O întâmplare din lumea muzicală interbelică

În 1981, la Viena, mă ­bucuram pentru sărbătorirea regretatului muzician maghiar Béla Bartók, născut în România, dar mă întristam profund că nu văd nici un afiș pentru cinstirea marelui nostru George Enescu! Și mă întrebam de ce această discriminare, mai ales că ambii muzicieni sunt de aceeași vârstă și de aceeași notorietate, ei figurând deopotrivă în dicționare și lexicoane muzicale de prestigiu. Din nefericire, vina nu este doar a străinilor, ci mai ales a noastră, în special a conducătorilor țării, de atunci și dintotdeauna, cum vom afla și din cele consemnate, cu maturitate, seriozitate și responsabilitate, de către ilustrul muzicolog român Octavian-Lazăr Cosma, în lucrarea: Universul Muzicii Românești - Uniunea Compozitorilor și ­Muzicologilor din România.

În anul 1981, când s-a întâmplat să fie centenarul nașterii genialului muzician român George Enescu (Liveni-Vârnav, 1881 - Paris, 1955) și al bine-cunoscutului muzician maghiar Béla Bartók (Sânicolau Mare, 1881 - New York, 1945), mă aflam, din mila lui Dumnezeu, cu o bursă de studii muzicale postdoctorale, oferită cu generozitate de către Patriarhia Ecumenică, prin vrednicul de pomenire Mitropolit Damaskinos de la Geneva (Elveția), la Academia de Muzică și Arte Reprezentative din Viena și îmi amintesc foarte bine că atunci, în 1981, am văzut în Viena foarte multe afișe care anunțau manifestări muzicale de amploare închinate centenarului nașterii muzicianului Béla Bartók, care era de aceeași vârstă cu marele nostru George Enescu.

În Preambulul vol. I, p. 15, Octavian-Lazăr Cosma, studiind documentele din arhivă, scrie despre înființarea Societății Compozitorilor Români în ziua de 2 noiembrie 1920, la București: „Atunci, un mănunchi de compozitori încurajați de Constantin Brăiloiu (1883-1958) și având acceptul lui George Enescu (aflat în turneu peste hotare) de a deține funcția de președinte, au convenit să se grupeze într-o societate, unindu-și eforturile componistice, propunându-și să organizeze concerte și să-și răspândească lucrările prin mijlocirea tiparului, pentru ca apoi obiectivele să se extindă în ideea protejării și susținerii sub toate aspectele a producției muzicale românești. A fost un nobil act de înfrățire, de dăruire și de lupte pentru afirmarea unui postulat care se identifică cu creația muzicală românească și totodată modernă”.

În această Societate a Compozitorilor Români a fost primit aproape de la început, cu toată prietenia, muzicianul maghiar, născut în România, Béla Bartók, care, în anul 1934, își programase un turneu la Timișoara, „ce se plasa în contextul unui oarecare scandal (vol. I, p. 110), al cărui punct de pornire l-a reprezentat inițiativa reiterată a lui Radu Urlățeanu din Timișoara, în care fusese indirect implicată și societatea - mai exact compozitorul și dirijorul Ion Nonna Otescu (1888-1940), invitat să dirijeze un concert, la care urma să participe și Constantin Brăiloiu (secretarul general al societății). Cu această ocazie ar fi fost sărbătorit Béla Bartók pe 25 februarie 1934 - eveniment contramandat însă prin ordinul municipalității din 14 februarie” (vol. II, p. 341).

