Pe uliţa Bucşinescu, la duduia Otilia

▲ La câţiva paşi de strada Zlataust, unde am fost săptămâna trecută, în căutarea casei Teodorenilor, ne aşteaptă altă pitorească uliţă a vechiului Iaşi, în care se mai găsesc câteva relicve uitate şi pline de amintiri ▲ Este strada numită astăzi Otilia Cazimir, ce s-a numit, până în 1994, Bucşinescu ▲ Acolo a trăit duduia Otilia, scriitoarea socotită de un cronicar al vremurilor trecute „bunica cu mii de nepoţi şi strănepoţi“, pentru gingaşa ei aplecare către copii, cărora le-a închinat multe pagini duioase ▲ Fiindcă luna trecută s-au împlinit 40 de ani de la

plecarea sa la cele veşnice şi puţini dintre noi, foştii cititori, i-am dus o floare în grădina tăcerii, unde s-a retras, la 8 iunie 1967, vă propunem încă o vizită, cu aduceri-aminte, multe inedite, în mahalaua Zlataustului ▲

Desprinzându-se din siliştea uliţei Albe, grăbită pesemne s-ajungă şi ea în medean (Piaţa Halei), după surata mai mare - strada Ghica Vodă - pornită într-acolo din cumpăna dealului, o ulicioară bătrânească de mai la vale lua pieptiş coasta Beilicului. Făgaşul ei sucit, la pornire, pe lângă hogeagul veşnic fumegând al unei brutării, înlocuită după război cu bloculeţul meseriaşilor cooperatori înlocuit acum de nişte magazine, se întunecă, mai sus, umbrit, spre stânga, de zidul unei metereze din piatră muşiţită ca peretele unei cetăţi sau ca stânca unui muncel muşcat de tăietura unei firave şosele.

De pe creştetul zidului străvechi, unde şi-a cocoţat temelia, priveşte trecătorii, peste umăr, căsoaia în straie cenuşii a unui străvechi conac moldovenesc cu pereţii arşi de soare şi spălaţi de ploile a vreo 150 de ani trecuţi peste ei. Meşterit de nu se mai ştie cine, şi în ce an, a rămas - ziceau bătrânii - de pe timpul când heiul din jur slujea drept grădină şi ocină spătarului bard Iordache Bucşinescu (pomenit de poetul Vasile Alecsandri), iar prin cele vreo patru uşi vânturate în cerdacul dinspre miază-zi roiau slujitorii încărcaţi de porunci.

Unde dorea să se statornicească scriitorul D. D. Pătrăşcanu

În ograda sa pustie, cu numărul 5 odinioară (acum 7), în vara anului 1902, era mare foială. Punând în lucru gândul de a-şi întemeia o gospodărioară pe valea Beilicului, profesorul Dimitrie D. Pătraşcanu (1872-1937), născut în Tomeşti, repara, zorit, căsoaia, numită într-o cerere adresată Primăriei, „casele mele“ (11 iulie 1902).

O moştenise soţia, Lucreţia Stoica, şi sora, Cornelia Stoica, de peste drum, în locuinţa căreia, de la fostul număr 8 (azi 6), profesorul şi „domicilia“. Clădirea aparţinuse lui Dimitrie Stoica, vestitul profesor de la Seminaria din Socola (unde învăţase catihetul Ion Creangă), pe care o cumpărase de la Emilia Bucşinescu, retrasă în Botoşani.

Trebăluind printre zidari şi dulgheri, noul proprietar Pătrăşcanu avea să-şi petreacă vara întremând zidurile, schimbând acoperişul din şindrilă cu altul de tinichea, înlocuind cerdacul cu un târnaţ şi luminând ferestrele, chioare, bătrâneşti.

Se bucura, zâmbind fericit, când din pădurea de păpuşoi a grădinii şi curpenişul bostanilor se iveau cei doi băieţaşi, Dimitrie şi Lucreţiu (doar de doi ani), întinzându-i mânuţele încărcate cu boabe sângerii de zmeură, pomuşoară străvezie şi pere bălaie înlăcrimate.

