Pavel Florenski - o conştiinţă credincioasă şi lucidă, într-un veac tulbure

În pragul secolului trecut, Rusia imperială era o considerabilă putere, un stat absolutist în căutarea unei societăţi moderne şi a unei identităţi culturale proprii. Depăşirea feudalismului, crearea unei civilizaţii europene şi a unei culturi originale în dialog creator cu Tradiţia ortodoxă şi cu Occidentul erau imperativele fundamentale ale epocii. Ca reprezentant de frunte al „filosofiei religioase ruse“ din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Pavel Florenski se impune drept figura ei cea mai profundă şi actuală; gândirea sa e încă fragmentar cunoscută până astăzi, în absenţa unei ediţii a operei complete.

Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea marcaseră deja „criza bizantismului rus“. Secolul al XVIII-lea avea să aducă o eclipsă de proporţii pentru tradiţia patristică autentică. Pe fundalul religiozităţii populare ritualiste, invadate de literatura apocaliptică şi apocrifă, cultura religioasă a elitelor va fi marcată, în absenţa unei gândiri ortodoxe constituite, de influenţele modelelor teologice şi eclesiale occidentale: romano-catolice, în secolul al XVII-lea şi, respectiv, iluministe şi protestante, în secolul al XVIII-lea. Biserica oficială suferea o gravă pierdere de autoritate în urma reformelor lui Petru cel Mare. Sinodul devine un corp de funcţionari civili şi eclesiastici. Viaţa religioasă era influenţată de impulsuri venite din exterior.

Şcolile ruse de teologie, influenţate de filosofia occidentală

Abandonarea teologiei bizantine, a vieţii ascetice şi dogmatice, a autenticei spiritualităţi bizantine a condus, după preotul G. Florovski, la un adevărat „obscurantism“ şi la o funciară „neîncredere faţă de cultură, la o suspiciune încăpăţânată faţă de ştiinţa teologică“, la o „gnosiomahie“, în ultimă instanţă la o veritabilă „afazie teologică“. Locul gol al teologiei desconsiderate a fost luat de ritual şi tradiţie sau de „sufletul poporului rus“, ceea ce a condus inevitabil la un „populism religios iresponsabil“ sau la un pietism psihologist ori moralism utilitarist simplificator.

Academiile teologice vor sta, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, sub influenţa filosofiei idealiste germane (Schelling, Kant, Jacobi), promovând o dogmatică speculativă. Acesteia i-a urmat arida dogmatică, scolastică şi istorică, a lui Macarie Bulgakov.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se vor dezvolta două tipuri de şcoli principale: cea istorică, cu remarcabile rezultate în recuperarea şi valorificarea Tradiţiei ortodoxe autentice, şi, respectiv şcoala morală. Deci, se dezvoltă un tip de teologie cu accent pe realitatea „vie“ a istoriei şi a psihologiei. Acum se observă o dezvoltare a dogmelor mai mult psihologic şi moral, iar ca urmare a acestui fapt, chiar şi ascetismul s-a psihologizat. Ca notă caracteristică a teologiei de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, putem vorbi de transformarea creştinismului într-o „religie a conştiinţei“, de monismul moral.

Aceste transformări de la sfârşitul secolului au dus la revoluţia mentală din sânul „intelighenţiei ruse“, care avea să fie fatală întregii Rusii, revoluţie ce a avut loc pe tărâmul cultural, religios şi politic.

Slavofilismul a împrumutat idei din romantismul german şi francez

Un alt curent care s-a dezvoltat în secolul XIX este slavofilismul ce promova idei preluate din romantismul german şi francez. Prin acest curent se dezvoltă un „creştinism“ romantic, sentimental, spiritualist, naţionalist şi socialist, care vehicula inconştient o mentalitate antinomistă şi o schemă de gândire dualistă de tip gnostic, înveşmântată „printr-un contrasens de proporţii“ - în haina Tradiţiei patristice ortodoxe.

Din slavofilism apar şi se dezvoltă o serie de alte curente ideologice utopice: pietismul, moralismul, teosofia, conservatorismul, revoluţionismul, unele chiar spunându-şi, în cele din urmă, cuvântul prin revoluţia bolşevică, ce voia să construiască o nouă societate de tip comunist.

În ciuda acestor transformări sociale, culturale şi religioase, Rusia a cunoscut, în perioada secolului al XVIII-lea-al XIX-lea, o serie de mari trăitori mistici, unii din ei calificaţi drept „nebuni pentru Hristos“, datorită intensei şi puternicei lor trăiri spirituale, ei au depăşit individualismul antropocentric, fiind copleşiţi de iubirea lui Hristos. E cazul Sfântului Serafim de Sarov (1759-1833), al lui Ignatie Briancianinov (1807-1867), Tihon de Zadonsk (1724-1783), a stareţului Ambrozie de la Optina, a Sfântului Teofan Zăvorâtul, a stareţului Isidor, care au trăit „idealul evanghelic de desăvârşire, propus tuturor creştinilor: rugăciunea neîncetată, privegherea, cumpătarea, sărăcia“.

