O vizită pe uliţa conului Vasile Alecsandri

Scriind zilele trecute despre casa nefericitei domniţe Ruxandra, din centrul Iaşilor, şi dând ocol clădirii Oficiului Stării Civile, cu ochii pe şirul de zidiri învecinate, un cititor aflat pe acolo mi-a sugerat să facem o incursiune şi prin ele. Cum viforul prefacerilor bate puternic, iar pereţii unora dintre case au nenumărate amintiri, ar fi păcat să se piardă. Aşa că, am petrecut câteva zile parcurgând bătrâna uliţă, ce poartă azi numele lui Vasile Alecsandri, uitându-mă prelung la faţade şi căutând urme lăsate de istorie în arhive, în paginile de evocări şi mărturii.

Strada de pe vremuri era o biată uliţă sau „o stradă prea îngustă“, cum spune poetul Mihai Eminescu, probabil o hudiţă despărţitoare a ogrăzilor celor câteva case boiereşti din dricul târgului, care servea de trecătoare între uliţa Goliei (Cuza Vodă) şi Uliţa Târgului de Sus (Bulevardul Îndependenţei). Purta numele Sfântului Ilie.

Pe strada Vasile Alecsandri a fost mănăstirea „Sfântul Ilie“

Potrivit Planului oraşului ridicat de inginerul Iosif Rasec prin 1844, pe stânga se aflau acareturile cantacuzineşti, despre care am vorbit săptămâna trecută şi care se întindeau tot înainte spre Uliţa de Sus, întâlnindu-se în celălalt capăt cu ograda casei lui Neculai Docan, vărul domnitorului Cuza, iar pe dreapta, la colţul uliţei Golia, se găsea ograda cu poarta de intrare la casa sturzeştilor (unde în zilele noastre funcţionează Poşta). După aceasta, mai sus, urma fosta mănăstire „Sfântul Ilie“, de pe la 1620, cu chilii, clopotniţă şi o casă cuprinzătoare la spate, unde-i acum Biblioteca Universităţii de Medicină.

Dincolo de ea venea aşezarea Vornicului Vasile Alecsandri cu întindere până la altă zidire sturzească, în care s-a aşezat Cabinetul de Ştiinţe Naturale.

Vornicul Alecsandri, tatăl poetului, trecut prin felurite dregătorii datorită priceperii sale (medelnicer, spătar, postelnic), a cumpărat locul de la unchiul său Iordache Alecsandri, cu tot cu clădirea construită prin 1780, potrivit plăcii de pe zid cu însemnele Muzeul Teatrului, în faţa căruia ne vom opri astăzi, amintindu-ne vechi întâmplări din lumea Iaşilor.

Casa copilăriei lui Vasile Alecsandri

Ogrăzile largi ale străzii de odinioară, zăplăzuite sau înconjurate de ziduri de cetate, aveau, ca şi conacurile de la moşii, hambare, grajduri, grădini de legume, flori şi pomi bătrâneşti, prin care s-a căţărat şi a zburdat poetul Vasile Alecsandri, feciorul vornicului, cum îşi amintea acesta, prin 1880, scriind lui Ion Ghica despre Vasile Porojan, „unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui,“ tovarăş de năzdrăvănii copilăreşti în casa bătrânească din uliţa Sfântul Ilie în preajma „bisericii «Sfântul Ilie» din Iaşi, vecină cu casa părintească“. Tocmai decedase Vasile Porojan: „Mărturisesc că m-am simţit cuprins de o adâncă mâhnire când am aflat că el s-a mutat pe cea lume, ca mulţi din contimporanii mei, boieri, ţărani şi ţigani, cu care m-am încălzit la soarele Moldovei timp de giumătate de secol şi mai bine! Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieţii mele, rivalul meu în giocul de arşice şi în asvârlitura de pietre. Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul, însă, acum 50 de ani, eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliţi de dânsul şi formam o păreche nedespărţită, de cum răsăria lumina zilei până ce apunea. Meşteri în arta de a fura merele şi perele de pe crăngi, îndrăzneţi la asaltul stogurilor de fân, din vârful cărora ne plăcea a ne da de-a rostogolul neobosiţi la «Puia Gaia», ia «Poarcă», la «Ţarcă» şi chiar iscoditori de noi giocuri, eram mândri unul de altul! Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că, pentru fărdelegile noastre copilăreşti, numai Porojan era pedepsit de către giupâneasa din casă, mama Gahiţa! Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele, cu săgeţi de şindrilă! Cum ştia de bine să înalţe smeii de hârtie poleită până sub nori şi să le trimiată răvaşe pe sfoară! Acei smei cu cozi lungi erau fabricaţi de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove cirilice: „Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăraticul iadului acel care ar găsi acest zmeu căzut şi nu l-aduce în ograda «Sfântului Ilie». Tot Vasile „cânta din drâmbă cu un talent la care n-am putut agiunge niciodată. Şi pe care îl admiram mai mult decât am, admirat, mai târziu, talentul lui Liszt.“

