Părintele Elefterie Păduraru: „Părintele Daniil a avut o trăire de sfânt”

Părintele Elefterie Păduraru mi-a povestit odată că este îndatorat mai multor părinți înduhovniciți, dar și locului minunat în care devenise frate de mănăstire încă din ado­les­cență. Acesta era cândva schitul, acum Mănăstirea Rarău, păstorit în anii ’50 ai secolului trecut de părintele Daniil Sandu Tudor...

Continuăm astfel povestea Muntelui Rarău, spațiu legendar încărcat nu numai de istorie și de frumusețe, ci și de nenumărați rugători întru Hristos, unii aproape neștiuți. Cum am arătat în ultimele două articole, Schitul Rarău a fost binecuvântat pentru câțiva ani de prezența părintelui Daniil Sandu Tudor și de ucenicii săi. Ceva mai vizibil în ultimele decenii a fost părintele Elefterie Păduraru (1937-2021).

Părintele Elefterie se născuse în satul Valea Oilor (comuna Bălțați, Iași), în anul 1937, într-o familie cu mulți copii. Fiindcă tatăl său, deși avea o funcție modestă, la Poștă, fusese investigat din motive politice, în anii ’50, aceste grele încercări au fost proiectate și asupra familiei. Adolescent fiind, Gheorghe Păduraru s-a ascuns, povestește, la Schitul Rarău - unde a ajuns în urma mai multor peripeții. La Schitul Rarău a fost protejat de părintele Daniil Sandu Tudor, sub îndrumarea căruia a stat aproape 4 ani, conform mărturiilor părintelui Elefterie.

Viața în aceste zone destul de pustii pe-atunci avea bucuriile, dar și greutățile firești, specifice muntelui. Mai ales că prigoana comunistă ajunsese până în cele mai ascunse locuri, precum acesta, chiar dacă diminuată. Țăranii din împrejurimi veneau în număr mare la schit, duminica, deși aveau îndelung de urcat pe o cărare, biserica era plină duminicile și de sărbători.

Cei doi preoți ai schitului erau părintele Daniil Sandu Tudor și părintele Grigorie Halciuc. Acesta din urmă avea, la rândul său, să mărturisească despre întâlnirea sa cu părintele Daniil. Astfel, fiind intervievat de Preasfințitul Damaschin, părintele Grigorie, fost stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, spunea că de la părintele Daniil a învățat bazele trăirii monahale. Iar aceste linii directoare erau ilustrate de nevoințele starețului prin „asprimea nevoinței, prezența la toate slujbele bisericii - și nu începea Miezonoptica până când nu veneau toți viețui­torii - și la toate mesele de obște, deasa spovedanie și împărtășirea întregii obști în aceeași zi, pentru a se accentua sentimentul unității. Cine nu se conforma era întrebat de către părintele Daniil, pentru a fi responsabilizat: «Ce fel de atlet al lui Hristos ești tu?»” (din cuvântul Preasfințitului Damaschin la slujba de înmormântare a părintelui Grigorie Halciuc, 18 iulie 2022)...

Abia în ultimul an, înainte de arestarea părintelui Daniil (1958), la Schitul Rarău avea să ajungă încă un preot, părintele Paulin Lecca.

În completarea celor de mai sus vine și părintele Elefterie, care își amintește despre alte nevoințe ale părintelui Daniil Sandu Tudor. La masă, mai ales în post, se abținea într-adevăr de la mâncare, dar le spunea fraților și monahilor: „Mâncați, înfrânați-vă cu mâncarea dinainte. Eu nu vă cer înfrânare. Dar voi care vreți mântuirea să vă înfrânați.”

El însuși stareț la Schitul Cărbuna (Neamț), către finalul vieții pământești, părintele Elefterie consideră că părintele Daniil Sandu Tudor fusese „un bun povățuitor” și că „ținea mult la noi”. Fiindcă plecase intempestiv de pe băncile liceului, de teama arestării, părintele Elefterie recunoaște cu smerenie că problemele sale erau de natură elementară: „Aveam un scris oribil. Părintele Daniil m-a învățat să scriu. Până nu m-am învățat să scriu bine nici nu stătea de vorbă cu mine.”

Iar această școală monahală completă avea și alte componente impuse de părintele stareț, ceea ce aducea alte exerciții, subliniază părintele Elefterie: „Cititul - știți cum era la strană? Fără nici un fel de greșeală și cât mai corect! Și rar, pe înțelesul tuturor. Era o ambiție între noi, care să citească”...