Iată cadrul social, religios şi cultural în care apar acei gânditori, filosofi şi teologi ruşi ca Hamiakov, Soloviov, Berdiaev, Florenski, Bulgakov.

„Savantul popă“

Dintre cei amintiţi, ne vom opri asupra personalităţii marcante a preotului Pavel Florenski. Figura strălucitului poet, fizician, istoric al filosofiei, teolog, filolog, poliglot, estetician, istoric al artelor, filosof, profesor şi preot a fascinat pe contemporanii săi. Cultura preotului Pavel Florenski îl arată ca pe unul din cele mai universale şi profunde spirite recente, ca un adevărat „Leonardo da Vinci rus“ şi „Pascal ortodox“, considerat în cercurile literare, alături de M. Bohtin şi A. Losev, cel mai original şi creator filosof rus al veacului trecut.

„Savantul popă“, cum era numit în cercul intelectualilor anilor â20, s-a născut la 9/21 ianuarie 1882 lângă Evlah, în familia inginerului Alexandr Ivanovici Florenski, ce lucra la construcţia căii ferate transcaucaziene Tiflis-Batum. Mama sa, Olga Pavlovna, născută Saparian, provenea dintr-o veche familie armeană stabilită în Gruzia de la care Pavel a moştenit fizionomia orientală tipică. Situaţia sa familială a fost modestă, datorită faptului că „duceau o viaţă retrasă în care distracţiile, ca şi musafirii, erau rare. În schimb, preocupările culturale erau intense şi multilaterale, fapt oglindit în realizarea profesională ulterioară a copiilor“. Atmosfera religioasă din casa familiei Florenski era imprimată de atitudinea de indiferenţă sceptică şi relativistă, tolerantă şi neagresivă, ca şi de „religia umanităţii de inspiraţie pozitivistă (Auguste Comte) a tatălui (fapt care va influenţa într-un mod specific evoluţia spirituală şi formarea gândirii tânărului Pavel, al cărui nerv va fi lupta împotriva scepticismului şi a reprimării relativiste a chestiunii Adevărului absolut).

Deşi erau botezaţi şi educaţi în spiritul unei dragoste necondiţionate de adevăr, copiii erau crescuţi într-o izolare aproape totală de reprezentările şi chestiunile religioase considerate tabu în casa părintească: „În casa noastră nu se vorbea niciodată despre religie - nici pentru, nici împotriva ei, nici măcar la modul informativ, ca despre un fenomen al vieţii sociale; foarte rar se strecura, întâmplător, vreun cuvânt despre cultele arhaice sau despre cele ale egiptenilor, dar şi acesta foarte pe scurt. Cu cât o noţiune era mai apropiată de Biserică, cu atât avea mai puţine motive de a fi pomenită la noi în casă; era tolerată, dar şi aceasta abia-abia, doar arheologia religioasă“.

Află răspunsul frământărilor în tainele ortodoxe

Copilăria şi-a petrecut-o la Batum şi Tiflis, cu un interes pasionat pentru studiul naturii, al varietăţii formelor şi matematicii. Şi-a format un sistem de lectură propriu în stil autodidact, orientat încă de la început şi în întreaga sa viaţă de acum înainte cu precădere nu spre abstract, ci spre concret şi real. Tânărul Pavel urmează, între 1892-1899, cursurile gimnaziului clasic din Tiflis, având colegi pe viitorii filosofi religioşi: pe Alexandr Elceaninov (1831-1934) şi Vladimir Ern (1881-1917). Termină primul cursurile gimnaziale obţinând „medalia de aur“. La terminarea studiilor gimnaziale, în vara anului 1899, Florenski trece însă printr-o adâncă criză sufletească şi spirituală determinată de descoperirea caracterului limitat al ştiinţei fizice. De aceea, „caută să-şi îmbogăţească cunoştinţele cu formarea unei viziuni generale asupra lumii care să reveleze Adevărul necondiţionat al existenţei“. Din această criză a apărut interesul pentru filosofie, teologie şi religie. Rezultatul acestei perioade a fost îmbrăţişarea credinţei în Dumnezeu ca Adevăr integru şi absolut, pe care trebuie construită întreaga viaţă.

