Pagini din Arhiva Rugului Aprins Viața ca un oratoriu

Este unul dintre cei mai mari compozitori români din secolul XX, după George Enescu, dar aportul lui Paul Constantinescu (1909-1963) la fenomenul Rugului Aprins a rămas încă insuficient cercetat. În mod cert, precum bună parte dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins, compozitorul a fost constant interesat de valorizarea identității românești, fiindcă declară într-un interviu (Rampa, 14 oct. 1935): „Nu numai că am utilizat melodii româneşti, dar cel puţin am vrut ca să fie ceva românesc de la început până la sfârşit în ritm, melodie şi armonie, de altfel căutarea acestui românism este singura mea preocupare în muzică şi singurul lucru care poate da azi este studiul cântecului popular şi al muzicii bisericeşti din care trebuiesc scoase toate elementele unei compoziţii culte, melodicul, polifonia care există într-o stare latentă în melodie, ritm şi chiar elemente de formă”.

Paul Constantinescu a fost acuzat în mod stupid și că ar fi fost evreu, și că ar fi fost legionar - obsesiile ideologice ale veacului trecut -, ceea ce s-a dovedit neadevărat. A fost angajat într-o bine cunoscută dispută cu părintele I.D. Petrescu, din care a ieșit elegant, chiar dacă, s-a dovedit, acuzele care i s-au adus erau nedrepte.

Aparent, Paul Constantinescu a fost un membru marginal al Rugului Aprins. Dovadă că între cele peste 50 de personalități care pot fi asimilate drept membri ai Rugului Aprins, dintre care aproximativ jumătate au fost arestați sub diverse pretexte politice, P. Constantinescu a scăpat de închisoare. Este adevărat, începând cu anii ’40, deja făcuse unele concesii regimului comunist. Numai că imediat după arestarea celor din lotul Rugului Aprins (1958), în frunte cu părintele Daniil Sandu Tudor, în anul 1959, Paul Constantinescu intră în atenția poliției politice comuniste (Secu­ri­tății) și i se face un dosar de urmărire. Conform dosarului, aflat astăzi la CNSAS, a fost urmărit pas cu pas, telefonul i-a fost ascultat etc., până în anul 1963, fiind considerat ostil regimului comunist, conform unei note: „prin formația sa (elev al lui Jora) și prin legăturile sale cu clerul”. Securitatea a abandonat urmărirea abia cu câteva luni înainte de moartea compozitorului, când acesta era deja grav bolnav.

Paul Constantinescu a compus numeroase piese cu caracter creștin, în primul rând oratoriile bizantine Patimile și Învierea Domnului (versiunea primă, 1943, versiunea secundă, 1948) și Nașterea Domnului (1947) - așadar, exact în perioada în care la Antim se petreceau întâlnirile Rugului Aprins. Însă compozițiile sale religioase încep mult mai devreme, încă din anul 1929, prin cele Două studii în stil bizantin, publicate la Praga și, mai târziu, la București. Cei care i-au studiat viața și au scris volume și studii esențiale (Vasile Tomescu, Sanda Valentina Hîrlav-Maistorovici, pr. Stelian Ionașcu etc.) au constatat că Paul Constantinescu era un creștin ortodox apropiat de Biserică, cu atât mai mult cu cât, ani buni, a fost dirijorul corului Bisericii Visarion (București).

Firesc așadar ca în efortul de stimulare a artei creștine tradiționale, concretizat de membrii Rugului Aprins prin acordarea câtorva premii, unul dintre primii beneficiari să fi fost tocmai P. Constantinescu: „Atenția cea mare am acordat-o însă profesorului și compozitorului Paul Constantinescu, care și el era dintre aceia care veneau la întrunirile duhovnicești de la Mănăstirea Antim... Pentru unicele și frumoasele alcătuiri de oratorii, de Nașterea Domnului și de Paști, am avut bucuria să-i acordăm d-lui profesor Paul Constantinescu, din partea Mănăstirii Antim, un premiu de șase milioane lei” (Vasile Vasilache, De la Antim la Pocrov, Ed. Eikon, București, 2015, p. 39).