Ajungând conaşul la vârsta de vreo şase ani, prin 1827, părinţii i l-au adus acasă, în uliţa Sfântului Ilie, pe dascălul maramureşean Gherman Vida, profesor la Seminarul din Socola, ca să-l înveţe carte. La şcolire participând şi alţi copii, Vasile Alecsandri a avut ocazia să-l aibă coleg pe viitorul său mare prieten şi tovarăş de idealuri: Mihail Kogălniceanu. Elevul Kogălniceanu, născut în 1817, venea îmbrăcat ca boierii vremii „în antereu de cutnie (satin dungat) şi purtând un işlic rotund (o căciulă ca un balon) de piele de miel sură. Vai de nenorocitul işlic! El devenise o minge în mânile noastre şi ne atrăgea ocări aspre din partea dascălului Gherman: ba uneori chiar şi palme. Cum să ne răzbunăm? Vasile Porojan găsi modul de răzbunare. Dascălul nostru avea obicei să doarmă după-amiaza şi să horăiască de răsuna ograda. El, atunci, se afla într-un soi de letargie, din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitând de această împregiurare, ne-am apucat de am zugrăvit cu cerneală vişinie sprâncenele, barba şi mustăţile. Efectul a fost că dascălul n-a mai îndrăznit să iasă în lume vreo două luni şi astfel şcolerii au scăpat de chinul învăţăturii. Ponoasele le-a tras tot Vasile Porojan.“

Cei doi neastâmpăraţi au fost apoi despărţiţi, Vasile Alecsandri (născut în iulie 1821, pe vremea Eteriei sau mai înainte) fiind trimis la pensionul lui Victor Cuenim din Miroslava să înveţe „un pic de franţuzească, un pic de nemţească, un pic de grecească şi ceva istorie şi ceva geografie pe deasupra“, iar Vasile Porojan, la un brutar, să devină pitar (1829). Ambii îşi duceau dorul. Se mai întâlneau duminica, în curte, când îşi reluau jocurile urmărind „palamarul“ bisericii „Sf. Ilie“ „când se suia în clopotniţă“, iar când făceau câte o poznă îşi găseau scăparea fugind „împrejurul bisericii.“

Adolescenţa o petrece la Paris

Într-o zi din vara anului 1834, lăcrămând în faţa casei, micul Vasile Alecsandri, care nu avea mai mult de 13 ani, s-a despărţit de mama sa „care plângea“, de fratele Iancu (n. 1826), de sora Catinca şi de părintele „care abia se stăpânea să nu plângă“, de toţi cei din ogradă şi de prietenul Vasile Porojan. Urcat în poştalion împreună cu Alecu Cuza, vecinul Neculai Docan şi viitorul pictor Negulici, conduşi de profesorul elenist Filip Furnarachi, a pornit spre marele Paris, locul de instruire al tinerilor moldoveni înstăriţi şi unde se ajungea cu diligenţa, după o călătorie de vreo 21 de zile şi nopţi. Tatăl a dorit ca fiul său să studieze Medicina sau măcar Dreptul ori Ingineria, fapt pentru care feciorul a trebuit să ia acolo bacalaureatul umanist şi să-l încerce apoi şi pe acela real.