Se înscrie la Facultatea de matematică şi fizică la Universitatea din Moscova, unde îi are ca profesori pe N. V. Bugaev (1837-1903), L. K. Lahtin şi pe N. E. Jukovski. E preocupat de ideea discontinuităţii: teoria funcţiilor şi aritmologie, ca şi de matematica infinitului a lui G. Cantor. Acestea îl conduc la recunoaşterea posibilităţii formale a întemeierii matematice a unei viziuni generale religios întemeiată asupra lumii.

În urma acestor frământări şi cercetări ştiinţifice, află viziunea integrală a lumii în credinţa şi în Tainele Bisericii Ortodoxe, singura în stare să depăşească platitudinea, finitudinea şi relativitatea iremediabilă a adevărurilor ştiinţifice în practică şi în înţelesul pozitivist - materialist al ştiinţei, dominant în epocă.

O lucrare de doctorat atipică

La absolvirea facultăţii, spre surprinderea colegilor şi a profesorilor, se decide să urmeze studiile Academiei Teologice din Lavra Sfintei Treimi, ascultând îndemnul duhovnicului său episcopul Antonie (Florensov), „având intenţia de a se uni în chip desăvârşit şi fără nici un compromis cu Biserica, de a-şi însuşi întreaga doctrină a Bisericii, ca şi viziunea ştiinţifică şi filosofică asupra lumii, inclusiv arta“. Dorea să marcheze unirea sa cu Biserica devenind monah, lucru ce îi este interzis de duhovnic. La Academie, continuând să se ocupe de logica simbolică şi teoria cunoaşterii, aprofundează, pe lângă teologia propriu-zisă, arheologia, ebraica, istoria religiilor şi istoria filosofiei, organizând chiar un cerc filosofic. În timpul studiilor, nu rupe legătura cu lumea intelectuală, ci menţine contacte, fiind marcat în dezvoltarea sa teologică de „stareţismul rus“ în persoana stareţului Isidor Gruzinski, de la Schitul Gheţimani, a cărui viaţă o va publica după decesul acestuia, în 1908. O influenţă decisivă în constituirea nemijlocită a gândirii şi a viziunii filosofico-religioase asupra lumii a lui Pavel Florenski, aşa cum apare ea în teza de doctorat, a avut-o, după propria mărturie, din schiţa inedită de sistem filosofico-religios elaborată de arhimandritul de la Optina, Serapion Maşchin, intitulată: „Sistem de viziune creştină asupra lumii“.

Sub îndrumarea profesorului S. Glagolev îşi redactează teza de licenţă „Despre Adevărul religios“, ce reprezintă o schiţă pentru viitoarea teză de doctorat intitulată: „Stâlpul şi temelia Adevărului“ - în 12 scrisori. Prin felul întocmirii diferă de lucrările tradiţionale, iar inedita documentare şi tratare a Adevărului într-o viziune personală a făcut ca unii să-i conteste valoarea teologică, iar alţii să o considere o adevărată „teodicee“ ortodoxă.

Tematica abordată a făcut ca de-a lungul timpului cartea să aibă o relevanţă deosebită în rândul contemporanilor, chiar abordarea personalistă ştiinţifică determinând pe unii dintre filosofii ruşi să primească preoţia (cazul Bulgakov).

P. Florenski, în urma căsătoriei, primeşte hirotonia şi slujeşte ca diacon, apoi ca preot, din 1911, iar din 1912 este numit preot la capela surorilor de Cruce Roşie din Sergheev Posad.

După absolvirea Academiei, deţine mai multe funcţii în învăţământul teologic, între 1908-1919, ţinând cursuri de istoria filosofiei; a fost numit chiar profesor după susţinerea lucrării de doctorat, „Stâlpul şi temelia Adevărului“, în 1914.

Împuşcat de NKVD

Prin această lucrare, după părerea mai multor comentatori, Florenski „nu aduce o credinţă nouă“, ci face o încercare originală de a apropia credinţa părinţilor de conştiinţa omului modern. Prin ea, inima vieţii bisericeşti a fost efectiv apropiată de gândirea omului, de cultura modernă, şi în aceasta constă meritul ei principal, spunea prinţul Trubeţkoi. În discursurile sale pune accentul pe Platon şi Kant, ceea ce-l va influenţa în formarea sa.

În 1933 Florenski a fost arestat şi condamnat la zece ani închisoare. A fost deportat în Siberia, apoi la Solovki, unde îşi găseşte sfârşitul, fiind condamnat, de „troica“ NKVD, la moarte prin împuşcare, la 8 decembrie 1937.