Schitul Rarău era vizitat de numeroși bucureșteni, care făceau acest lung pelerinaj numai pentru a se (re)întâlni cu părintele stareț Daniil, mai ales în timpul verii.

Viața pașnică, cu adevărat monahală, avea însă să se sfârșească în vara anului 1958. Fiind plecat pentru treburi administrative la București, părintele Daniil Sandu Tudor a fost arestat și a murit peste patru ani ca un martir, în închisoarea de la Aiud.

Și viitorul părinte Elefterie are un traseu plin de încercări. După o tentativă de a rămâne la Mănăstirea Secu, unde se nevoia arhim. Dionisie Udișteanu, al cărui nepot era, este obligat să se retragă de la mănăstire, tocmai când era pe punctul de a fi tuns în monahism - o consecință negativă a decretului din 1959.

A fost angajat la întreprinderea Antibiotice din Iași, și-a finalizat studiile, inclusiv universitare, devine economist, și-a întemeiat o familie, a avut cinci fete și un băiat, acesta fiind astăzi preot, părintele Dumitru Păduraru, și coleg de-al nostru la Radio Trinitas (Iași). Abia după ce copiii ajunseseră fiecare la casa lui, părintele Elefterie și soția sa au primit binecuvântarea de a se dedica din nou vieții monahale. Soția, maica Filofteia, a viețuit în ultimii ani la Mănăstirea Văratec.

Gheorghe Păduraru revine în mănăstire (1992) și este tuns în monahism la Mănăstirea Cetățuia (Iași) în ziua de 17 ianuarie 1995. În același an a fost hirotonit ierodiacon și ieroschimonah de către IPS Pimen. Între anii 1995 și 1998 a fost preot slujitor și duhovnic la Mănăstirea Vatra Moldoviței (Suceava), apoi a fost rânduit stareț la Mănăstirea Lipova (Bacău). Din anul 2003 până la plecarea sa la Domnul (2021), părintele Elefterie a fost stareț la Schitul Cărbuna (Neamț).

Trecerea vremii, de care părintele Elefterie era conștient, lăsase și câteva confuzii sau false amintiri. Prin acesta se pare că venise ipoteza că părintele Daniil Sandu Tudor s-ar fi prăbușit cu avionul pe Marea Neagră, ceea ce este inexact. Cum am arătat în repetate dăți, a se vedea și Ziarul Lumina (15 mai 2024), acea prăbușire s-a petrecut pe uscat, în apropierea aterizării pe aeroportul Băneasa (București). Moment de cumpănă, din care, într-adevăr, Sandu Tudor este salvat miraculos de pronia divină. Aceleași inexactități au existat pe alocuri în discursul părintelui Elefterie privitoare la „blocurile”, „proprietățile” imense pe care le-ar fi avut părintele Daniil Sandu Tudor pe Calea Victoriei, pe Lipscani etc. De unde și concluzia că ar fi fost deosebit de bogat. Sunt inexactități ușor demontabile în urma unei cercetări atente, bine documentate. În convorbirile noastre directe am lămurit cu părintele Elefterie aceste chestiuni, dar din păcate aceste neadevăruri se rostogolesc penibil până astăzi.

Pr. Elefterie era sceptic în privința altor asemenea presupuneri, de altfel. De exemplu că la moartea acestuia, petrecută în închisoarea Aiudului, pr. Daniil Sandu Tudor nu ar fi încăput în sicriu, din pricină că ar fi fost foarte înalt, și... i-ar fi fost tăiate picioarele de sub genunchi! Părintele Daniil avea o înălțime normală, mi-a spus chiar părintele Elefterie - undeva în jurul a 1,80 metri -, ceea ce infirmă povestea horror de mai sus. De altfel, deținuții decedați erau îngropați adesea fără sicriu, în anii respectivi, la Aiud.

În acord cu ceilalți confrați de pe Rarău, pe care am avut bucuria să-i cunosc, și părintele Elefterie Păduraru mi-a declarat: părintele Daniil Sandu Tudor a avut o trăire de sfânt. Iar cel din fața mea știa bine despre ce vorbește, mai ales că în căutările sale întâlnise și alți părinți înduhovniciți, unul dintre aceștia fiind Sfântul Cuvios Cleopa Ilie.