Părintele Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Tismanei

Pe pământul românesc au existat, din cele mai vechi timpuri şi până spre zilele noastre, creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos. Dacă unii dintre aceştia au ajuns să fie canonizaţi şi trecuţi ca martiri în calendarele noastre, şi mai mulţi au rămas încă prea puţin cunoscuţi. Între ei poate fi încadrat şi preacuviosul părinte protosinghel Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Mănăstirii Tismana.

În rândurile acestor „martiri târzii“, necanonizaţi încă, se numără şi acei slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care au murit în temniţele comuniste, în perioada 1948-1964. În acei ani, în România, statul comunist a dezlănţuit o adevărată persecuţie împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Având modelul sovietic, autorităţile politice de la Bucureşti, în frunte cu Petru Groza şi continuând apoi cu Gheorghe Gheorghiu Dej, au încercat să marginalizeze influenţa şi rolul Bisericii Ortodoxe în societatea românească, pedepsind aspru pe acei ierarhi şi preoţi (fie ei preoţi de mir ori membri ai cinului monahal) care au îndrăznit să-şi ridice glasurile împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor de tot felul săvârşite de statul comunist.

Printre aceştia se regăsesc şi mulţi, foarte mulţi clerici olteni. De altfel, însemnările din arhiva fostei Securităţi sunt edificatoare în ceea ce priveşte zelul cu care slujitorii Bisericii Ortodoxe din dreapta Oltului au înţeles să-şi îndeplinească misiunea ce le-a fost încredinţată până la capăt. Astfel, din datele pe care le deţinem, în cele cinci judeţe ale acestei regiuni (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea), 41 de slujitori ai Bisericii au murit în temniţele comuniste sau la scurtă vreme după eliberare: 35 de preoţi de mir, 4 monahi, o monahie şi un cântăreţ bisericesc. Ei însângerează o listă cu alte 369 de nume de slujitori ai Bisericii oltene care au fost închişi de regimul comunist.

În slujba Bisericii Ortodoxe

Printre clericii olteni care au murit în odioasele închisori şi lagăre comuniste se numără şi stareţul Mănăstirii Tismana, Gherasim Iscu. S-a născut la 21 ianuarie 1912, în comuna Poduri, din judeţul Bacău, în familia ţăranilor Grigorie şi Elena Iscu. După ce urmează cursurile primare în localitatea natală, la vârsta de 12 ani, îndemnat de mama sa, intră în monahism la Mănăstirea Bogdana, judeţul Bacău. Între 1925 şi 1928, studiază la Seminarul monahal de la Neamţ, iar între 1928 şi 1932, la Liceul „Ferdinand“ din Bacău. Îşi continuă apoi studiile seminariale la Mănăstirea Cernica, terminând ca şef de promoţie în 1935. La 4 ianuarie 1932, a fost închinoviat la Mănăstirea Tismana, fiind chemat aici de arhimandritul Glicherie Lavin (stareţ al Tismanei în perioada 1930-1942), şi el originar tot din comuna Poduri, judeţul Bacău. Pentru că avea „purtări frumoase şi era silitor la carte“, Glicherie Lavin îl va sprijini financiar în perioada 1932-1935, contribuind şi sprijinind astfel educaţia viitorului stareţ al Tismanei. În toamna anului 1935 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti (din cauza războiului şi a lipsurilor financiare susţine licenţa abia în 1942). Între 1932 şi 1937, a slujt la Mănăstirea Tismana ca dascăl, ierodiacon (din 1935) şi ieromonah (hirotonit la 1 aprilie 1936). La 15 aprilie 1937, Episcopul Vartolomeu Stănescu de la Râmnic îl va numi stareţ al Mănăstirii Arnota. Desfăşoară aici o bogată activitate administrativă (mănăstirea fusese afectată grav de un incendiu). La sfârşitul anului 1939 părăseşte Arnota, fiind numit bibliotecar şi contabil la Seminarul monahal de la Cernica. Slujeşte aici până în noiembrie 1941, dată la care, din cauza războiului, seminarul se desfiinţează.

Preot misionar în Transnistria

Se reîntoarce la Tismana, iar la 1 aprilie 1942 este trimis de Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei ca preot misionar în Transnistria. Acele locuri i-au oferit „una din cele mai frumoase imagini“ din viaţa sa, aşa după cum el însuşi avea să mărturisească mai târziu. Slujeşte un timp în catedrala oraşului Balta. Încântat de frumuseţea locurilor, dar întristat de situaţia grea a monahilor şi de lipsa unor aşezăminte monahale, Gherasim Iscu contribuie la ridicarea unei mănăstiri la Berşad, nu departe de Balta (a fost numit stareţ) şi ctitoreşte un schit la Păsăţel (după alte surse Posotel), judeţul Râbniţa. Drept răsplată pentru strădaniile sale, credincioşii de aici i-au dăruit o mitră (potcap). A funcţionat o vreme şi ca învăţător şi profesor de religie. În martie 1943, în urma unor neînţelegeri cu administraţia românească din judeţele Balta şi Odessa, Gherasim Iscu îi cerea Mitropolitului Visarion Puiu, conducătorul Misiunii Bisericii Ortodoxe Române din Transnistria, să fie trimis într-un alt judeţ sau să fie lăsat să se întoarcă în ţară.

Revenit în Mitropolia Olteniei, cuviosul părinte este numit, în luna iunie 1943, de Mitropolitul Nifon Criveanu, Exarh al mănăstirilor din Gorj şi Mehedinţi, iar la 15 septembrie, acelaşi an, este hirotesit protosinghel şi numit stareţ al Mănăstirii Tismana (în locul ieromonahului Vârlan Chiriţă). În această calitate se îngrijeşte de restaurarea mănăstirii (afectată grav de incendiul din 25 martie 1943), de refacerea unor anexe, poartă de grijă „preoţilor politicii“ (în număr de 120), găzduiţi aici, are grijă de tezaurul Băncii Naţionale a României aflat spre păstrare în mănăstire până în februarie 1947, primeşte şi găzduieşte numeroşi călugări refugiaţi. 

După instalarea regimului comunist, a fost contactat de generalul Iancu Carlaonţ, conducătorul grupului de rezistenţă anticomunistă din Oltenia. Pe lângă hrană şi îmbrăcăminte, acesta i-a cerut stareţului Gherasim să permită instalarea unui aparat de radio-emisie-recepţie cu ajutorul căruia să fie avertizaţi partizanii de apropierea trupelor de securişti, dar şi să se poată intra în legătură cu trupele anglo-americane. Pentru a-şi proteja obştea, refuză însă instalarea acestui aparat. Mai târziu, pentru a-l putea condamna la mai mulţi ani de închisoare, Securitatea avea să consemneze eronat, într-unul din rapoartele sale, că „stareţul Gherasim Iscu de la mănăstirea Tismana, raionul Baia de Aramă, a făcut parte din organizaţia subversivă a generalului Carlaonţ, organizând procurarea şi instalarea în mănăstire a unui aparat de radio-emisie-recepţie“.