Visul terminării cuibului din uliţa spătarului bard rămânea totuşi neîmplinit, căci venea toamna, iar stăpânul trebuia să meargă la catedra şcolii din Bacău, unde era dascăl licenţiat în istorie-filozofie, cu „magna cum laude“.

Mai târziu, cele două surori, Cornelia şi Lucreţia, au vândut casa Primăriei, pentru serviciul său de ecleraj (luminat stradal), iar ograda cuprinzătoare avea să primească depozite cu gaz (petrol) pentru fanarele străzilor mărginaşe, căruţe, ustensile edilitare, garaje, iar pe vremea ultimului război, un azil de bătrâni (1940-1944), transformat apoi în locuinţă, aşa cum este şi astăzi.

Ocina spătarului fiind întinsă, aproape pe jumătatea străzii de azi, ca toate aşezările boiereşti de altă dată - pline de acareturi şi cu livadă şi vie în spate, după vânzarea fostului conac a mai rămas o postată, la numărul 5 bis, cu nişte paravane bătrâneşti şi cuhnii abia luminate de câteva ochiuri de geam cât palma, parcelată şi ea pentru alţi muşterii.

În ograda lor a intrat, într-o zi, un bărbat cu „bărbuţa căruntă şi triunghiulară“, pe nume Venceslav Kiser, emigrant rus, ce-şi căuta un adăpost în pământul primitor al Ieşilor. Înamorat de grădina spătarului umbrită de nuci umbroşi, crescuţi în frăţietate cu uriaşi peri harbuzeşti şi bogaţi meri domneşti, adânc plecaţi de roade, prin 1905, a şi cumpărat-o de la cele două surori aranjându-şi o gospodărie, uneori vizitată de prietenul său Constantin Stere, care, probabil, îl recomandase profesorului Pătrăşcanu intermediind înţelegerea. Profesorul Stere, împreună cu profesorii Garabet Ibrăileanu şi Paul Bujor, înfiinţaseră, în 1906, prestigioasa revistă „Viaţa românească“ la care colabora şi D. D. Pătrăşcanu, talentat prozator, autor de manuale şcolare, publicist şi deputat.

Cum Alexandra Gavrilescu a devenit Otilia Cazimir

Fostul emigrant avea vecin pe învăţătorul Gheorghe Gavrilescu - cu soţia Ecaterina Petrovici (din Miclăuşeni) şi cei cinci copii: patru fete şi un băiat -, statornicit peste drum, la fostul număr 6 (devenit apoi 4). Gospodăria era veche, de pe la 1850 (George Sanda - „Otilia Cazimir“) şi avea două case, una mică la stradă şi alta mai lungă în spate, părând un tren cu câteva compartimente.

Prin 1899, casa aparţinea lui Dimitrie Ulea şi se hotărnicea, în vale, cu străvechile acareturi ale spătarului Hrisocefal (1803), umbrite de tei, iar în deal, cu locuinţa profesorului Dimitrie Stoica, de la numărul 6 (fost 8), rămasă fiicei Cornelia, care prin 1905 o repara, trăgându-i un rând de tablă peste şindrilă şi apoi o lăsa profesorului Ion Michiu, plecând şi ea după părinte, la Eternitate.

Dintre fetele învăţătorului Gavrilescu, pe cea mai mică o chema Alexandra şi se născuse în 12 februarie 1894, la Cotul Vameşului, aproape de Roman, unde locuia bunicul preotul Gavril Casian. Părinţii îi spuneau Luchi, iar fratele Didi, învăţa la Liceul „Oltea Doamna“ şi scria versuri, publicate la revista „Viaţa românească“ începând din 1912. Cum tânăra poetă, la început, nu-şi scrisese numele, semnând cu trei steluţe, Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, conducătorii revistei i-au devenit naşi, primul spunându-i Otilia, iar al doilea Cazimir. Pseudonim ce avea să-i rămână pentru veşnicie, ca o „plăsmuire de legendă“, mulţi citindu-i gingaşele sale versuri, dar fără să ştie cine le scria, fiind un mister chiar şi pentru obişnuiţii redacţiei.

