O lucrare folositoare pentru monahi și mireni

Atunci când monahul Ioan de Raith i-a cerut Sfântului Ioan Scărarul să dea monahilor o regulă scrisă de viețuire duhovnicească, acesta a gândit lucrarea sa sub chipul unei scări având 30 de trepte după numărul anilor de viață ai Mântuitorului la începerea activității Sale publice. Scara raiului, sau simplu „Scara”, a devenit cu timpul o lucrare de căpătâi pentru monahi, dar și pentru mireni, care au găsit în ea leacuri pentru diferite patimi și păcate.

Autorul scrierii numită „Scara” s-a născut înainte de anul 579 și a trăit până în jurul anului 694. A fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul. Lucrarea duhovnicească s-a dovedit a fi de folos în egală măsură monahilor, dar și credin­cioșilor din lume. De multe ori, mireanul este nevoit să își ia drept călăuzitor cuvintele Scripturii și ale cărților duhovnicești probate ca fiind folositoare de-a lungul secolelor. „Scara” că­lău­zește efectiv prin 30 de pași sau trepte, numite „cuvinte”, sufletul omului de la patimi și o viețuire trupească la luminare și despătimire, spre o viețuire înaltă. Din treptele „Scării” încercăm și noi să culegem câteva sfaturi despre patimile și păcatele noastre de zi cu zi, și să vedem cum pot fi vindecate. Am ales din mulțimea cuvintelor „Scării” cele privitoare la nemâniere și blândețe (Cuv. 8); despre ne­ținerea de minte a răului (Cuv. 9); despre clevetire (Cuv. 10); despre vorbărie sau tăcere, care stau în legătură cu clevetirea (Cuv. 11); despre minciună (Cuv. 12); despre trândăvire (Cuv. 13), care e un fel de cauză a vorbăriei și a clevetirii și minciunii.

Patimi mici care devin boli de nevindecat

Autorul „Scării” ne îndeamnă să luăm aminte la mișcările sufletului și la gândurile care ne încearcă pentru că ele indică ce patimă sufletească se dezvoltă în noi: „Nu trebuie să uităm, o, prieteni, nici aceasta, că viclenii draci se retrag pentru o vreme, ca neglijând noi niște patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat”. Aceste patimi care ni se par neînsemnate sunt asemănate cu femei desfrânate care fac în ascuns păcatele lor, pozând în exterior însă ca persoane cinstite: „Precum există tinere care fac cele rele fără rușine și există altele care săvârșesc lucruri mai urâte decât cele dintâi, dar pe ascuns și mai cu rușine, așa se poate întâmpla cu patimile de necinste”. Ținerea de minte a răului și iuțimea sau ura ce se naște asupra cuiva care ne-a făcut vreun rău sunt lucrări care se pornesc în sufletul omului foarte discret uneori, iar alteori foarte puternic, asemenea unui foc. Aceste patimi înșelătoare își găsesc chiar argumente din paginile Scripturii, iar unul dintre leacurile lor este pomenirea numelui lui Iisus Hristos în rugăciunea inimii: „Ținerea de minte a răului este o tâlcuitoare a Scripturii, găsind în cuvintele Duhului înțelesuri străine, după pofta ei. Să o rușineze rugăciunea lui Iisus pe care, dacă ținem minte răul, nu o putem spune împreună cu el”. În alt loc zice că ele se biruie prin amintirea Patimilor Domnului: „Aducerile aminte ale Pătimirilor lui Iisus vor tămădui sufletul ce ține minte răul, ru­și­nându-l puternic cu a Lui neținere de minte a răului”.

Iubirea sau grija nu pot justifica defăimarea aproapelui

Din ținerea de minte a răului și ură se naște clevetirea aproapelui, sau vorbirea lui de rău: „Clevetirea este fiica urii. E o boală subțire, dar o lipitoare grasă, ascunsă și tăinuită, care suge și seacă sângele iubirii. E fățăr­nicirea iubirii, pricinuitoarea întinăciunii și poverii inimii”. Clevetirea poate naște uneori părerea falsă în mintea celui care suferă de această patimă, că astfel ar face de fapt un bine cuiva, vindecându-l de păcatele lui. „Lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor că fac aceasta din dragoste și din grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am zis să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: «Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-L» (Ps. 100, 5). Dacă spui că îl iubești, roagă-te în taină peentru el, și nu-ți bate joc de om. Căci acesta este felul iubirii primit de la Domnul”.

