Pregătiri, odinioară, pentru masa de nuntă

După ceremonia de la biserică, cel mai important moment al nunţii în comunitatea tradiţională era masa sau ospăţul. De aici nu lipseau anumite feluri de mâncare care erau servite, în mod tradiţional, la o astfel de ocazie. Bucatele servite la masa de nuntă au o semnificaţie aparte, rituală. „Alimentaţia rituală a nunţii nu poate fi mai bine exemplificată decât prin alimentul principal, pâinea, întruchipare a hranei esenţiale, care semnifică trupul şi se asociază vieţii active. Românii privesc pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că era aşezată la loc de cinste pe masă, învelită într-un ştergar alb şi curat, lângă icoană“, a spus Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

„Potrivit lui Ovidiu Bârlea, din punctul de vedere al funcţiei şi finalităţii rituale, acţiunile cuprinse în scenariul nunţii pot fi cuprinse în riturile de trecere, ce marchează ruperea de stadiul de flăcău sau fată. De asemenea, erau întâlnite riturile sau practicile care asigurau belşugul în gospodărie şi sporul la copii. Un alt gen de acţiuni erau cele apotropaice, care aveau ca scop apărarea miresei sau a mirelui de acţiunile nocive. Aceste funcţii nu anulează rosturile socio-economice, ludice sau estetice ale nunţii“, a spus Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Termenii „căsătorie“, „însoţire“, „soţ“, „soţie“, ca şi predominanţa simbolurilor sunt puse sub semnul lui „doi“ şi al „perechii“, care sunt asociate ideii formării cupului.

Apropierea şi armonizarea celor două părţi, a mirilor sau a celor două grupe de neamuri se realizează printr-o serie de acte ritual-simbolice. Unele dintre aceste acte sunt de natură alimentară, precum cernerea făinii, plămădirea împreună a aluatului, băutul din acelaşi pahar şi mâncatul din aceeaşi farfurie, precum şi masa comună.

„Nunta tradiţională conservă limbaje şi coduri ancestrale, printre care se poate remarca şi elementele unei alegorii a vânătorii, în care mireasa apare ca o ciută vânată de mirele vânător. În limbajul unei simbolistici vegetale, mireasa e o floare, iar mirele e un pom, de obicei un brad. Nunta mai aminteşte de o cucerire, fapt ce se poate observa în momentul în care mirele intră în curtea miresei. Consumul excesiv al unor alimente şi băuturi, ruptul găinii sugerează ruptura existenţială pe care o aduce nunta“, a spus Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Pâinea şi sarea, alimentele primordiale

„Alimentaţia rituală a nunţii nu poate fi mai bine exemplificată decât prin alimentul principal, pâinea, întruchipare a hranei esenţiale, care semnifică trupul şi se asociază vieţii active. Alăturarea pâinii de sare este frecventă. Românii privesc pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că este aşezată la loc de cinste pe masă, învelită într-un ştergar alb şi curat, lângă icoană. Cernerea făinii, plămădirea şi coacerea pâinii erau rezervate în exclusivitate femeii şi reprezentau acte sacrale, în vreme ce ruperea sau tăierea pâinii şi împărţirea ei reveneau bărbatului“, a arătat Lutic.

De asemenea, colacul şi coptura rituală mediază, în opinia etnologilor, opoziţiile, stabileşte legături între cei vii şi cei din cealaltă lume, dintre cer şi pământ, a mai spus etnograful care a adăugat că pâinea, mai ales „colacul rotund, este simbolul soarelui sau al lunii, având chiar valenţele unei nunţi cosmice între cele două astre. Colacul este un obiect al sacrificiului ritual, înlocuind chiar sacrificiile animale. Prezenţa colacului la nuntă poate avea legătură şi cu simbolistica fertilităţii“.

Ţăranii erau convinşi că pe fiecare bob de grâu se află chipul lui Hristos

Simbolistica pâinii şi a colacului este legată de cea a grâului, considerat de origine divină, precum şi un mijloc de stimulare a fertilităţii, prezent în toate riturile de trecere.

„În tradiţia creştină, boabele de grâu sunt chiar o reprezentare a lui Hristos, ţăranii fiind convinşi că pe fiecare bob de grâu se află chipul lui Hristos“, a arătat Lutic.

Aproape la fel de importantă ca şi pâinea este sarea, asemănată cu focul eliberat din apă şi asociată înţelepciunii, hranei spirituale. Sarea este simbolul fraternităţii, al cuvântului dat, al unei alianţe care nu poate fi ruptă.

Un exemplu al folosirii sării îl constituie nunţile din Caraş-Severin. Aici, mama mirelui îi aşteaptă pe tinerii căsătoriţi în faţa uşii, le încinge „brăcerile“ şi îi trage în casă, unde le dă rachiu şi îi pune să lingă sare de pe pâine.

Sarea mai era folosită pentru a alunga duhurile rele, astfel că, de multe ori, unele alimente rituale erau mai sărate.