Spontană, găsea inspiraţie din toate întâmplările vieţii. Din plimbările cu moş Neculaim care o ducea cu tramvaiul la Copoum sau numai pe o bancă în cimitirul bisericii învecinate - simulând îndepărtate voiajuri, din lumea gâzelor, schimbarea anotimpurilor, splendoarea florilor şi viaţa cartierului. Povestindu-i vecinul episoade din viaţa revoluţionarilor ruşi, între care luptase, ca şi Constantin Stere, devenea eroul schiţei „Domnul Venceslav“, publicată în „Grădina cu Amintiri“.

„Domnul Venceslav are ochi albaştri ca ai păpuşilor de porţelan şi neastâmpăraţi ca argintul viu. În tinereţea lui zbuciumată a făcut îndelung cunoştinţă cu închisorile ţariste - căci domnul Venceslav e rus - şi a trăit ani grei în îndepărtatul Irkuţk, ca exilat politic“. Era mâhnit că „Lumea nouă îşi poartă principiile aşa cum îşi poartă condamnaţii lanţurile la picioare: în silă. Abia aşteaptă să scape de ele. Şi cum au ajuns unde au vrut s-ajungă, aruncă principiile în cel dintâi şanţ“.

Primăvara îi inspira poetei versuri zglobii:

„Paltonul demodat şi-n coate ros,/ L-am pus de-o săptămână-n naftalină./

Şi-am scos la vânt, în soare şi-n lumină/, Taiorul nou, abia întors pe dos/

Cu zâmbet de zambile, prin vitrine,/ De florării, surâde Primăvara./

Azi am văzut o muscă-n geam la mine/ Şi-un bărbier şi-a scos în prag ghitara.“

După moartea domnului Venceslav, casa lui de la fostul număr 5 bis (devenit 11) în care locuise, trecea familiei Handoca. O parte din ogradă, cu altă căsuţă, ce primise numărul 9, o vânduse Mariei Pârâu şi ajungea la preotul Tudose, acolo crescând actorul ieşean Sergiu Tudose. Prin iunie 1936, Maria Părău solicitând Primăriei desfiinţarea periculosului depozit de petrol şi benzină, vecin casei sale, semna cererea şi Otilia Cazimir, cu surorile Elena Gavrilescu şi Margareta Gavrilescu, toate locatare vizavi (Arhivele Naţionale - Filiala Iaşi).

Duduia Otilia, refugiată în anii războiului

Îndrăgostită de căsuţa bătrânească de la numărul 4, „duduia Otilia“, cum îi spuneau cunoscuţii, o locui până la sfârşitul vieţii. Să păstreze în suflet, ca într-un sipet, amintirile strămoşeşti. S-asculte înlăcrimată durerile nenumăraţilor prichindei din mahala şi ale părinţilor necăjiţi. Să privegheze ca nimeni să nu clintească o aşchie din colţul de istorie al Beilicului, al cerchezilor doamnei Ecaterina, consoarta vrednicului voievod Vasile Lupu, - adusă din părţile Georgiei - şi al zlătarilor domneşti, cărora Domnitorul Gh. Duca le dăruise biserica „Sf. Ioan Gură de Aur“ (1683), zidită doar în vreo 30 de zile, cum spuneau bătrânii. Şi mai ales, să păstreze neştearsă amintirea poetului George Topârceanu (1886-1937), redactor la „Viaţa românească“, prietenul ei nemuritor şi subiectul multor versuri duioase:

„O vorbă grea îţi toarnă-n noi veninul greu/ Şi nu mai ştiu: ai spus-o tu, am spus-o eu?

Când vreau să plec, mă ţi-i în loc cu un cuvânt./ Aşa se zbat copacii în furtună;

Ca pentru fugă crengile-şi adună,/ Dar rădăcina îi leagă de pământ“.

Pierdut după o boală gravă şi neiertătore, rămânea ca o icoană în casa duduii Otilia, prezent pretutindeni, pe banca din gradină, în cadrele de pe pereţi şi de pe birou, rostul viaţii ei încetând la 7 mai 1937, o dată cu bătăile inimii lui Top. Troiţa sa, totdeauna înflorită, rămânea singura ţintă a drumurilor poetei.

