Prima Biblie în limba română

Anul acesta se împlinesc 320 de ani de la tipărirea Bibliei de la 1688. Cunoscută şi sub numele de „Biblia de la Bucureşti” sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino”, această lucrare reprezintă prima ediţie integrală în limba română a textului Sfintei Scripturi. Bazându-se pe traducerile anterioare ale cărturarilor, Biblia de la 1688 va constitui, la rândul său, un punct de referinţă pentru toate traducerile textului sacru care se vor realiza de acum înainte. Mai mult, va contribui la cristalizarea limbii române literare în toate provinciile româneşti, fiind considerată ca o expresie a unităţii românilor de pretutindeni.

Prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română a apărut ca un rod al preocupărilor constante ale domnitorilor, ierarhilor şi cărturarilor români de a avea Cuvântul lui Dumnezeu în limba vorbită de către credincioşi. Nevoia acută de a traduce Scriptura în limba română era motivată, de altfel, de situaţia specială în care se aflau creştinii ortodocşi din Ţările Române, în comparaţie cu celelalte popoare ortodoxe: în cult se folosea limba slavonă (mai târziu şi limba greacă), iar oamenii de rând, care participau la slujbele bisericeşti, necunoscând decât limba română, nu în înţelegeau ceea ce se citea sau rostea. Tocmai de aceea, românii au început de timpuriu să fie preocupaţi de traducerea Sfintei Scripturi în limba lor, în vreme ce popoarele slave sau grecii au făcut aceasta mult mai târziu (de pildă, în limba greacă modernă, Biblia a fost tradusă abia în secolul XIX, fiind tipărită în 1840, iar în rusă s-a realizat această lucrare în 1876).

Traduceri sporadice, anterioare

Cele mai vechi traduceri de texte sfinte în limba poporului, datorate unor ostenitori anonimi, datează din secolele XV-XVI. Ele conţin, în special, Psaltirea şi fragmente din Noul Testament: Codicele Voroneţean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană. Cel mai vechi text tipărit în limba română este Evangheliarul slavo-român al lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Acesta a fost urmat de tipăriturile diaconului Coresi şi ale preoţilor din Şcheii Braşovului, care au dat la lumină, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Tetraevanghelul (1561), Apostolul (1564), Psaltirea (1570), Evanghelia cu învăţături (1581). La Alba Iulia, mitropolitul Simion Ştefan al Ardealului va tipări, în 1648, Noul Testament de la Bălgrad, iar în 1651, Psaltirea. Cu puţin timp înaintea apariţiei Bibliei lui Şerban Cantacuzino, la Bucureşti se vor tipări, în timpul mitropolitului Teodosie (1668-1672; 1679-1708), Evanghelia (1682) şi Apostolul (1683).

„Dumnezeiasca Scriptură s-au tălmăcit spre înţeleagerea limbii rumâneşti”

Tipărirea Bibliei de la Bucureşti s-a realizat în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ambii iubitori de credinţă şi cultură. Pregătirile pentru editare au început în jurul anului 1682, cu strângerea materialelor necesare şi alcătuirea grupului de cărturari însărcinaţi cu această lucrare, dintre care amintim pe arhiepiscopul Ghermano de Nisa (directorul Academiei Greceşti din Constantinopol), Sevastos Kymenites (directorul Şcolii Greceşti din Bucureşti) şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Corectura textului a fost încredinţată fostului episcop de Huşi, Mitrofan. Tipărirea s-a început la 5 noiembrie 1687 şi s-a încheiat la 10 noiembrie 1688.

Biblia de la Bucureşti reprezintă o operă de mari proporţii pentru vremea în care a fost tipărită: are 944 de pagini, format mare. Textul este imprimat cu litere mici, chirilice, dispus pe două coloane, cu excepţia celor două prefeţe unde există o singură coloană. Scrierea folosind caractere chirilice era un lucru obişnuit pentru acea vreme; ea se va menţine până în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când va fi înlocuită cu alfabetul latin.