Borşul cu frecăţei, răciturile şi găina erau nelipsite de pe masă

„Un fel nelipsit era borşul cu frecăţei sau cu fasole, care avea o zeamă consistentă şi acrişoară. Frecăţeii se făceau în mod obişnuit din făină de grâu, cu apă rece. Borşul acesta care se servea la masa de nuntă putea să fie şi din tocmăgei sau tăiţei, care erau făcuţi dintr-un aluat frământat cu ou şi care era tăiat cu cuţitul, înainte de a fi pus la fiert“, a spus Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Totuşi, „cei care erau mai cu dare de mână făceau borşul cu carne, borşul fiind numit «zamă» sau «dzamă». Acest borş se face cu carnea tăiată bucăţele, pusă la fiert cu verdeţuri, iar când se apropie de final, se adăuga sarea şi «chiperul». Când borşul era gata, se dregea cu ou sau cu smântână şi se dădea la masă“, a mai spus Lutic.

Cozonacii, nelipsiţi în Moldova

Pâinea sau pita era la mare cinste la masa de nuntă. Pâinea era pregătită de gospodine în casă; făina se cernea într-o covată mare, se opărea, se punea dospeala şi apoi se punea aluat de mălai, se frământa şi se punea la crescut, la loc cald. Când aluatul era crescut, se făceau diverse forme, care se puneau în tăvi sau tingiri. Acestea erau puse pe o lopată şi apoi erau introduse în cuptorul gata încălzit, a mai arătat etnograful.

Pâinea pentru nuntă avea, de cele mai multe ori, modele speciale, cel mai adesea de flori. Aceste forme erau făcute cu lingura sau cu furculiţa.

Colacii, prezenţi la nunţile de altă dată, se făceau din făină de grâu, cernută prin sita cea deasă, într-o covată mare. Plămădeala se făcea din făină de grâu cu drojdie cumpărată special de la târg. Aluatul se fărmântă, se pune la dospit şi apoi se fac funii lungi, care se împletesc în două, trei sau patru, în funcţie de modelul preferat, după cum a spus Marcel Lutic.

Cozonacii sunt mai des întâlniţi la nunţile din Moldova. În aluatul lor se punea drojdie, miere sau zahăr, pentru a fi dulci. Deşi se mânca în mod obişnuit ca desert, la nuntă, cozonacul se mai mânca şi în loc de pâine.

Găluştele sau sarmalele erau, la fel, aproape nelipsite de la masa de nuntă. Umplutura sarmalelor se învelea cel mai adesea în frunze de varză sau de vie, opărite sau murate. Nu lipeau nici frunzele de podbal, ştevie, fasole, sfeclă, tei, paltin, hrean. Găluştele se făceau din carne sau din brânză sau urdă, la care se adaugă orez.

Friptura era, de asemenea, nelipsită, fiind şi unul dintre cele mai apreciate feluri de la masa nuntaşilor. Aceasta se făcea din felurite tipuri de carne. Carnea se prăjea în tigaie sau hârgău, se punea unt, untură sau slănină, după ce era gata prăjită, friptura se servea cel mai des cu mujdei de usturoi care nu lipsea sub nici o formă, fiind unul dintre cele mai importante ingrediente.

Răciturile sau piftia se făceau din picioare de porc sau de vită sau din carne de raţă sau gâscă. Carnea se fierbea până cădea de pe oase, zeama se alegea şi se punea în ea usturoi pisat, apoi se punea la rece.

Plachia se făcea din carne de divese feluri; aceasta se fierbea împreună cu ceapă şi alte legume. Apoi, zeama se umplea cu orez sau păsat din crupe şi se lăsa la fiert.

Nu în ultimul rând, mierea, lăsată la urmă, precum tot ce este dulce, era şi ea folosită la masa nunţii. Mierea apare ca simbol al vieţii dulci, al fericirii, astfel că ea nu poate lipsi de la masa mirilor.

Masa care lega pământul de cer

Masa de nuntă este una rituală care, alături de faptul că ajută la închegarea şi cultivarea relaţiilor sociale, asigură şi o bună înţelegere cu lumea de dincolo, prin ofrande. Astfel că, la aceste mese rituale, se rezerva câte un tacâm sau un loc special pentru cei morţi, după cum a spus etnograful Marcel Lutic.

Masa mai este şi o ceremonie de comuniune, de participare comună la un eveniment fericit, asigurând astfel belşugul casei. Oamenii nu participau la aceste mese doar prin prezenţa fizică, ci erau conştienţi şi de valenţele spirituale pe care le implica ceremonia.

Ospăţul de nuntă era masa la care se serveau cele mai importante feluri de mâncare, cele cunoscute în comunitatea respectivă ca fiind specifice sărbătorii, dar era importantă şi partea de spectacol, precum jucatul străchinilor, jucatul găinii. Masa de nuntă se desfăşura pe fond muzical, astfel încât atmosfera de sărbătoare era sporită. Mâncarea multă şi bună, băutura pe săturate asigurau succesul oricărei nunţi.

O masă tradiţională de nuntă presupunea o implicare totală a rudelor, precum şi a altor membri ai comunităţii. Solidaritatea socială era vizibilă şi prin darurile care constau în alimente, tocmai pentru a se asigura o masă de nuntă cât mai bogată.