La mormântul din dealul Eternităţii găsea alinare şi linişte sufletească, murmurând versurile şoptite odinioară împreună: „Cum stăm iar alături - şi e sară / Dar mâna-ţi uită parcă să m-alinte /O, nu-ntreba ce gânduri mă-nfioară:/ Eu n-am uitat, tu nu-ţi aduci aminte...“

Pe Bucşinescu, în casa cumpărată, prin 1908, de părintele ei, institutorul Gheorghe Gavrilescu, duduia Otilia a trăit îngrijorată anii ultimului război. Ajuns, în martie 1944, la marginile oraşului, ieşenii fugeau înspăimântaţi spre Muntenia, Ardeal şi Banat. Pleca şi dânsa, părăsindu-şi micul avut: casa, biblioteca, vechile covoare moştenite de la bunica şi noianul de amintiri înghesuite în sertare, în pod şi într-o magazioară.

Angajată inspectoare a teatrelor, mergea cu Teatrul Naţional la Jimbolia şi la Timişoara, lăsând sufletul la Iaşi, unde se întorcea imediat după armistiţiul din 23 august 1944. La 25 noiembrie, seara, sosea în „mica gară“ amenajată în Păcurari, căci gara mare era ocupată pentru transportul trupelor sovietice către front. În drum spre casă parcurgea, emoţionată, strada Păcurari. Arsă şi nimicită de lupte, aceasta devenise „un lung şir de ruine. Ici-colo, prin câte un fund de curte, pâlpâia o lumină săracă, o lampă chioară sau un capăt de luminare“. Găsea casa întreagă şi modestul ei avut ocrotit de un evreu. În mahala locuind şi mulţi evrei, de-a lungul timpului se ajutaseră, în timpul prigoanei procurându-le hrană şi adăpostind fetele unui vecin.

În Iaşii de după război, lipsurile fiind mari, iar funcţia teatrală neplătită, începeau zilele grele când nu avea ce pune pe masă şi nici lemne de foc. La 31 decembrie 1945, scria unor prieteni la Timişoara: „Sunt umilitor de nenorocită. Mâine e Anul nou şi noi nu avem nimic în casă“.

Venea şi anul 1946, cu seceta cumplită fără pâine, alimente şi cu ogoarele pârjolite de arşiţă, ca în versurile:

„De după dealuri arse şi trudite,/ Înalţă creste albe nori de plumb.

Ş-adună-n iarbă umbre încâlcite./ Şi, aspru, geme vântul prin porumb.

Câmpia cuprinsă de paragină şi scrum/ Întinde braţe lungi de colb în drum

Apoi îşi strânge sufletu-n păduri,/ Căscând în râpi dogoritoare guri.“

Gard în gard cu duduia Otilia copilărea Lucreţiu Pătrăşcanu

Fiind îndepărtată vechea conducere a Direcţiei Generale a Teatrelor din Ministerul Artelor, datorită schimbărilor politice, la 1 martie 1947, poeta rămânea fără modesta ei slujbă teatrală, fără nici un mijloc de trai şi cu îngrozitoarea durere de a nu putea cumpăra medicamente pentru iubitul ei nepot, Jănel, fiul surorii Elena (Nuţa), grav bolnav de TBC, ce se topea văzând cu ochii.

Pentru a obţine internarea lui la spitalul din Moroeni, unde era un medic vestit, scria disperată profesorului ieşean Petru Comarnescu, demnitar în Bucureşti, şi fostului vecin, Lucreţiu Pătraşcanu, care locuise cu părinţii, la mătuşa, Cornelia Stoica, vecină de gard.

Elev la Liceul Internat (1912-1916), dânsul frecventase şi cenaclurile revistei „Viaţa românească“, unde zăbovea adesea şi tatăl său, zbătându-se să construiască impozantul sediu existent şi acum în strada Vasile Alecsandri. Urmase cu brio Facultatea juridică la Bucureşti, luase doctoratul în economie politică, statistică şi filosofia istoriei la Leipzig (1922-1825), preocupat de problemele sociale, ca şi tatăl său, intrase în mişcarea socialistă de june, ajungând în ierarhia conducerii Partidului Comunist. În septembrie 1944, fusese numit şeful delegaţiei române pentru încheierea Armistiţiului la Moscova şi apoi ministru al Justiţiei.

