Din cauza celor aproape 500 de ani de luteranism, tradiţia pelerinajului a fost ignorată şi chiar uitată. În zilele noastre, în special după 1997, s-a încercat în mediul protestant reconstruirea rutelor de pelerinaj, ca obiective culturale, iar tradiţia pelerinajului, cel puţin de la Oslo la Trondheim, a fost reluată. Sigur, în primă fază nu are decât un caracter turistic şi cultural, însă treptat se încearcă reintroducerea dimensiunii duhovniceşti a pelerinajului din vechime. De exemplu, diocezele luterane din Hamar şi Nidaros au început deja să pună pastori la dispoziţia pelerinilor, să-i asiste pe toţi pelerinii care se deplasează perpedes spre oraşul Sfântului Olav. Se încearcă în mediul protestant şi catolic scandinav revitalizarea semnificaţiei duhovniceşti a pelerinajului şi prin publicaţii liturgice şi catehetice1. Diversele cărţi şi broşuri scrise pe acest subiect, al pelerinajului spre Trondheim, descriu cu lux de amănunt detaliile drumului, cu încrustatele pietre străvechi de la popasuri sau răspântii, încercând să se dea şi o dimensiune spirituală „pelerinajului modern“, prin introducerea de meditaţii cu privire la natura şi condiţia omului, la peisajul mirific scandinav şi la credinţa, evlavia şi nevoinţa pelerinilor de dinainte.
Icoană bizantină a Sfântului Olav, dăruită de Patriarhul României
Puţinii ortodocşi din ţările scandinave aduc cinstirea cuvenită Sfântului Olav, prin rugăciune şi pelerinaj. În biserica de piatră înălţată pe locul în care a fost martirizat regele Norvegiei, din localitatea Stiklestat, de lângă Trondheim, loc sacru numit „Ierusalimul Norvegiei“, se poate vedea o frumoasă icoană bizantină a Sfântului Olav, dăruită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în anul 2003, când a participat ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei la lucrările organizate la Trondheim de Conferinţa Bisericilor Europene. În fiecare an, pe 29 iulie, de sărbătorea Sfântului Olav, pelerinii ortodocşi de diferite naţionalităţi se adună la Liturghie în Trondheim, în jurul arhiereului şi preoţilor slujitori, întru credinţa şi comuniunea sfinţilor dintotdeauna2.
Este o mare bucurie şi cinste pentru pelerinii ortodocşi să se poată închina la icoana Sfântului Olav, dăruită de Patriarhul României. De altfel, norvegienii luterani din zonă, începând cu anul 2000, participă la pelerinajul în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, Cuvioasa fiind contemporană cu Regele norvegian martir Olav.
Documentele istorice atestă multe spitale şi aşezăminte monahale situate de-a lungul marilor trasee de pelerinaj atât în Europa, cât şi în Orient. Însă aceste lăcaşuri din ţările scandinave, din cauza interzicerii pelerinajelor de către reformaţi, şi-au pierdut urma. Totodată, faptul că nu au fost probabil construite din piatră de râu, ci din bârne, a făcut ca vicisitudinile timpului să şteargă orice urmă. Datorită interesului tot mai crescut pentru istoria naţională, Guvernul şi Biserica Luterană Norvegiană încearcă să redescopere drumurile vechi de pelerinaj şi să încurajeze reluarea pelerinajelor şi a drumeţiilor, chiar dacă în primă fază poate părea doar un nou „sport naţional“.
Din cauza schimbărilor politice şi religioase ce au avut loc în spaţiul scandinav de-a lungul timpului, cel puţin de la Reformă până în zilele noastre, multe din urmele istorice, care odinioară constituiau blocul cultural al Norvegiei, au dispărut sau încă sunt ascunse ochiului cercetătorilor, istorici şi arheologi. De aceea literatura de specialitate cu privire la aceste case de adăpost pentru pelerini şi nu numai este încă foarte săracă. Multe întrebări şi curiozităţi legate de funcţionalitatea, de organizarea, de personalul acestor saelhus-uri rămân încă nedezlegate.
Recent, se încearcă cu aproximaţie depistarea zonelor geografice în care se găseau astfel de aşezăminte emblematice, unde se cultivau faptele milei trupeşti creştine. Aşadar, se bănuieşte că la o altitudine de 938 metri, undeva în drumul pelerinajului, în zona Dovrefjell, s-ar fi găsit astfel de case de găzduire pentru pelerini, încă din secolul XIV3.
După Reformă, în locul acestor saelhus-uri s-au construit „camere de munte“ (fjellstuer), cabane similare celor care sunt dedicate astăzi turiştilor. Se ştie astfel de patru cabane, construite pe locul fostelor saelhus-uri de la Fokstugu, Hjerkinn, Kongsvoll şi Driva. Însă şi acestea s-au pierdut, fiind arse în 1718 de către armata suedeză, dimpreună cu multe alte case de locuit din zonă. Noile cabane care s-au reconstruit recent pe aceste locuri au deocamdată doar scop turistic. Astăzi se mai găsesc trei astfel de cabane la Fokstugu, în regim de demipensiune, iar altele, la Hjerkinn şi Kongsvoll, funcţionează în regim hotelier. Cabanele de la Driva Fjellstue, acum părăsite, şi cele de la Varstigen dau călătorului o idee de cum arătau saelhus-urile în trecut, fiind vorba de căsuţe din lemn, de dimensiuni reduse4.