Neavând aplecare spre nici una dintre meseriile dorite de părintele grijuliu cu ziua de mâine a feciorului, Vasile s-a dedicat literelor, scriind versuri în limba franceză. După cei cinci ani de viaţă pariziană, unde i-a cunoscut şi pe colegii munteni, între care Ion Ghica şi N. Bălcescu, auzindu-se pe stradă vorbind aceeaşi limbă, „pe la sfârşitul anului 1839“ s-a întors la Iaşi, găsind „casa părintească complectă“. Lipsea doar Vasile Porojan, plecat în lume după ce cuconaşul a fost trimis între străini.

În uliţa Sf. Ilie a scris o sumedenie de pagini literare

Odată întors la Iaşi, tânărul Alecsandri a intrat în viaţa publică a vremii, angajat „şef de masă (birou) al pensiilor“ şi a început publicarea primelor scrieri în revista „Dacia literară“, fiind apoi numit, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, la conducerea Teatrului francez-român, ce avea sediul în clădirea Teatrului de Varietăţi, înfiinţat prin 1832 de actorii francezi fraţi Fouraux, pe strada Golia (cam vizavi de Filarmonică).

Cu acest prilej a debutat în dramaturgie, prezentând „Farmazonul din Hârlău“, ce s-a jucat cu succes în noiembrie 1840 pe scena teatrului din uliţa Golia, urmat de „Modista şi Cinovnicul“. Ambele cu subiecte din Iaşi, spre deliciul spectatorilor.

În primăvara anului 1841, făcând o excursie la conacul din Pribeşti, lângă Codăeşti, unde locuia Vasile Rosetti, căsătorit cu o soră a lui Costache Negri, a cunoscut-o pe Elena Vârnav Liteanul, altă duducă Negri, cu mare înzestrare spirituală şi care avea să-i devină muză şi apoi prietenă, după despărţirea acesteia de soţ.

Ridicat la rangul de spătar, prin 1841, a plecat la Bucureşti, să-l vadă pe amicul Ion Ghica, pe care-l cunoştea de la Paris. La 2 februarie 1842, a trăit tragedia pierderii mamei Elena Alecsandri, în vârstă de 42 de ani. Părintele era plecat în misiune la Viena, unde s-a şi îmbolnăvit, fapt pentru care feciorul i-a ieşit în întâmpinare împreună cu un medic. S-au întors deprimaţi în casa pustie din uliţa Sf. Ilie şi l-au adus să locuiască cu ei pe Ion Ghica, venit din Bucureşti profesor la Academia Mihăileană.

Descoperitorul versurilor populare

Tânărul poet a început apoi să călătorească prin Moldova, cunoscând viaţa satelor şi culegând versuri populare. A publicat câteva dintre ele într-un calendar al anului 1843, considerate de snobi drept „poezii de colibă“, dar încurajat de prietena Elena Negri, care îi scria: „Continuă cum ai început; cel mai frumos titlu de glorie la care trebuie să râvnească un poet este acela de poet naţional şi popular.“

Urmând sfatul din scrisoarea citită zeci de ori la lumina lumânării din casa tristă, căci şi tatăl era bolnav, iar fratele plecat, a continuat să publice poeziile populare, unele în „Albina românească“ a lui Gh. Asachi, altele în noua revistă proscrisă de guvern chiar de la început: „Propăşirea“, scoasă de Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica şi dânsul, prin 1844.

