Podoaba sfinţită a meleagurilor Râmeţului

În Munţii Apuseni, aproape de Cheile Râmeţului, se află o vale îngustă săpată de apa pârâului Geoagiu, numită "Valea mănăstirii". Este valea Sfintei Mănăstiri Râmeţ, unul dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe monahale din Transilvania, datând din secolul al XIII-lea.

Toponimul "Râmeţ" atestă ridicarea mănăstirii de călugării retraşi în sihăstriile peşterilor din jur, numiţi "eremiţi", adică pustnici. Aşezământul adăposteşte moaştele Sfântului Ghelasie, cel ce a fost egumen al mănăstirii şi ulterior arhiepiscop în Arhiepiscopia Geoagiului.

Poate cel mai important moment al istoriei recente a Mănăstirii Râmeţ îl constituie cercetările întreprinse de un grup de specialişti în luna decembrie a anului 1978. Cercetătorii au descifrat o inscripţie în limba slavonă, aflată pe arcada dintre naos şi pronaos a bisericii vechi, de o deosebită importanţă istorică: "Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie 2". Importanţa acestei inscripţii constă în faptul că ne dezvăluie numele arhiepiscopului Ghelasie, socotit de părintele profesor Mircea Păcurariu drept "primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice", lucru ce "atestă o viaţă bisericească organizată şi activă în Transilvania secolelor XIV-XV".

Însă, cu mult timp înainte de a fi descoperită respectiva inscripţie, locuitorii satelor din jurul mănăstirii cinsteau amintirea unui cuvios monah Ghelasie, ale cărui sfinte moaşte fuseseră descoperite în chip minunat, mai întâi în anul 1925, apoi în anii 1937-1938. Pe calea tradiţiei, ei aflaseră despre acest monah, care trăise cu veacuri în urmă, că era cinstit ca sfânt de părinţii lor, din neam în neam. Astfel s-au păstrat o serie de minuni săvârşite de Ghelasie încă de când era în viaţă.

Din minunile Sfântului Ghelasie

După ce s-a nevoit ca sihastru în peşterile de pe valea mănăstirii, a coborât în obşte şi a ajuns egumen. Tradiţia locului spune că avea doisprezece ucenici, împreună cu care se ruga, postea şi muncea, ziua la ascultare, iar noaptea la priveghere. În toată săptămâna primea hrană doar prin Sfintele şi Preacuratele Taine ale lui Hristos, iar numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii. Se spune că, într-o zi de vară, fiind cu ucenicii la adunat fân, încercaţi de o mare arşiţă, cuviosul Ghelasie a căzut în genunchi la rugăciune. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a lovit cu toiagul în pământ, de unde a ieşit un izvor de apă rece, care există până astăzi, la Hopagi, şi este numit "Fântâna vlădichii". Cuviosul egumen era părintele duhovnicesc al sihaştrilor din munte şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi, cerceta pe cei ce se nevoiau în peşteri, apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. Având darul vindecării minunate de la Dumnezeu, mulţi bolnavi şi demonizaţi veneau şi îşi găseau tămăduirea.

Moartea lui a avut loc în chip minunat. Pe când cobora din poiana de la Hopagi spre mănăstire, a trecut la cele veşnice călare pe asin, care l-a dus singur acasă. Oprindu-se în faţa bisericii, măgăruşului i-a rămas imprimată copita în piatra care şi astăzi se află în muzeu. O altă urmă a copitei a mai rămas atunci şi pe o piatră din satul Brădeşti. Se povesteşte că la şapte biserici, între care şi la mănăstire, clopotele au început să bată singure. Ucenicii l-au îngropat în partea dreaptă a bisericii, mormântul său devenind loc de vindecare minunată a celor ce credeau şi se rugau.

Descoperirea moaştelor Sfântului Ghelasie

În anul 1925, în timpul unor mari inundaţii, deasupra apelor s-a ridicat un craniu galben, plin de mireasmă, ce a înconjurat biserica mănăstirii de trei ori pe apă, oprindu-se în dreptul sfântului altar. Tot atunci au fost scoase la iveală alte două cranii, pe care preotul dintr-un sat vecin le-a îngropat, cu cinste, în partea dreaptă a bisericii.

