Preotul Anton I. Popescu, misionar şi om de cultură

În decursul timpului, străvechea Episcopie a Hușilor a fost binecuvântată de Dumnezeu cu ierarhi și preoți demni de misiunea chemării lor. Între clericii de vază ai Episcopiei Hușilor, istorici şi teologi care au slujit la Biserica „Sfântul Dumitru” este de menționat și preotul Anton I. Popescu. A fost misionar în Transnistria, unde a desfăşurat o „activitate de reîncreștinare a celor năpăstuiți, cu suflet rătăcitor” , în urma propagandei de deznaționalizare și a ideologiei ateiste. A cunoscut penitenciarele de la Jilava, Aiud şi Poarta Albă. Prin lucrările sale de cercetare, istorice și teologice, preotul Anton Popescu a contribuit la deslușirea tainelor istoriei hușene.

Părintele Anton I. Popescu s-a născut la 27 iunie 1896 în comuna Buda, judeţul Râmnicu Sărat. Absolvent al seminarului, gradul II, în 1916, a obţinut apoi diploma Şcolii Normale, în 1919. S-a căsătorit cu tânăra Paraschiva şi a fost hirotonit preot la 6 decembrie 1917, pe seama bisericii din Pâhneşti, unde a slujit până la 1 octombrie 1923. A activat ca profesor al Şcolii de cântăreţi bisericeşti din Huşi, a fost profesor şi director al Seminarului Teologic din Huşi între 1931 și 1932, fiind și profesor de religie la şcolile din oraş. La 1 septembrie 1928 a fost numit provizoriu preot la Biserica „Sfântul Dumitru” din Huși, ulterior numit în funcția de referent al Episcopiei Huşilor, cu data de 1 august 1935.

Prin strădania lui s-a editat foaia religioasă și culturală „Credința”, care a apărut lunar începând de la 25 decembrie 1932. A dat dovadă de o mare pasiune creatoare, tipărind nu mai puțin de nouă cărți și patronând trei reviste. Foaia religioasă „Credința” se distribuia în Biserica „Sfântul Dumitru” după fiecare Liturghie duminicală, „s-o ia toată lumea, chiar și cine nu are cu ce-o plăti. Și s-o dea din mână în mână, ca să se înfrupte câți mai mulți din mireasma îndemnurilor și cuvintelor sfinte” („Istoria Huşilor”, Editura Porto-Franco, Galați, 1995, p. 291).

Misiune pastoral-misionară până la Odesa

Apropiat al Episcopului Grigorie Leu, preotul Anton Popescu a făcut parte din prima echipă de preoţi care au trecut Nistrul, la 18 septembrie 1941, în frunte cu ierarhul lor, pentru a acorda sprijin material și duhovnicesc românilor din teritoriul eliberat, cu speranța unității de neam și de credință. Nu s-a pus la adăpost, refugiindu-se, ci a respectat îndemnul părintesc al ierarhului sub oblăduirea căruia se afla: „Să nu așteptați să vedeți lacrimile curgând la poarta și ușa credin­cioșilor... să-i mângâiați, iar apoi să-i ajutați, numai așa uniți în suflet și simțire păstor cu păsto­riți vom face graniță și vom zice - pe aici nu se trece” (Costin Clit, „Un document inedit privind activitatea din Eparhia Huşilor”, 1925-1943, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, XXII-XXIV, 2001-2003, pp. 417-418).

În 1942 l-a însoțit pe episcopul său în a doua misiune pastoral-misionară până la Odesa. Răspunsul regimului comunist nu s-a lăsat așteptat și, prin așa-numita „lege a epurării”, o parte din personalul episcopiei a fost îndepărtat, iar unii slujitori, cum a fost și cazul preotului Anton I. Popescu, au fost arestați și condamnați. Cuvintele Episcopului Grigore Leu au devenit jalon al misiunii sale: „Pentru ca Biserica şi toate podoabele ei să primească cu adevărat harul ceresc, dacă vreți să adăpostească cu folos pe cei ce înalță rugăciuni, să-i facă să caute sprijin, şi genunchii lor, odată ridicați de la pământ, să-i poarte mai încrezători ca înainte, dați voi întâi Bisericii tot ce Mântuitorul a aşezat la temelia ei (...) Dacă inima voastră nu se frământă cu adevărat pentru păcatele oamenilor, atunci şi zidurile bisericilor sunt reci şi chipurile sfinților de pe icoane sunt crunte şi clopotele sună spart, iar lumânările par stinse. (...) Politica să o goniţi din jurul altarelor, aşa cum a gonit Mântuitorul pe mânuitorii de bani”, stă scris în „Cronica Hușilor”.