„Luând act de acest aspect, Tiberiu Brediceanu (1897-1868) a adresat o scrisoare lungă și gravă (de fapt un memoriu) prin care solicita contramandarea acțiunilor preconizate. Secretarul general (C. Brăiloiu) a cerut lămuriri lui Radu Urlățeanu. Acesta, în cores­pon­dența purtată cu Béla Bartók, stabilise, în numele Societății Compozitorilor, o serie de clauze. Oricum, Constantin Brăiloiu dorea să cunoască înainte de toate și atitudinea sau părerea autorizată a compozitorului bănățean Sabin Drăgoi (1891-1968) în această chestiune. Contextul era nefavorabil din cauza scandalului generat de concertul dirijat de Radu Urlățeanu... Acesta înființase la Timișoara, cu concursul autorităților, Orchestra Municipală, care a susținut în total patru concerte (ultimele 3 și 4, în ianuarie 1934, la Timișoara), în program figurând, alături de Rapsodia Română nr. 2 de George Enescu, Psalmus Hungaricus de Zoltan Kodaly, pentru reușita căruia și-a dat concursul corul Magyar Daldara.
Înscrierea acestui titlu pe afiș era legitimată (motivată) de către dirijor prin perspectiva unui turneu la Budapesta, unde urma să se prezinte și o compoziție de Sabin Drăgoi” (vol. I, p. 110).

Și Octavian-Lazăr Cosma, fost multă vreme președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, continuă: „Invitat la Timișoara pentru seara concertului era și Kodaly... Sala, plină până la refuz, a aplaudat cu entuziasm compoziția oaspetelui de la Budapesta. Reacția publicului românesc însă a fost la polul opus, cronicile fiind incendiare: «Ne-ar fi plăcut ca publicul să aplaude adevărata artă și nu nația, cum s-a întâmplat la acest concert simfonic»” (Ziarul Țara, IV, 4 ianuarie 1934, p. 2).

Interpretat ca o manifestație antiromânească, s-au cerut măsuri severe, ceea ce s-a și întâmplat. Orchestra a fost desființată, iar dirijorul destituit, fiind privit de către mulți ca un trădător. După un an, Radu Urlățeanu s-a spânzurat (op. cit., p. 110).

„Reverberația bucureșteană s-a produs atunci când s-a aflat că Béla Bartók vine la București, pentru conferință și recital - ceea ce a generat suspiciuni, determinându-l pe Tiberiu Brediceanu să ceară anularea invitației (în memoriul deja pomenit). Drept urmare, a fost convocat Comitetul Societății pe 18 martie 1934, la care a participat și președintele (George Enescu), confruntându-se vehement două poziții: a lui Tiberiu Brediceanu, susținut de Ministerul Cultelor și Artelor, pe de o parte, iar pe de alta, Constantin Brăiloiu, secondat de Ion Nonna Otescu și Mihail Jora” (1891-1971).

Așadar, diriguitorii societății acceptau să renunțe la concursul dat pentru organizarea concertului „românesc”, la dezvelirea plăcii de marmură (pentru Béla Bartók pe casa natală de la Sânicolau Mare, n.n.), însă țineau să aibă loc conferința - căci era penibil să revină asupra invitației; Béla Bartók era membru al Societății Compozitorilor Români, fiind apărat de C. Brăiloiu, care nu împărtășea acuzațiile de atitudine antiromânească „până la proba contrară”. Apoi Bartók sosise la București tocmai în acest scop (p. 111).

Și continuă O. L. Cosma: „Tiberiu Brediceanu a dat citire memoriului său, în care, printre altele, susținea că «apar tot mai des și mai consecvent minunatele noastre melodii populare din Ardeal și Banat, fără ca această împrejurare să se recunoască pe față». Se exemplifică prin Morosszél táncok (Dansuri mureșene) și Székelyfona. Pe această linie merg și alți compozitori unguri, făcând o școală cu... așa-zisul transilvanism. O astfel de muzică se aude frecvent la Radio Budapesta, dată ca ungară” (p. 111).

„Apărea evident pentru Brediceanu, mai spune O. L. Cosma, că Societatea Compozitorilor Români o apucă pe o cale greșită. Potrivit opiniei sale, s-ar cere o reacție concertantă pentru a veni în apărarea și salvarea muzicii noastre na­ționale, iar Societatea Compozitorilor Români nu are voie să cadă în greșeala snobismului. Și dacă este să sărbătorim pe cineva, ar fi mai nimerit ca gândul nostru să se îndrepte asupra lui Ciprian Porumbescu ori Ion Vidu, pentru care ­Societatea nu a întreprins ceva ­deosebit”. Concluzia? „Reveniți ­asupra serbărilor proiectate!”