Mai precis, ultimele descoperiri arheologice care au avut loc între anii 1930-1980 au găsit în zona Vesle Hjerkinn, lângă Muntele Dovre, în drumul pelerinajului clasic, temeliile unei presupuse prime saelhus. În acelaşi perimetru s-au găsit şi câteva obiecte care datează din perioada vikingă: capete de săgeată de fier din anul 1100, cârlige de pescuit, cuţite, vase de piatră, câteva bijuterii, 20 de monede, dintre care câteva din argint, din perioada Regelui Olav al III-lea al Norvegiei (1067-1093) şi, cel mai important pentru cercetarea noastră, câteva insigne de pelerin. Se poate ca aceste aşezăminte să fi avut şi ferme proprii sau ateliere de muncă, fiindcă s-au găsit pe lângă diversele instrumente agricole şi obiecte de ţesut şi cusut. Suntem înclinaţi să credem că este vorba de o casă de primire şi îngrijire a călătorilor şi implicit a pelerinilor, fiindcă nu s-a găsit nici o cheie sau oricare altă formă de încuietoare5. Astăzi nu se mai păstrează decât situl arheologic, ca mărturie a ceea ce a fost cândva. Autorităţile norvegiene plănuiesc să construiască la Hjerkinn un centru de pelerinaje care să includă şi cazare pentru pelerini şi astfel să transforme Hjerkinnul într-un punct important pentru pelerinajele în cinstea Sfântului Olav.
În funcţie de facilităţi şi de situarea geografică, casele dedicate găzduirii şi îngrijirii pelerinilor aveau diverse mărimi. Un lucru poate fi sigur, toate erau construite din bârne de lemn. Până în prezent nu s-a descoperit nici o urmă de saelhus construit din piatră, cel puţin pe drumul clasic de pelerinaj. Astăzi se mai găsesc, de-a lungul drumului de pelerinaj spre Trondheim, adăposturi pentru turiştii moderni, replici ale fostelor saelhus-uri din vechime. Unele sunt de foarte mici dimensiuni, din lemn, fără nici o facilitate, fiind doar adăposturi de noapte şi de ploaie. Altele sunt mai mari, bine îngrijite şi funcţionează în sistem hotelier sau de demipensiune.
Din toate aceste fragmentare date putem concluziona că refugiile pentru pelerini, în sensul strict al cuvântului saelhus nu erau decât nişte adăposturi de bârne de lemn, de dimensiuni reduse, în care pelerinii săraci se puteau adăposti de intemperii, în care se puteau odihni noaptea şi eventual îşi puteau pregăti hrana pe care o aveau cu ei. Mai există şi o altă categorie de case de oaspeţi, aşezămintele mult mai mari, care însă erau mai dese pe rutele de pelerinaj spre Santiago de Compostela şi Roma. Urmele unui astfel de aşezământ, de proporţii mai mari, descoperite în regiunea norvegiană Hjerkinn, ne dau suficiente indicii că acest aşezământ ar fi fost dedicat atât pelerinilor mai înstăriţi, cât şi diverşilor călători în aceste ţinuturi umbroase.
Îmbucurătoare este tendinţa pronunţată, ce porneşte atât din iniţiativă instituţională, dar şi privată, de a dezvolta infrastructura fostului drum de pelerinaj spre Trondheim. Chiar dacă demipensiunile moderne nu îndeplinesc aceleaşi funcţii cu saelhus-urile din vechime, faptul că se încearcă construirea lor pe locul unde între secolele XI-XVI au existat aceste aşezăminte creştine ne duce cu gândul că istoria nu se vrea uitată. Este o tendinţă clară de întoarcere la rădăcini, la origini. Apoi marcarea drumului de pelerinaj cu însemne care amintesc pelerinului de astăzi că trece prin locuri care în trecut au fost sfinţite de pelerinii evlavioşi, fie că este vorba de străvechi bisericuţe şi paraclise, de saelhus-uri, de refugii de orice fel, arată intenţia clară de a resacraliza acest pelerinaj şi de a-l readuce la viaţă, de a-l face relevant vieţii omului din societatea contemporană secularizată. Totodată, se vede şi respectul pentru trecut şi pentru înaintaşi.
În loc de concluzii, subliniem că redescoperirea în Europa, şi în cazul nostru în ţările de tradiţie protestantă, a pelerinajelor pentru cinstirea personalităţilor creştine din perioada Bisericii indivize arată nu numai nevoia omului de a-şi pune în valoare tradiţiile, dar şi posibilitatea găsirii unor puncte comune de dialog pastoral. Chiar dacă aspectul turistic domină dimensiunea religioasă, persoanele care se angajează în astfel de pelerinaje intră în contact cu spiritualitatea creştină şi astfel demersul turistic dobândeşte o valoare misionară.
Note
1 A se vedea: Brita Hardeberg, Øystein Bjørdal (eds.), Pilgrimage to Nidaros. A Practical Pilgrimage Theology, trad. de Margot Tønseth, Priscilla Beck, David Scott Hamnes and Margaret Leggett, Editura Church of Norway, Trondheim, 2003. pp. 9-19.
2 A se vedea: Pr. Ovidiu Teodor Băncilă, Pelerinaj pe urmele Sfinţilor scandinavi, „Candela Nordului“, an II, nr. 2, Stockholm, 2009, pp. 72-75.
3 Alison Raju, op. cit., p. 164.
4 Ibidem, p. 165.
5 http://www.adressa.no/forbruker/ fritid/article1124251.ece (23.01.2013).