În Transnistria

Preotul Anton Popescu a lăsat huşenilor moştenire două lucrări în manuscris despre Episcopia Huşilor, folosite de autorii de monografii. La sfârșitul anului 1947, după cum relata „Cronica Hușilor” nr. 9-12/1947, preotul Anton Popescu a fost pensionat pe caz de boală din funcția de consilier referent al Secției administrative a Episcopiei Hu­șilor. Episcopul Grigore Leu a intervenit în apărarea sa, consemnând: „Este o răzbunare aşa de păgână, încât ne îngrijorează viitorul neamului, îndeosebi al Bisericii noastre strămoşeşti, cu altfel de procedee de conducere. După ce fiul ofiţer îşi dă viaţa pe front pentru neam şi lege, după ce tatăl este epurat (referindu-se la părintele Anton Popescu), acum ginerele este degradat și transferat nelegal” (Fond Episcopia Huşilor, Dosar 167/1944, pachet 344).

În adresa Direcţiei Generale a Securităţii Poporului cu nr. 133 din 22 aprilie 1949, preotul Anton I. Popescu este prezentat drept „preot pensionar din Huşi, care în trecut a dus o propagandă antimuncitorească şi antidemocratică în cadrul unei publicaţii religioase scoasă de el în 1933 la care a adăugat mai târziu o vie propagandă antisovietică în «Cronica Huşilor» şi alte publicaţii”.

În timpul războiului a fost trimis ca misionar în Transnistria, unde şi-a continuat „activitatea de reîncreștinare a celor năpăs­tuiți, cu suflet rătăcitor”, în urma propagandei de dezna­ționalizare și a ideologiei ateiste. Ca și în cazul celorlalți preoți de la episcopie, din orașul Huși, din toată țara, nu a rămas nici el nepedepsit. În 1945 este trimis în lagăr, făcându-se „vinovat de dezastrul ţării”. A fost arestat de Poliția Huși și dus la Iași, unde a efectuat 81 zile de detenție. La 9 martie 1951 a fost arestat din nou şi trimis în Penitenciarul Jilava. În urma anchetei a fost acuzat din nou de „crime de război”, pentru articolele „duşmănoase” (Vasile Manea, „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 230). A cunoscut penitenciarele de la Jilava, Aiud (iunie 1951) şi Poarta Albă. La 22 decembrie 1954 a fost eliberat de la Aiud.

Prin lucrările sale de cercetare, istorice și teologice, preotul Anton Popescu a „contribuit la deslu­șirea tainelor istoriei hușene, cunoașterea sa fiind o necesitate, în condițiile în care tinerii hușeni își aveau canalizată energia și atenția cu totul în alte direcții” (pr. prof. dr. Ioan Bota, Cicerone Ionițoiu, „Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România...”, Vol. 2, Ediţia a II-a, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 1998).

A fost un model de preot pentru mulți slujitori ai Altarului, după cum ne mărturisește părintele Constantin Burduja: „A fost director la seminar şi profesor. Am fost mulţi ani prieteni. L-am avut ca model. Era un om înalt, cu barbă mare, cuminte şi cinstit. Mi-am dorit tot timpul să fiu ca el. M-am împrietenit cu el şi în timpul cât am fost preot, până să fiu arestat, purtam corespondenţă cu el. Îmi dădea sfaturi. Din închisoare, i-am scris, când am putut, o carte poştală: «Nu mai scrieţi acasă, eu sunt deţinut». A făcut şi el închisoare, apoi. Ne-am întâlnit după ce a ieşit. A fost un model de preot ortodox și modelul meu de preot.” (Cuvantul-ortodox.ro)

În tot ce a făcut, preotul Anton Popescu a ţinut cont în primul rând de cuvintele vrednicului de pomenire Episcop Grigore Leu: „Ferice de cei ce-şi aştern o bătrâneţe cinstită şi lasă o moştenire sfinţită. Şi în viaţa noastră clericală se cere această înţelepciune şi prevedere mai mult ca oricând, căci nu se ştie ce aduce ziua de mâine”.

Preotul Anton I. Popescu a trecut la cele veșnice la data de 26.03.1971, la vârsta de 75 ani.