În literatura universală, dar și în cea română sunt puține exemple de autori care reușesc să străbată posteritatea grație unei singure opere, iar acest fapt se datorează forței mesajului și capacității creației de a însufleți generații după generații, secole după secole. Pentru cultura română, unul dintre acești autori este, fără îndoială, preotul și poetul Alexe Mateevici, ale cărui versuri le asociem instantaneu cu numele său: „Limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ pe moșie revărsată.// Limba noastră-i limbă sfântă/ limba vechilor cazanii/ Care-o plâng și care-o cântă/ pe la vatra lor țăranii”.
În urmă cu mai bine de un veac, la 13 august 1917, într-o locuință modestă din Chișinău, poetul și preotul Alexe Mateevici trecea la cele veșnice, răpus prea devreme, la numai 29 de ani, de o boală necruțătoare. S-a născut în 16 martie 1888, în satul Căinari din județul Tighina. Tatăl său, Mihail Mateevici, era preot, iar mama sa, Nadejda, era fiica protopopului Ioan Neaga din Căușani. Familia aceasta veche a neamului Neaga dăduse Moldovei preoți numeroși și cu multă știință de carte. Putem spune, pe baza acestor informații, că puternica tradiție și chemare spre slujirea bisericii și a semenilor a familiei sale, dar și copilăria petrecută în tinda bisericii aveau să lase o amprentă puternică în sufletul viitorului poet, în formarea sa intelectuală.
Alexe Mateevici își începe educația în satul Zairu, unde tatăl său fusese trimis ca preot al așezării. Pr. Mihail Mateevici era abonat la revista „Albina”, care apărea în Vechiul Regat, iar din paginile acestei publicații multe idei au fost însușite de copilul silitor care a prins și pe această cale gustul pentru lecturi. După formarea inițială, Alexe Mateevici a decis să urmeze parcursul și vocația tatălui și bunicilor săi, aceea de a sluji lui Dumnezeu și de a păstori și lumina locuitorii din comunitățile Basarabiei țariste. Trebuie desigur precizat că în vremea în care poetul și preotul Mateevici s-a născut și s-a format, Basarabia era parte a Imperiului Rus, iar românii care formau majoritatea populației se aflau într-un continuu și dureros proces de deznaționalizare. Era vremea în care propaganda rusească afirma întotdeauna că românii n-au cultură, că basarabenii sunt inferiori, că ei nu vorbesc limba română, ci limba moldovenească. Aceeași propagandă afirma prin vocea unui director al Institutului Pedagogic din Chișinău că „limba moldovenească nu are decât 200 de cuvinte”.
Ruperea de trupul Moldovei din 1812 determinase ca în școli să fie păstrată grafia chirilică, o măsură care avea să adâncească și mai mult rămânerea în urmă a Basarabiei, în raport cu Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, unde, începând cu 1860, se utiliza grafia latină și se adoptase măsura renunțării la cea chirilică. Mai mult, în Basarabia până și în biserică, autoritățile imperiale începuseră să interzică utilizarea limbii române. Așadar, toate acțiunile Imperiului Rus vizau rusificarea populației acestei provincii, deznaționalizarea și ruperea legăturilor între românii de pe cele două maluri ale Prutului.
Corespondenţa cu Ion Bianu
În acest context, în 1898, Alexe Mateevici a plecat la Chișinău pentru a urma, vreme de patru ani, Școala Duhovnicească și mai apoi Seminarul Teologic, pe care îl finalizează cu premiul întâi. Din această perioadă începe să colaboreze la ziarul „Basarabia”. În 1910, îl găsim pe tânărul seminarist înscris ca bursier la Academia Teologică din Kiev. Aici, prin intermediul unui coleg din România va intra în corespondență cu Ion Bianu, pe care îl va ruga să-i trimită culegerile de folclor ale Academiei Române, pentru că „din copilărie am avut multă dragoste pentru poporul părinţilor mei, ignorat de stăpânii săi de astăzi şi de ştiinţa lor oficială chiar până la tăgăduirea existenţii sale etnice... M-a atras totdeauna, cu o putere deosebită folklorul Românilor noştri, datinele, poveştile strămoşeşti, frumoasele legende şi cântece poporane”, îi scria lui Bianu.