În anii 1937-1938, ieromonahul Evloghie Ota, cel de numele căruia se leagă revenirea la viaţa monahală în complexul mănăstiresc, originar din Geoagiul de Sus, s-a întors la Râmeţ de la Sfântul Munte, începând o amplă acţiune de restaurare. În timpul restaurării, prin înlăturarea straturilor de pământ şi pietriş depuse de viituri pe lângă biserică până la nivelul ferestrelor, s-a descoperit acelaşi craniu gălbui, frumos şi binemirositor. Călugării l-au aşezat cu evlavie într-un loc curat, fără să ştie al cui era. Curând a venit o femeie cu numele Maria, din Negreşti Oaş, şi i-a spus stareţului că a văzut în vis un porumbel care a îndrumat-o la Mănăstirea Râmeţ, despre care nu auzise până atunci şi nici nu ştia unde se află. Fiind bolnavă de epilepsie, în vedenie i s-a spus să se atingă de craniul găsit acolo, căci acela era al Sfântului Ghelasie, şi se va vindeca. Părinţii au săvârşit Taina Sfântului Maslu şi, după ce s-a atins cu evlavie de capul sfântului, s-a vindecat de suferinţa ei.

Faptele transmise pe cale orală de tradiţie şi-au găsit fundamentul ştiinţific prin cercetările specializate din decembrie 1978. Astfel, aflăm că biserica mănăstirii era zidită cu mult timp înainte de anul 1376, întrucât atunci se consemna un al doilea strat de pictură, executat de un pictor autohton cu nume specific românesc - Mihul.

Acest arhiepiscop consemnat în inscripţie nu este altul decât egumenul Ghelasie, ridicat la treapta arhieriei. Întrucât în anul 1366 regele Ludovic cel Mare al Ungariei scotea prin decret imperial în afara legii credinţa strămoşească ortodoxă în Transilvania, arhiepiscopul Ghelasie trebuie să se fi retras tot la Râmeţ, de unde avea să conducă viaţa duhovnicească a tuturor românilor transilvăneni. Mănăstirea Râmeţ devenea reşedinţa unui arhiereu, care aduna în jurul său tineri ucenici pentru învăţătură, dintre care putea hirotoni preoţi pentru satele româneşti ardelene, un loc unde credincioşii veneau pentru a primi alinare şi cuvânt de învăţătură de la Sfântul Ghelasie, în vremuri de grea încercare.

Merge drumul spre altă mănăstire bătrână a noastră, cea din Râmeţ… în râpă. Drum este numai un fel de a vorbi, căci, ca să ajungi acolo, trebuie ca timp de vreo trei ceasuri să te furişezi pe după sălcii şi să intri peste gardurile rupte în livezile oamenilor. ş...ţ Numai la capătul acestor rătăciri te afli sus, spre culmi, avându-ţi deasupra numai pereţii cenuşii ai stâncilor goale, la dreapta, la stânga, înainte. Tocmai în valea spre care te cobori prin pietriş, sub această întreită cunună sălbatică, vechea mănăstioară vorbeşte despre un lung trecut de sărăcie şi primejdie".

Nicolae Iorga, istoric

Canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie

La 29 iunie 1992, Preafericitul părinte patriarh Teoctist, alături de ierarhii Sfântului Sinod, se adunau la Râmeţ pentru târnosirea sfântului lăcaş cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Totodată, aveau să proclame canonizarea solemnă a Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, hotărâtă în şedinţele Sfântului Sinod din 20-21 iunie 1992. Datorită vieţii alese şi minunilor moaştelor sale şi ţinându-se cont de cinstirea de care se bucură în rândul credincioşilor din Ardeal de sute de ani, Biserica Ortodoxă Română hotăra trecerea sa în rândul sfinţilor, cu data de prăznuire la 30 iunie.