„Sarcina vieţii nu e aceea de a o petrece în linişte, ci de a o trăi demn şi de a nu fi inutil“

Serghei Bulgakov îl descrie pe părintele Florenski ca pe cel mai mare filosof şi savant preot pe care l-a martirizat regimul stalinist, dintre persoanele de cultură. N-a refuzat să-şi poarte haina preoţească, chiar pentru preţul dobândirii libertăţii. Florenski spune că: „toată viaţa mi-am consacrat-o muncii ştiinţifice şi filosofice; nu am cunoscut niciodată nici odihna, nici distracţiile, nici plăcerile. Acestei slujiri a umanităţii îi reveneau nu numai întregul meu timp şi toate puterile mele, ci şi modestul meu salariu, folosit pentru cumpărarea cărţilor, pentru fotografii şi corespondenţă“.

Se observă înclinaţia sa de om de cultură, care n-a făcut decât să muncească pentru folosul umanităţii: „sarcina vieţii nu e aceea de a-ţi petrece viaţa în linişte, ci de a o trăi demn şi de a nu fi inutil şi un balast pentru ţara ta. Când intri într-o fază tumultoasă a vieţii istorice a ţării tale sau chiar a lumii întregi, când se decid probleme mondiale, fireşte că e greu, e nevoie de suferinţe, de eforturi, dar tocmai aici trebuie să te arăţi om şi să-ţi dovedeşti demnitatea…“, iar în retrospectivă, privindu-şi viaţa, spune: „totuşi, când privesc mediul înconjurător, istoric al vieţii mele, nu simt nici o remuşcare în conştiinţa mea pentru viaţa mea, dimpotrivă“ (4 ianuarie 1937). Era, de altfel, conştient că nu trebuie să întrerupă munca: „am totuşi ferma convingere că în lume nimic bun sau rău nu se pierde şi, chiar dacă rămâne ascuns mai mult sau mai puţin, el va ieşi la iveală mai curând sau mai târziu“ (23 februarie 1937).

După trecerea regimului stalinist mai multe tribunale îl reabilitează pe Florenski, iar în 1958, anulează sentinţa din 1933.

El rămâne unul dintre reprezentanţii de seamă ai filosofilor ruşi existenţialişti sau sofiologi. Intrând în contact cu filosofia lui Soloviov, preia de la acesta ideea panunităţii lumii şi cea sofiologică pe care Soloviov o preluase de la pr. prof. de filosofie de la Academia duhovnicească Fiodor Golubinski, în anii 1873-1874, pe când era student. Florenski a încercat să o fundamenteze în unul din capitolele lucrării sale „Stâlpul şi temelia Adevărului“, folosindu-se de materialul liturgic iconografic şi patristic existent. Alături de Bulgakov, M. A. Novoselov, V. F. Ern, prof. M. D. Muretor şi Vl. A. Kojenikov a luat atitudine fermă în favoarea recunoaşterii dogmatice a divinităţii numelui lui Iisus Hristos în disputa teologică iscată în Rusia, ca urmare a controversei apărute între anii 1900-1913 la Athos între adepţii cinstirii numelui lui Iisus (onomatodocşi, imioslovţi) şi adversarii lor (imiaborţi), care-i acuzau de onomatolatie susţinuţi teologic în Rusia de mitropolitul Antoni Hrapoviţki şi prof. Serghie V. Troţki. Chestiunea ce urma să fie pusă în discuţia sinodului local al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917, în baza referatului redactat de secretarul subcomisiei respective, Serghei Bulgakov, n-a mai putut fi abordată datorită izbucnirii Revoluţiei bolşevice, în noiembrie 1917.

„Unde nu e antinomie, nu e credinţă“

În urma unui studiu asupra operei lui Florenski, părintele diacon Ioan I. Ică jr. afirmă că: „Florenski se singularizează în peisajul filosofiei religioase ruse, prin ontologia sa trinitară, homoousiană, sofiologică şi antinomică în acelaşi timp, diferit de Soloviov sau Bulgakov, care au încercat să concilieze metafizica eternităţii, preluată prin intermediul noilor sisteme ale idealismului german (Schelling şi Hegel) cu dogma divino-umanităţii interpretată în cheie sofiologică. Diferenţa esenţială stă în refuzul lui Florenski de a accepta modelul dialectic al reconcilierii, în locul căruia afirmă riguros menţinerea şi chiar radicalizarea antinomiilor în toate planurile cunoaşterii şi existenţei, şi în primul rând în religie „unde dacă nu e antinomie, nu e credinţă“. Antinomia nu este rezolvată logic sau dialectic, ci trăită practic printr-o viaţă spirituală alcătuită din „antinomii exasperante“.

În operele sale, ideea matematică a discontinuităţii, ideea filosofică a antinomiei şi ideea teologică a homousiei sunt coloanele ce susţin edificiul „teodiceei ortodoxe“ florenskiene.