În 10 aprilie 1913, tânărul student îi scria lui Bianu despre părerea sa că „«Români» şi «Moldoveni» sânt două vițe cu totul deosebite, ce sânt pentru dânșii o adevărată «ţară necunoscută», care nu este vrednică nici pentru cercetări sistematice”. Foamea de cărți în limba mamă la noi e de nedescris, îi mai spune tânărul lui Bianu. Aceste legături cu rafinatul director al Academiei Române și lucrările trimise de la București l-au îndemnat pe Mateevici să facă un gest de frondă, rarisim în epocă în rândurile intelectualității române din Basarabia. El a decis ca teza sa de licență să fie despre „Elementele religioase ale folklorului moldovenesc”.
După patru ani, în 1914, se întoarce la Chișinău ca licențiat al acestei Academii Teologice din Kiev. Tot acum, Alexe Mateevici se căsătorește, iar curând i se va naște și o fiică, Nina. A fost numit profesor de greacă la Seminarul din capitala Basarabiei și a fost hirotonit ca preot militar al unui batalion de rezervă. În același timp, el colaborează la cele câteva publicații românești care apăreau la Chișinău, „Basarabia”, „Luminătorul” și „Cuvânt Moldovenesc”. Aici îi sunt publicate traduceri din autori ruși, dar în mod special o serie de poezii în care el își manifestă dragostea față de oamenii și meleagurile natale. Din păcate, debutul său ca poet nu este încununat de tipărirea unui volum, talentul său exprimându-se în paginile acelor publicații și, de altfel, nici în decursul scurtei sale vieți nu va publica un astfel de volum.
Primul Război Mondial și implicarea Rusiei în conflict aveau să-l afecteze și pe tânărul preot și profesor de seminar. Alexe Mateevici avea să fie mobilizat ca preot militar în decembrie 1915 și în această calitate a participat la operațiunile din Galiția. În momentul în care România a intrat în război de partea Antantei, în vara anului 1916, preotul militar Mateevici a cerut și a primit aprobarea să însoțească armata rusă care venea să întărească frontul românesc. Îl găsim, astfel, în Brigada 71 de artilerie rusească staționată la Tecuci-Mărășești. Aici, după cum scria familiei, în decembrie 1916, se simțea ca acasă: „În România mă simt bine şi sănătos. Românii se miră mult că cunosc aşa de bine limba. De aceea prin oraş mă primesc foarte bine. Până ieri am fost oaspele unui mare proprietar român, dintr-un oraş şi am fost bine primit”.
„Limba noastră”
În vara anului 1917, Alexe Mateevici vine la Chișinău, iar în ziua de 17 iulie scrie poezia cu care numele său se confundă și astăzi și care îl face nemuritor, „Limba noastră”. Versurile acestea simple, puternice și vibrante sunt rostite în fața învățătorilor basarabeni veniți la un curs de pregătire profesională. Ele exprimă dorința identității naționale a românilor basarabeni într-un moment în care deșteptarea Basarabiei începea să se producă, iar intelectualii și fruntașii români de la Chișinău începeau să devină tot mai conștienți de necesitatea unirii cu patria-mamă.
Revenind la Alexe Mateevici, interacțiunea sa cu soldații, condițiile precare de viețuire în vreme de război au reprezentat factori care l-au îmbolnăvit de tifosul care avea să-i fie fatal. Într-un emoționant articol publicat în ziarul „Neamul Românesc” din 1925, mama preotului-poet avea să evoce sfârșitul fiului său: „În august 1917 el a venit acasă bolnav de tifos și la 13 August ora 3 p.m. a încetat din viață la spitalul din Chișinău. În prezent monumentul său stă în mijlocul orașului natal și o strofă dintr-o poezie a lui, plină de dragoste către poporul său și de speranță pentru strălucitul lui viitor, este gravată pe postamentul monumentului. Și toate acestea spun inimei mele sdrobite că el trăiește încă, nu numai în sufletul și în amintirea mea”.
Alexe Mateevici nu a mai apucat Marea Unire și nici nu a avut ocazia de a fi printre corifeii acestui ideal, a fost doar poetul unui manifest, poetul cântării și iubirii limbii române. Peste ani, Petru Haneș s-a preocupat ca poeziile sale să fie cuprinse într-un volum, care a apărut în 1926 și a fost reeditat de-a lungul timpului, ducând mai departe mesajul preotului și poetului basarabean.
