia. În fapt, vieţuitorul de la Râşca a văzut că chilia era situată într-un colţ din partea de nord-vest a grădinii părinteşti, sub un povârniş întunecos, împrejmuit de salcâmi şi de tufe de arbuşti, cu o vegetaţie sălbatică; la câteva zeci de metri, chilia era învecinată cu o prăpastie tainic înfricoşătoare, unde, probabil, foiau tot felul de vieţuitoare necunoscute, cu culcuşurile lor în partea de sus a malurilor, ferite de viiturile apelor învolburate ale pâraielor din deal, orientate spre această genune, ca spre o „Vale a Cascadelor“. Cine ştie? Să fi reprezentat şi simbolizat acest cadru natural în miniatură vreo sihlă din pădurile seculare ale Neamţului sau ale Frăsineilor, unde să se roage, să citească, să mediteze şi apoi să-şi proiecteze atunci încă necunoscuta sa lucrare ce veghează şi acum, parcă, întreaga localitate?
În spaţiul din jurul chiliei se puteau vedea o grădiniţă frumos amenajată, cu straturi de verdeţuri, o mică boltă de viţă-de-vie pentru umbră, iar dedesubt o masă rotundă, pomi fructiferi tineri, de curând altoiţi, iar mai spre sud - o fântână cu tuburi suprapuse.
Până seara, părintele Chiril de la Râşca a fost condus să vadă biserica, obiectivul principal pentru care se deplasase la Măldăreşti; i s-au dat explicaţiile necesare de la început şi până atunci (1971) în stadiul de finalizare a clopotniţei, înălţată în corp comun cu lăcaşul de închinăciune. Motivul construirii? Zidurile foarte vechi ale bisericii de aproape 200 de ani fuseseră reparate şi susţinute de tot felul de proptele şi adăugiri primitive; pământul din vălătuci, tot mai fărâmicios la mişcările seismice din cursul anilor, prevestea prăbuşirea iminentă. Enoriaşii adunaseră prin 1964 o sumă de bani pentru începerea lucrărilor de consolidare, dar tergiversarea prelungită şi teama ca banii să nu fie cheltuiţi pentru alte destinaţii i-au exasperat, încât, în masă, credincioşii l-au scos din chilie pe arhimandritul Nicodim Sachelarie în primăvara anului 1966, rugându-l insistent să treacă imediat la acţiune. Subzidirea împrejmuitoare nu evita prăbuşirea zidurilor de lut fărâmicios, decât printr-o temelie nouă, ale cărei ziduri de cărămidă să o ocolească până sus şi să cuprindă biserica veche, în cele din urmă cedând locul celei noi.
„Cultura este un mijloc, credinţa este un scop“
Aplecat din fire spre lectură şi studiu, mereu dispus spre lărgirea orizontului de cunoaştere şi înnoire, înţeleptul arhimandrit niciodată n-a pus mai presus cultura deasupra slujirii lui Dumnezeu şi a semenilor. Un alt aspect important şi grav îl constituia pentru părintele folosirea imorală a culturii, încercând să iei faţa oamenilor prin titlurile dobândite, mascând parvenirea. De aceea, părintele Nicodim spunea: „Preţuiesc mult cultura, dar acea cultură care este folositoare şi celui ce o posedă, şi semenilor din societatea în care trăieşte, polarizând totul sub principiile moralei creştine şi ale credinţei în Dumnezeu. Cultura este un mijloc, credinţa curată este un scop. Cine se suie pe scara vieţii având într-o mână flacăra culturii, iar în cealaltă văpaia credinţei devine desăvârşit şi pentru lume, şi pentru cer!“
Au trecut 40 de ani de când neobositul avvă a fost chemat la cer spre odihnă veşnică; acest mare interval de timp a contribuit ca apele tulburi ale vieţii să se decanteze şi să apară condiţii prielnice de cercetat documentele lăsate la mănăstirile Frăsinei şi la Cozia, apoi înscrisurile păstrate în arhivele de la Cernica, Neamţ sau Curtea de Argeş, la care, spre confirmare, s-ar putea adăuga mărturiile personalităţilor încă în viaţă; atunci vom înţelege cât de înţeleaptă i-a fost alegerea de a vieţui în singurătatea rugăciunii, lecturii şi reflecţiilor aşternute pe hârtie, mereu îndreptate spre slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