Clevetirea sau vorbirea de rău este un păcat și împotriva iubirii lui Dumnezeu, și a harului pocăinței. „Am văzut pe unul păcătuind pe față și pocăindu-se în ascuns. Și pe cel ce l-am osândit ca curvar, l-am aflat socotit de Dumnezeu ca neprihănit, pentru că Îl îmblânzise cu adevărat prin întoarcerea lui”. Clevetirea este un păcat la nivel sufletesc, un gând sau un cuvânt care spurcă multe fapte bune, de aceea ea se găsește și la oamenii credincioși și evlavioși. „Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei care păcătuiesc, pentru ca prin lucrul de-al doilea să pătăm pe cel dintâi. Cunoaștem că semnul clevetirilor sau al pizmașilor este acesta: bârfesc sau ponegresc cu plăcere și cu ușurință învățăturile, sau faptele, sau împlinirile aproapelui, scufundându-se jalnic în duhul urii.” Pomenirea răului, iuțimea sau răutatea și clevetirea se vindecă și prin smerita cugetare, prin vederea propriei neputințe și prin tăcere: „Multa vorbire este catedra slavei deșarte, prin aceasta se arată pe sine și se face cunoscută”.

Patimi care îmbracă chipul faptelor bune

Aceste patimi sunt răspunzătoare de alte căderi ale sufletului: de minciună, pentru că omul clevetitor ajunge să fie și mincinos, și de lâncezirea sufletului, adică de neputința de a se mai ruga cu folos, de a sta atent la slujbe și de a posti. Lâncezirea sufletului este o putere care îl face pe om să nu se mai roage, îi dă o moleșeală la rugăciune și îl îndeamnă mai mult spre lucruri practice, crezând că îi sunt de folos. Omul când este la rugăciune și are gândul că trebuie să fie în altă parte, atunci este sub atacul acestei patimi, numită și akedie în alte scrieri. Trândăvirea sufletului sau lâncezirea îl amăgește pe om cu lucrări practice, chiar cu milostenie sau faceri de bine, numai la rugăciune și la convorbire cu Dumnezeu să nu stea. „Lenea sufletească îi dă ­motiv primirea de oaspeți și cere să fie pusă la lucrul mâinilor pentru a face milostenie. Ea îndeamnă plină de sârguință la cercetarea bolnavilor, amintind de Cel ce a zis: «Bolnav am fost și nu ați venit la Mine» (Mt. 25, 38). Ea ne cere să mergem la cei neputincioși și descurajați. Ea, cea descurajată, ne spune: «Mângâiați pe cei descurajați!». Stând la rugăciune, își aduce aminte de lucruri de trebuință și născocește tot felul de meșteșugiri, ea, cea lipsită de judecată, ca să ne atragă prin vreun motiv binecuvântat, ca printr-un căpăstru, din rugă­ciune.”

Să avem călăuzitori cărțile duhovnicești ale Sfinților Părinți!

Există o lucrare dinamică de trezire și luptă cu patimile subtile. Chiar sfatul pe care îl dăm unora despre aceste rătăciri este începutul unui proces de vindecare: „Am văzut pe unii care țineau minte răul, îndemnând pe alții să nu țină minte răul. Și rușinân­du-se de propriile lor cuvinte, au pus și ei capăt patimii acesteia”. Acest cuvânt mi-a dat curajul să scriu la urmă un îndemn, venit mai mult din auzirea sfaturilor unor părinți duhovnicești. Cei care doriți să vă nevoiți pentru desăvârșirea sufletului, țineți aproape această carte sfântă: „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul, pe care o regăsiți integral și în Filocalia 9. La finalul unei zile sau al unei perioade de timp, cerce­tați-vă cu de-amănuntul și însem­nați patimile și păcatele care vă conduc la diferite atitudini față de familie, de prieteni, de semeni. La sfârșitul fiecărei zile, citiți din „Scară” cuvintele du­hovnicești despre aceste patimi. Chiar și numai cuvintele pline de har ale scrierilor duhovnicești trezesc sufletul, îi dau curaj și vioiciune spre lucrarea vindecării lui de rău. Ar fi bine ca după o vreme îndelungată, după ani chiar, să vedem paginile din carte pe care le-am îngălbenit mai mult, pe care le-am citit mai des, să în­țe­legem ce patimi ne muncesc mai cu putere ca să observăm cu adevărat starea noastră sufletească. Cunoscând aceste lucrări și stări ale sufletului trebuie să aflăm mecanismele duhovnicești sau păcatele care le nasc și să încercăm să le smulgem ca buruieni nefolositoare pentru a sădi în locul lor virtuți și lucrări plăcute lui Dumnezeu.