Personalitate excepțională a vieții muzicale românești care a știut să valorifice componistic și cultura română laică (Caragiale, Arghezi etc.), și resursele creștine tradiționale ale părții noastre de Cer, Paul Constantinescu ilustrează exemplar latura și activitatea creativă a Rugului Aprins. Creația și prelucrările sale muzicale cu caracter creștin ortodox au constituit modele pentru componistica românească ulterioară. Iată de ce cuvintele lui Paul Constantinescu publicate ca introducere la prima audiție a piesei sale Oratoriu Bizantin de Crăciun pot fi socotite testamentare: „Oratoriul pe care îl reprezint astăzi întregește ciclul pe care mi l-am propus asupra momentelor esențiale ale cultului nostru ortodox, pornind de la splendoarea imnografiei și muzicii bizantine, transfigurate prin simțământul și tehnica modernă, căutând însă să păstrez nealterat fondul său. Cu toate că de data aceasta izvoarele pe care le-am folosit sunt de dată recentă, l-am numit tot bizantin, în accepția largă a cuvântului, care poate îmbrățișa tot ceea ce derivă din marea sursă religioasă a Bizanțului, conturând un stil, iar Oratoriu i-am zis pentru însăși forma sa cultă pe care muzica apuseană a impus-o prin operele covârșitoare ale marilor creatori”.

Nici o surpriză, așadar, să descoperim între creațiile lui Paul Constantinescu și o piesă cu titlul Rugăciunea inimii (două versiuni, 1946), și alta intitulată Troparul Tuturor Sfinților (1947), ambele închinate nevoitorilor și Mănăstirii Antim. După cum va compune pe versuri scrise de Sandu Tudor, Ion Marin Sadoveanu și Paul Sterian, membri ai Rugului Aprins, ori ale poetului Ion Barbu, un apropiat al Antimului, prieten cu viitorul părinte Daniil de la Rarău.

S-a scris despre compozițiile religioase ale lui Paul Constantinescu că sunt „icoane muzicale” (Vasile Vasile), că marele muzician „poate fi considerat creatorul bizantinismului românesc cu un specific integrat în componistica românească a secolului XX” (Grigore Constatinescu) sau că oratoriile lui „pun în valoare cel mai bogat și variat repertoriu de strană, atât din vechile cântări în notație pre-chrysanthică, cât și din cele aflate în actualitate” (Părintele profesor Stelian Ionașcu). Însuși marele George Enescu notează entuziast despre Oratoriul de Paști, piesă a cărei primă audiție, versiunea întâi, o și dirijează (3 martie 1946): „Este genială”, „Paul este cel mai bun și original compozitor”.

Tehnic vorbind, oratoriul este un gen muzical cu o structură internă specială, gen practicat relativ frecvent în Occident, rarisim la noi, Paul Constantinescu fiind cel dintâi. Dar cuvântul oratorium (lat.), care generează și oratoriu (în muzică), are și un alt sens, încă din primele veacuri creștine (secolul IV): oratoriul este o cameră mică (capelă), destinată rugăciunii, existentă într-un spațiu particular ori în mănăstiri.

Iată de ce, vom putea constata, prin întreaga sa operă muzicală, profund dedicată valorizării muzicii bizantine și prin stăruința sa programatică de descoperire, prezervare și aprofundare a identității românești, Paul Constantinescu rămâne, dincolo de aparențe, un membru însemnat al Rugului Aprins, în totală conso­nanță cu confrații săi preocupați de aceleași probleme și, înainte de orice, dedicați căutării rugăciunii neîncetate. Nu se cunoaște în ce măsură Paul Constantinescu era un căutător al rugăciunii inimii, dar știm că a scris minunate partituri dedicate acesteia și muzicii bizantine - ceea ce nu se poate realiza decât dinlăuntrul rugăciunii.

Creația sa este o altă formă de căutare a rugăciunii neîncetate. Fiindcă opera și activitatea lui Paul Constantinescu întregesc înțelesurile fenomenului Rugului Aprins și îi conferă un nou orizont, acela al vieții ca un oratoriu.