Răspunzând apelului disperat, la 15 septembrie 1947, scria:

„Dragă duduie Otilia, Am primit rândurile matale. În ce priveşte soarta nepotului matale, te rog să nu ai nici o grijă. Mai serioasă mi se pare situaţia nouă pe care Ministerul Artelor ţi-a creat-o. Fii bună şi pune din mâna pe condei şi fă-mi o propunere privitoare la situaţia matale pe care am putea să ţi-o asigurăm, în condiţiile actuale ale Iaşilor. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să-ţi satisfac dorinţa. Dar să ştiu concret ce ar fi de făcut. Cu cele mai bune sentimente, L. Pătrăşcanu“.

Urmărit, arestat în anul următor, anchetat vreo 6 ani, socotit trădător de unii colegi de partid, Lucreţiu Pătrăşcanu era executat în aprilie 1954, îngrozind-o pe duduia Otilia.

Îşi câştiga existenţa traducând din rusă şi franceză

Neobţinând nici o angajare, dânsa a trebuit să trăiască traducând din limba rusă şi franceză şi stilizând lucrări pentru editurile bucureştene.

Scria necontenit, zi şi noapte şi mai ales noaptea, dormind doar câteva ore şi uitând să mănânce, fapt pentru care, între 1947-1954 avea la activ, traduse, aproape vreo 50 de volume cu versuri şi proză.

Observând situaţia, Zaharia Stancu îi scrisese că: „Ar fi o mare pierdere să te ocupi numai de traduceri“. Dar nu-i spunea nimeni din ce să trăiască dânsa şi toţi din jur, pe care-i ajuta cu „bunătate nefirească“: rude necăjite fosta femeie din casă, Agripina, bătrână şi nevolnică pe care o ţinea mai departe hrănind-o îngrijind-o, plătindu-i o pensie, medicamentele şi medicii, cum proceda şi cu alţi vecini din cartier.

Ar fi dorit câteva zile libere, o vacanţă, „Cuvânt atât de fraged pentru mine/ Şi astăzi, când vacanţa nu mai vine“. Nu se mai putea, căci avea de terminat lucrări cu scadenţă. Se multumea amintindu-şi vacanţa copilăriei:

„Vacanţă însemna, pe vremea ceia,/ Pupitrul şcolii zăvorit cu cheia,/ Apoi o casă într-un sat bătrân,/ Concert de greieri risipiţi prin fân,/ Plăcinte aurii cu poale-n brâu/ Şi peşte prins cu undiţa la râu,/ Şi dinţi vopsiţi în violet cu mure;/ Apoi, plimbări pe drumuri de pădure,/ Romane răsfoite pe furiş (Când cerul viu te spiona ân desiş/ Cu mici şi-albastre cioburi de faianţă./ Pe vremea ceia, da, aveam vacanţă!“ („Licurici“)

Acei care o vizitau, păşeau pragul căsuţei ca în alt veac. Camera ei dinspre stradă, cu vechi mobilier părintesc, părea un muzeu Topîrceanu. „Pretutindeni, pe pereţi, în ramele oglinzii mari, pe mese şi mesuţe, fotografii de-ale lui Topîrceanu“ (Haralambie Ţugui în „Memoria timpului“). Şi un „roi de băieţaşi cu părul zburlit şi fetiţe ochioase, purtând în surâsul lor ceva misterios, întrebător, o întreagă familie de prichindei“.

Potrivit tradiţiei, îşi servea musafirii cu o delicioasă dulceaţă de trandafiri ori o cafea fiartă pe loc şi apoi se întorcea la lucru.