O. L. Cosma scrie că „s-au discutat una câte una acuzațiile, iar Tiberiu Brediceanu tăgăduiește influența ungurească asupra muzicii românești din Câmpia Transilvaniei și din Valea Mureșului... În mod deosebit secretarul general (C. Brăiloiu, n.n.) s-a străduit să nu se meargă atât de departe, încât să se suspende conferința lui B. Bartók, care trebuia să aibă loc în chiar ziua ținerii acestei dezbateri din comitet.

Totuşi, „nu se voia deteriorarea relațiilor Societății (Compozitorilor Români) cu unul dintre membrii ei marcanți, care era Béla Bartók”. În acest sens, iată ce scria Eugeniu Speranția, în Medalioane muzicale, Ed. UCMR (azi Muzicală, n.n.), București, 1968, p. 245: „Suspiciunile, vrăjmășia care se ridicaseră împotriva lui Bartók în propria țară (Ungaria, n.n.), făcură ca el tot în 1912 să se retragă de la catedra de pian pe care din 1907 o deținea la Academia de Muzică din Budapesta”. Iar ceva mai jos (p. 247) același scria: „Ocupându-se cu toată seriozitatea de parti­cularitățile folclorului muzical românesc, Bartók afirma în 1914 că românii au păstrat forma originei probabile a muzicii lor în chipul cel mai pur” (p. 247). Și tot el observa că „între folclorul român, cel slav și cel maghiar sunt deosebiri fundamentale. Evident s-au operat anumite transferuri de influențe, dar fără însemnătate. Nu există nici o influență copleșitoare a nici uneia asupra celeilalte, influențele sunt inesențiale” (p. 247).

Și continuă muzicianul academician Octavian-Lazăr Cosma: „Sosit cu întârziere, George Enescu, după ce a fost pus în temă cu ceea ce se discuta, a adresat asistenței câteva cuvinte, precizând că nu știe prea bine ce a făcut Zoltán Kodaly, dar știe ce a realizat Béla Bartók în materie de muzică populară românească, mare cinste făcând colecția de cântece. Am aflat, din contră, că în Ungaria Bartók este ținut (socotit, n.n.) printre români. Și astfel, Enescu, un spirit superior, a ameliorat discuția controversată privitoare la Béla Bartók, apărându-l pe ­colegul muzician, deși Tiberiu ­Brediceanu avea dreptate!”.

„Până la urmă, zice O. L. Cosma, tot în seara aceea de 18 februarie 1934 a avut loc și expunerea lui Béla Bartók cu tema: Muzica ­populară și însemnătatea ei pentru compozitorii moderni, însoțită de exemplificări. A doua seară, 19 februarie 1934, Bartók a susținut un concert pianistic în sala Maison des Francais și un recital la Radio (op. cit., p. 113). Și totul s-a încheiat cu bine, ca la noi, românii!”

Și parcă vrând să-mi potolească mie supărarea pentru nesărbătorirea marelui nostru George Enescu, la Viena, în vol. II al lucrării citate, pp. 341-342, O. L. Cosma relatează, în perfectă cunoștință de cauză, ce s-a întâmplat în țara noastră în momentul acela (1981): „În România, a IX-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu, desfășurată în septembrie 1981... își pierduse mult din aură, devenise mai mult o manifestare românească și nu dispunea de fonduri prea mari, ceea ce însemna că nu avea strălucirea de altădată. Adevărul este că festivalul nu trebuie eludat, dar s-a confecționat în pripă, deoarece s-a așteptat foarte mult semnalul verde de la Cabinetul nr. 2 (adică de la Elena Ceau­șescu). «Anticultura conducerii de partid devenise o frână în raport cu această manifestare» (românească și internațională, n.n.). Deci, toată vina o purtau conducătorii de atunci ai țării, nu străinii, care se bucurau probabil în sinea lor de micimea noastră!“