Paștile, o sărbătoare oficial inexistentă în comunism

Ne bucurăm în aceste zile de una dintre sărbătorile esențiale ale Ortodoxiei - Învierea Domnului. Suntem mai liberi ca oricând să ne manifestăm credința, să participăm la slujbe și la ritualurile tradiționale, să pregătim mâncărurile specifice, să mergem cu bucatele la sfințit, în noaptea de Înviere. În perioada comunistă, timp de aproape cinci decenii, toate aceste libertăți au fost suprimate. Paștile erau o sărbătoare camuflată, celebrată pe ascuns, dar niciodată uitată - nici în biserici, nici în sufletele oamenilor.

Manipularea prin orice mijloace, parte din ideologia și gândirea impuse de uriașa mașinărie comunistă, în efortul de creare a „omului nou”, a folosit, inevitabil, și instrumente din zona confesional-religioasă. Iar sărbătorile au reprezentat unul dintre acele instrumente pe care au mizat noua clasă politică. Sărbătorile din ciclul tradițional au fost, practic, rescrise, reinterpretate, înlocuite sau chiar înlăturate. Au fost impuse la nivelul discursului public sărbătorile muncitorimii, noua clasă socială pe care regimul își clădea ideologia. Obiectivul era ca ­sărbătorile religioase să dispară din conștiința publică, făcând loc unui nou ciclu festiv, izvorât din doctrina comunistă și care legitima regimul. „Sărbătorile muncitorești, existente și înaintea instalării comunismului, suferă un proces de transformare și ­metamorfozare, căpătând o impor­tanță sporită.

Ele se transformă evolutiv din întruniri la nivel local, între diferite bresle muncitorești, în ma­nifestații naționale, de mare anvergură, cum lăsa să se în­țeleagă presa de propagandă comunistă. Sărbătoarea de 1 Mai, care se celebrase ca zi a soli­darității clasei muncitoare și în România democratică, sub forma unor activități de dis­tracție, recreare și loisir, a devenit, între 1947 și 1953, o sărbătoare manifest politică și ideologică comunistă, pregătirile pentru organizarea ei ajungând să ia luni de zile. (…) Rigiditatea formelor de manifestare festivă, orchestrată cu grijă de organizatori, releva fragilitatea pe care forțele noului regim o resimțeau în privința populației, neobedientă în această perioadă de rezistențe anticomuniste”, explică istoricul clujean Mihai Teodor Nicoară în studiul „Sărbătorile comuniste. De la comemorare și celebrare la îndoctrinare (1947-1953)”, publicat în revista „Caietele de antropologie istorică”.

Paștile, Crăciunul, Boboteaza, precum și celelalte mari sărbători de peste an nu existau oficial. Cu toate acestea, pe ascuns, disimulat, camuflat, erau celebrate, ritualurile erau urmate la fel ca în vechime, existând un fel de solidaritate a oamenilor și a comu­nităților în această privință. „Oficial, Crăciunul şi Paştile «nu existau» în societatea socialistă. Practic însă, ele erau celebrate la biserică şi (mai ales) acasă.

Practicile culturale populare legate de sărbătorile religioase sunt alte elemente de «cultură tradiţională» (folk culture), perene în toată perioada comunistă. Mai mult, alături de ceremoniile religioase propriu-zise şi practicile legate de ele, cu ocazia acestor sărbători au fost păstrate şi obiceiurile şi ritualurile populare aferente: colindatul de Crăciun, vopsirea ouălor de Paşti”, notează sociologul Simona Ștefănescu în studiul „Cultura tradiţională în România în perioada comunistă. O analiză din perspectiva studiilor culturale”, publicat în Revista Română de Sociologie.

„Oamenii aveau credință, nu renunțau la biserică”

Cercetarea istorică s-a oprit doar tangențial asupra subiectului sărbătorilor religioase în comunism, fiind făcute doar unele analize din perspectiva studiilor culturale sau antropologice, dar mărturiile directe reprezintă elemente importante de reconstituire a situației din epocă. Părintele Constantin Rotar, fostul paroh al Bisericii „Sfinții Mucenici Mercurie și Ecaterina” din Rădășeni, județul Suceava, azi pensionar, era, în perioada comunistă, tânăr preot în comuna suceveană Udești.

Avea trei sate în parohie și, în plină perioadă comunistă, împreună cu enoriașii a construit o biserică, deși era conștient că asta l-ar fi putut costa ani grei de pușcărie. Oamenii erau însă uniți, comu­nitățile sudate, iar sărbătorile erau o moștenire sacră, pe care o dobândiseră de la părinți și pe care nici o ideologie nu o putea șterge. „Oamenii aveau credință, nu renunțau la biserică. La Înviere venea toată lumea. Veneau oamenii cu coșărcuța la sfințit bucatele. Problema era cu cei mai fanatici. Ei propovăduiau comunismul pe orice cărare, deși nici ei nu credeau ce spun”, povestește părintele Constantin Rotar.

Singurii care nu frecventau biserica, nici măcar la marile sărbători de peste an, erau aceia aflaţi în funcții de conducere și în special cei care lucrau în insti­tuțiile de apărare (Armată, Miliție, Securitate). Dar toată lumea se afla în plină epocă a disimulării; una se spunea, alta se gândea. Mulți dintre acești „atei” declarați participau, de fapt, la slujbe, dar în alte localități, nu în cele în care domiciliau, tocmai pentru a nu putea fi văzuți și recunoscuți de consăteni. „De Sfintele Paști îi scoteau pe oameni la lucru, la CAP. Venea primarul și spunea - «Până la 10:00 slujbă și după aceea gata!» A doua zi de Paști lucrau deja toată ziua, nu era zi liberă, ca acum. Dar eu tăceam și nu terminam la 10:00, că n-aveam cum. Activiștii și primarul nu veneau la slujbă. Ei se duceau prin alte părți, ca să nu fie văzuți. Și erau unii care-i reclamau c-au fost la Înviere la mănăstirea cutare. O să vă dau un exemplu din experiența mea, deși nu e legat de o slujbă de Paști. Am fost chemat să oficiez, pe ascuns, acasă, o cununie a unui locotenent. Și nu aveam cântăreț, eram singur. Acolo era un bărbat, naș al tinerilor, care s-a oferit să mă ajute cu cântările. Și, ce credeți, acel dascăl de ocazie cu care am făcut slujba era colonel de Securitate. Știa toată rânduiala și cânta foarte frumos; am rămas uimit. Era credincios de acasă. Și așa am făcut eu o cununie la 12:00 noaptea cu mire locotenent și cântăreț colonel”, rememorează părintele Rotar.

Acest exemplu, ca multe alte mărturii din epocă, nu face decât să confirme faptul că viața religioasă, deși era desconsiderată la nivelul discursului public, la nivel social era menținută vie. Și, cu toate că accesul în biserici nu a fost încurajat de autoritățile comuniste, nu a fost nici împiedicat cu hotărâre, astfel încât românii au putut să păstreze, chiar dacă nu fățiș, o cultură a sărbătorilor ortodoxe tradiționale, pe care au reușit s-o perpetueze și după căderea regimului.