În cumpăna nopţii între vise cu necăjiţi şi copilaşi ce-i cereau ajutorul, o vizitau şi foştii vecinii, spătari, paharnici, stolnici, logofeţi postelnici, veniţi din lumea umbrelor să-i spună că pământul mahalalei lor pitoreşti - centrul de odinioară al vechilor Iaşi - era ameninţat de tăişul buldozerelor ce trebăluiau cu înverşunare pe coastele apropiate, ridicându-se pădure de blocuri.

Căsuţa urma să-i fie dărâmată, liliecii smulşi cu crâncenie şi pitoreasca ei străduţă umbrită de arbori centenari să dispară. Pentru Otilia Cazimir, poeta sufletelor delicate, asta însemna asasinarea întregului ei trecut, a tuturor amintirilor legate de acei pereţi înlăuntrul cărora fusese şi ea, odată, fericită. Şi scrise gingaşe pagini cu versuri şi proză: „Lumini şi umbre“ (1923), „Fluturi de noapte“ (1927), „Cântec de comoară“ (1931), „Cronici fanteziste şi umoristice“ (1930), „Jucării“ (1938), „Poezii“ (1939), „Fapte şi întâmplări adevărate“ (1928), „Din jurnalul unei doctorese“ (1928), „Grădina cu amintiri“ (1929), „În târguşorul dintre vii“ (1930), „A murit Luchi“ (1942), „Prietenii mei scriitorii...“ (1961), şi multe file cu poezii pline de candoare pentru copii, precum „Baba Iarna intră-n sat“.

Aici s-a bucurat primind, în anul 1927, Premiul Academiei Române, apoi Premiul Femina şi, în 1937, Premiul Naţional pentru Literatură, ce-o consacrase scriitoare de seamă a ţării.

S-a zbătut, a făcut plângeri şi rugăminţi pretutindeni, la Iaşi şi Bucureşti, obţinând iertarea căsuţei, pentru o vreme sau, cum spunea bădia Aurel Leon, contemporanul ei: „până nu-i departe“. Ca şi acele din strada Zlataust, vechile căsuţe din uliţa spătarului Bucşinescu dispar acum, fără să le mai poată apăra cineva.

Au trecut 40 de ani de la trista despărţire

La 8 iunie 1967, după cinci decenii de prestigioasă creaţie literară, duduia Otilia pleca după Topârceanu, lăsând dragului ei oraş, modesta sa odaie cu pridvor şi geamlâc - altar scriitoricesc al fostului Iaşi, donat de familie şi declarat muzeu în iunie 1972, prin silinţa profesorului Ion Arhip.

Casa vă aşteaptă să-o vizitaţi, să staţi la umbră pe banca fulguită în zorii primăverii de petalele florilor de cais, parfumată de mireasma bătrânilor lilieci şi cadelniţată, vara, cu polenul teilor străbuni din vecini. În jur, flori şi tufe înflorite, iarbă, o oază de verdeaţă prin care se zăresc „gândaci, mărunţi şi roşii,/ Care-şi poartă fiecare/ Ochelarii pe spinare,/ Dorm la soare, somnoroşii!/Iar pe-un fir de păpădie,/ Ce se-nalţă, drept, din iarbă,/ Suie-un cărăbuş cu barbă,/ În hăinuţă aurie.“

De comoară are grijă Muzeului literaturii Române şi o păzesc, ca nişte vestale, muzeografa Indira Spătaru şi supraveghetoarea Enea Gioconda. Dacă sunteţi norocoşi, la portiţa dintre grădiniţe, puteţi vedea pe duduia Alice, octogenara nepoată (născută în 1922) a duduii Otilia. Pare o bunică din Iaşii lui Sadoveanu, Ibrăileanu, Teodoreanu şi ai duduii Otiliei, în numele căreia vă primeşte zâmbind căsuţa şi cele două încăperi pline de vechi icoane, cărţi, scoarţe, ştergare, mici obiecte buniceşti şi amintirile poetei, care au rămas neschimbate, de parcă locatara a plecat undeva şi urmează să se întoarcă, acu, acu…

„E linişte-n odaie, parcă-i noapte

Miroase a gutui şi a mere coapte

Şi e răcoare ca-n odăile bătrâne

Ca-n albele iatacuri venite de peste vreme“ („Strofe în amurg“)