O inimă fără răutate, smerită şi blândă, plină de Duhul Sfânt

Sfinţii au fost şi ei oameni asemeni nouă, dar care au urmat întru totul chemarea de a se îndumnezei şi, ducând „lupta cea bună a credinţei“, au ajuns „casnici ai lui Dumnezeu“ (Efeseni 2, 19). Între sfinţii care se bucură de o cinste deosebită în ţara noastră este şi Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul Banatului, prăznuit în fiecare an la 15 septembrie.

Sfinţii au conlucrat cu harul Sfântului Duh şi, crescând în Hristos, au devenit din ce în ce mai puri, din ce în ce mai iubitori de Dumnezeu şi mai smeriţi. În viaţa lor, mânia a fost înlocuită de blândeţe, lenea de hărnicie, răutatea de bunătate, zgârcenia de dărnicie, vrăjmăşia de dragoste, desfrânarea de curăţie, mândria de smerenie, invidia de bucuria pentru binele aproapelui, calomnia de respectarea onoarei aproapelui. Fără aceste virtuţi, chiar dacă ne ostenim, nu ajungem la sfinţenie. Sfântul Simeon Noul Teolog zicea: „Putem osteni cu generozitate în lupta virtuţii, putem posti, putem priveghea şi practica orice fel de nevoinţă. Totul este în zadar dacă nu luptăm să dobândim o inimă fără răutate, simplă, dreaptă, smerită şi blândă. Numai într-o astfel de inimă se răspândeşte, respiră şi locuieşte, ca într-o locuinţă plăcută, harul Duhului Sfânt“. Sfinţii, cât au fost pe pământ, au fost plini de harul Sfântului Duh, săvârşind nenumărate fapte de sfinţenie, printre care şi multe minuni. Acest har, desăvârşit în viaţa cea cerească prin vieţuirea în preajma măririi lui Hristos Dumnezeu, nu a părăsit întru totul trupurile rămase pe pământ. Sfinţii nu doar că sunt în legătură spirituală cu toţi cei care îi caută în rugăciune, ci şi lucrează în chip minunat prin osemintele sau moaştele rămase pe pământ şi păstrate cu bună evlavie de către creştini. „Limitele omului sunt limitele sfinţeniei“, spunea cândva cunoscutul duhovnic Arsenie Boca. Într-adevăr, mai departe de sfinţenie omul nu poate să tindă, pentru că sfinţenia este însăşi unirea cu Hristos Domnul. Această unire nu numai că nu este imposibilă, dar este şi la îndemâna oricui.

Un mitropolit încununat cu aureola sfinţeniei

Avem pildă pe numeroşii sfinţi chiar din neamul nostru, mulţi dintre ei canonizaţi în anii din urmă. Astfel de oameni, plini de dragostea şi de dorul după Hristos, au vieţuit peste tot în pământul binecuvântat al ţării noastre. Aici, în Banat, a strălucit cu lumina sfinţeniei Mitropolitul Iosif, supranumit „de la Partoş“ pentru că acolo, în liniştea unei mănăstiri de pe malul Bârzavei, a ales să-şi dea sufletul în mâinile Domnului Iisus Hristos, pe care L-a slujit din tinereţe, aşa cum spune şi troparul ce-i este închinat. Despre viaţa şi faptele Sfântului Iosif se cunosc până acum destul de puţine date, dar în acelaşi timp suficiente pentru a ne da seama de sfinţenia călugărului venit de la Muntele Athos şi instalat mitropolit la Timişoara, pe vremea stăpânirii otomane în Banat. Atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, faima de sfânt, de făcător de minuni s-a răspândit cu repeziciune în întreaga regiune, astfel că toţi îl invocau în rugăciunile lor, cerându-i ajutorul în diferite trebuinţe. Din câte cunoaştem, Sfântul Iosif cel Nou a păstorit cetatea Timişoarei între anii 1650 şi 1653, după care, de bunăvoie, s-a retras la Mănăstirea Partoş, aflată la 45 km de Timişoara. Aici va trece la cele veşnice, fiind înmormântat în naosul bisericii mănăstireşti.