Observând „străinomania“ unor contemporani, a scris apoi spumoasa comedie „Iorgu de la Sadagura“ sau „Nepotu-i salba dracului“ jucată la 18 ianuarie 1844. Cum îşi amintea mai târziu, a dorit să biciuiască „prosteasca izmeneală de a dispreţui tot ce era naţional: limba, obiceiuri, jocuri, până şi Moldova însăşi… Oricine trecuse graniţa considera că nu mai poate trăi în ţara sa.“

În seara premierii, a aşteptat cu emoţie finalul spectacolului: „Teatrul era arhiplin. Venise şi principele Sturdza şi toată lumea bună. Mă aflam în loja tatălui meu (postelnic pe atunci) şi tremuram. Actul I se termina în zgomotul aplauzelor; al doilea în zgomotul entuziasmului; la cel de al treilea sala se ridica în picioare şi chema pe autor cu un adevărat zgomot de furtună. Eu sunt silit să mă arăt în marginea lojii noastre, iar la ieşirea din lojă, femei şi bărbaţi se năpustiră asupra mea, mă îmbrăţişează mă trec de la unul la altul, dar cea mai dulce răsplată mă aştepta acasă şi o aflai în sărutările tatălui meu. Plângea sărutându-mă“.

Dragul lui băiat, de numai 23 de ani, nu-i înşelase aşteptările. „După prima reprezentaţie cusurul dispăruse ca prin farmec“. Nimeni nu dorea să semene cu Iorgu şi Gahiţa, eroii încondeiaţi. Ba ieşise şi vorba: „Băgaţi de seamă să nu vă pună Alecsandri într-o piesă.“

Mişcarea unionistă

Prin 1845, Alecsandri s-a întâlnit cu Nicolae Bălcescu şi cu alţi tineri munteni şi moldoveni la Mânjana lui Costache Negri, lângă Galaţi, locul unde s-a făcut unirea spirituală a celor două ţări înaintea aceleia din 1859.

Moş Crăciun al acelui an 1845, i-a adus, la 22 decembrie, succesul piesei „Iaşii în carnaval“.

A venit însă pierderea Elenei Negri, bolnavă de TBC, care a murit pe vapor, în drumul de întoarcere de la tratamentul din Italia, şi care a fost îngropată la o biserică din Constantinopol (mai 1847).

În martie 1848 a avut loc mişcarea pentru introducerea reformelor progresiste europene şi în Moldova. Atunci a scris „Deşteptarea României“ (cu titlul iniţial: „Către români“) şi a participat la redactarea revendicărilor adresate domnitorului Mihail Sturdza. Mişcarea fiind năbuşită cu armata, s-a refugiat în munţii Hangului, trecând apoi în Ardeal şi ajungând la Paris, de unde a revenit în ţară după sosirea noului domnitor, Grigore Ghica (1849).

A publicat în „Zimbrul“ din Iaşi balade din colecţia sa de poezii populare, iar în aprilie 1850 i s-au jucat scenetele „Scara mâţei“ şi „Chiriţa în Iaşi“ sau „Două fete ş-o neneacă“.

În 1853 a publicat volumele „Poezii poporale“ şi „Balade“ („Cântece bătrâneşti“) în care loc de frunte are „Mioriţa“, „inspiraţiune fără seamăn acel suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi, doină măreaţă care s-a publicat în capul frumoasei culegeri al lui Alecsandri,“ cum avea să scrie Mihai Eminescu mai târziu.

În nefericitul an 1854, decedând şi părintele, pe când el era departe de ţară, s-a întors grăbit acasă, oprindu-se îndurerat la mormântul lui din cimitirul bisericii „Sf. Spiridon“. A ajuns la Mirceşti, unde a hotărât eliberarea ţiganilor din robie, dând un exemplu ce avea să fie urmat şi de către domnitorul Grigore Ghica, în decembrie 1855, care a slobozit toţi robii din Moldova.

În anul 1857 a trăit şi tragedia pierderii surorii sale, Catinca, căsătorită cu aprigul unionist Costache Rolla.

Un neobosit ministru de Externe

Continuând lupta vieţii, poetul romanticelor legende şi gingaşelor pasteluri a participat viguros la bătălia pentru Unirea Principatelor, începută în primăvara anului 1856.

A publicat poezia „Hora Unirii“ devenită imn naţional al Unirii în Moldova şi peste Milcov în Muntenia, a scris de asemeni în ziarul „Steaua Dunării“ mai multe materiale şi dialogul unionist „Păcală şi Tândală“, cât şi piesa „Cinel-Cinel“ şi alte producţiuni patriotice (redacţia gazetei aflându-se peste drum de locuinţa sa, în casa lui Neculai Docan unde-i acum o bancă).