Mărturii istorice din viaţa şi minunile vlădicii Iosif

Încă din vremea când trăia, se păstrează o însemnare pe un minei slavon găsit la Mănăstirea Sângeorge, în prezent aflat la Episcopia sârbă de la Vârşeţ: „Această carte este a Mitropolitului Kir Iosif al Timişoarei la anul 1655... care de bună voie a părăsit eparhia, retrăgându-se la Mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani şi apoi s-a mutat la viaţa veşnică unde se odihnesc sfinţii“. Istoricul Nicolae Tincu-Velea a scris în Istorioară bisericească politico-naţională, apărută în 1865 la Sibiu, că, într-una din vizitele sale prin Banat, a descoperit la Mănăstirea Partoş un mormânt, pe a cărui lespede scria cu caractere slavone: „Preasfinţitul Iosif cel Nou a fost mitropolit al Timişoarei“. Se pare că această lespede a fost mai târziu spartă. În anul 1930, preotul Petru Bizerea din Deta scria că a adunat mărturii de la localnici despre Sfântul Iosif, din care rezultă că, încă de când trăia, se bucura de faima unui adevărat sfânt, iar după moarte a lăsat în popor şi între călugări amintirea unui om al lui Dumnezeu. O altă dovadă despre existenţa şi sfinţenia Sfântului Iosif ne-o dă o însemnare pe de coperta unei Evanghelii, aflată în posesia Episcopiei ortodoxe sârbe din Timişoara, donată mănăstirii de la Partoş la anul 1749: „Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet, aşa-numită Evanghelie, o depun azi eu păcătosul robul lui Dumnezeu Hagi Peici, la Mănăstirea Partoş, unde este aşezat trupul Sfântului Vlădică Iosif, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim“. Tradiţia spune că fiica judelui Timişoarei Marcu Muţiu s-a vindecat de o boală la mormântul Sfântului Iosif, iar drept mulţumire acesta a ridicat lângă vechea biserică de lemn una nouă, din piatră, în stil baroc, mult mai încăpătoare, care azi serveşte drept biserică mănăstirească (mănăstirea fiind reînfiinţată în anul 2008). Din anul 1782 există icoana Sfântului Iosif cel Nou, pictată de preotul Ştefan Bogoslovici, la cererea protopopului Jebelului, Ioan Şuboni, care a donat-o mănăstirii de la Partoş spre a fi aşezată deasupra mormântului. Icoana, reprezentându-l pe Sfântul Iosif îmbrăcat în veşminte arhiereşti, rugându-se Maicii Domnului, are încadrat, dedesubtul picturii, textul troparului: „Din tinereţe cu totul te-ai supus Domnului...“.

Ocrotitor al pompierilor

La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Ierarhului Iosif sub numele de „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş“, cu prăznuire anuală la 15 septembrie. În anul 1956 a fost canonizat şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. La 6 septembrie 1956, moaştele Sfântului Iosif erau dezgropate din mormântul de la Mănăstirea Partoş şi duse în mod solemn la Catedrala Mitropolitană din Timişoara, iar în 6-8 octombrie a avut loc canonizarea oficială, în prezenţa Patriarhului Justinian, a Mitropolitului Vasile şi a membrilor Sfântului Sinod. În anul 1992, Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului Sfântului Iosif în tot cuprinsul Patriarhiei Române, iar în anul 1997, pompierii militari l-au ales pe Sfântul Iosif să devină ocrotitor al lor. Nu puţine au fost cercetările ulterioare acestor evenimente, dedicate scoaterii la lumină, cât mai mult cu putinţă, a unor detalii din viaţa Sfântului Iosif. În muzeul Mănăstirii Cutlumuş din Muntele Athos s-a găsit o frumoasă icoană bizantină reprezentându-l pe Sfântul Iosif, care conţine următoarea inscripţie: „Sfântul Iosif de la Cutlumuş, Episcopul Timişoarei“. În anii din urmă, el a şi fost pictat în trapeza nouă a aceleiaşi mănăstiri, în rândul sfinţilor care au vieţuit în trecut la Cutlumuş. În anul 2002, la Tesalonic, teologul român Vicenţiu Curelaru a editat în limba greacă Viaţa şi slujba Sfântului Iosif cel Nou, Mitropolit al Timişoarei (1568-1656), slujba fiind alcătuită de monahi de la Mănăstirea Simonos Petras. În altă ordine de idei, în anul 2001, Consiliul local al municipiului Timişoara a hotărât ca fosta piaţă Bihor (în spatele clădirii abatorului) să poarte numele „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş“. Nădăjduim să fie cât mai multe ecourile şi descoperirile cu privire la personalitatea celui considerat „ocrotitorul Banatului“. Să rugăm pe Sfântul Iosif de la Partoş să ne fie mijlocitor înaintea Părintelui ceresc şi să ne stea totdeauna într-ajutor!