La 3 ianuarie 1859 întrunindu-se membrii Partidului unionist în Cabinetul de Ştiinţe Naturale, lângă casa părintească, pentru propunerea candidatului la domnie, deşi a fost numit şi dânsul, l-a susţinut pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. După săvârşirea alegerii domnitorului în Moldova şi în Muntenia, a fost numit ministru de externe, calitate în care a mers într-o lungă misiune diplomatică la Paris, Londra şi Torino, pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri. La Paris a avut onoarea să discute problema cu împăratul Napoleon al III-lea.

În anii 1860 s-a retras la Mirceşti, moşia lăsată moştenire de părintele său, unde a mai transpus pe hârtie drama istorică „Despot Vodă“, „Fântâna Blanduziei“, „Ovidiu“ şi unde a crescut-o pe draga lui Maria, fiica sa şi a Paulinei Lucassiewicz, o poloneză cu care s-a căsătorit şi care l-a îngrijit până la moartea poetului, în august 1890.

▲ În 1976 s-a deschis Muzeul Teatrului

Alecsandri venea deseori la Iaşi onorând şedinţele Junimii sau alte activităţi. Iar în 1878 când poetul a primit premiul concursului din Montpellier pentru „Cântecul gintei latine“, drept recunoştinţă, Primăria oraşului Iaşi a dat numele său străzii copilăriei sale.

Casa părintească a rămas moştenire fratelui Iancu, căsătorit la Paris, apoi a fost înstrăinată. Trecând din mână în mână, prin 1902, a devenit a arhitectului Virgil Hălăceanu, care a construit în ogradă încă o clădire modernă. Preluată de stat după naţionalizare, bătrâna casă a fost folosită ca locuinţă şi apoi de Serviciul salvării.

Deoarece în acest loc a copilărit şi a trăit ani îndelungaţi Vasile Alecsandri, „părintele Teatrului cult românesc“, care a scris aici sumedenie de pagini literare, multe lucrări dramatice (dintre care vreo 20 jucate pe scenele ţării), tot aici aşternând pe hârtie „Hora Unirii“ - imnul Unirii neamului, ca şi doinele, baladele şi „Mioriţa“, îin 1970 s-a propus introducerea clădirii în lista monumentelor istorice şi transformarea sa în muzeu al teatrului. Momentul era prielnic, căci se apropia şi aniversarea a 160 ani de la primul spectacol în limba română, organizat la 27 decembrie 1816 de cărturarul Gheorghe Asachi. Propunerea a fost aprobată de conducerea judeţeană şi de minister, iar între anii 1972-1974 s-a efectuat restaurarea clădirii de către specialiştii Direcţiei Monumentelor Istorice şi s-au adunat exponatele, multe de la familia muzicologului Teodor Burada, de la teatru şi familiile actorilor, cum îşi aminteşte profesorul Ion Arhip, directorul de atunci al complexului muzeistic ieşean, adânc implicat în acţiune.

La 26 decembrie 1976, în ziua a doua de Crăciun, a avut loc inaugurarea primului Muzeu al teatrului românesc (unul dintre puţinele existente în Europa), de faţă cu un mare număr de personalităţi, actori şi spectatori. Era ziua aniversării celor 160 de ani de teatru românesc.

Venind într-o seară în lumea plină de farmec a eroilor lui Alecsandri, fiindcă în muzeu se afla un grup de vizitatori pe care muzeografa Laura Terente îi conducea cu cucernicie prin sălile pline de amintiri (vreo 22.000 de exponate evidenţiate în patrimoniu), m-am aşezat pe un fotoliu în odaia de jos, cu soba şi bufetul poetului. Ascultam trecerea duioasă în revistă a etapelor teatrului românesc ilustrate cu preţioase mărturii, obiecte şi costume care au aparţinut scenelor ori marilor actori şi prin minte mi-a trecut gândul: „Doamne, câtă istorie a cugetului românesc este în această clădire şi ar putea dispărea într-o zi! Ce păcat ar fi!“