Pagina de titlu oferă informaţii referitoare la cei care au contribuit la apariţia lucrării, dar şi la scopul pentru care s-a tipărit: „Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi şi ale cei noao leage toate care s-au tălmăcit dupre limba elinască spre înţeleagerea limbii rumâneşti, cu porunca prebunului creştin şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Costandin Brâncoveanul, marele logofăt nepot de sor al Măriei Sale, carele, după prestăvirea acestui mai suspomenit domnu, Putearnicul Dumnezău, den aleagerea a toatei Ţări Rumâneşti, pre dumnealui l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei. Şi întru zilele Măriei Sale

s-au săvârşit acest Dumnezăiesc lucru. Carele şi toată cheltuiala cea de săvârşit o au rădicat. Tipăritu-s-au întâiu în scaunul Mitropoliei Bucureştilor în vremea păstoriei Preasfinţitului părinte Chir Theodosie mitropolitul ţării şi exarhu laturilor şi pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânesc, la anul de la facerea lumii, 7197, iară de la spăsenia lumii, 1688, în luna lui noiembri în 10 zile”.

Pe versoul paginii de titlu este stema lui Şerban Cantacuzino, însoţită de opt stihuri dedicate domnitorului de către logofătul Radu Greceanu.

Biblia de la Bucureşti a contribuit la formarea limbii române

Cea dintâi prefaţă, semnată de Şerban Cantacuzino, este dedicată „celor care se află lăcuitori supt stăpânirea noastră, presfinţitului mitropolit Chir Theodosie, iubitorilor de Dumnezău episcopi, preacuveoşilor egumeni, smeriţilor preoţi, blagorodnicilor boiari şi tuturor celoralalţi, pravoslavnicilor creştini”. Cea de-a doua prefaţă este semnată de Dositei, patriarhul Ierusalimului, şi este închinată domnitorului Şerban Cantacuzino.

Biblia de la Bucureşti a devenit punct de referinţă pentru toate traducerile textului Sfintei Scripturi care i-au urmat: Biblia de la Blaj (1795), Biblia de la Petersburg (1819), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia de la Sibiu (1856-1858) etc.

Biblia din 1688 conţine, în afara cărţilor canonice, şi o carte apocrifă: „A lui Iosip la Macavei carte, adecă despre singurul ţiitoriul gând”. Este vorba de lucrarea „Despre raţiunea dominantă” atribuită lui Iosif Falviu, tradusă în româneşte de Nicolae Milescu. Aceasta este prima lucrare de filozofie tradusă în limba română.

Importanţa Bibliei de la 1688, dincolo de aceea esenţială de a pune la dispoziţia românilor textul integral al Sfintei Scripturi, constă şi în faptul că, circulând în toate provinciile româneşti, a contribuit la formarea limbii literare şi, totodată, la menţinerea unităţii de limbă.

▲ Ediţia jubiliară din 1988

La împlinirea a 300 de ani de la apariţie, Biblia lui Şerban a fost retipărită, ca ediţie jubiliară, în facsimil şi transcriere la Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Iniţiativa a aparţinut patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986) şi a fost dusă la bun sfârşit de patriarhul Teoctist (1986-2007). Comisia de specialişti căreia i s-a încredinţat această lucrare a fost coordonată de acad. Ioan C. Chiţimia († 1989). Ediţia jubiliară a fost lansată atât la Bucureşti, cât şi la Geneva, Viena şi Tesalonic.

Cu prilejul apariţei ediţiei jubiliare, patriarhul Teoctist sublinia în Prefaţa lucrării: „anul 1988 este pentru ierarhii, slujitorii şi dreptmăritorii creştini, de pe toate plaiurile româneşti, prilej de omagiere a tuturor celor ce au contribuit la apariţia Bibliei de la Bucureşti. Şi cel mai ales omagiu pe care îl putem aduce acestor vrednici înaintaşi este reeditarea ştiinţifică a acestei Biblii, oferind cititorilor de azi textul de la 1688 - în facsimil -, precum şi transcrierea acestuia în alfabet latin, pentru ca astfel să se poată constata caracterul ei de document de consolidare a limbii româneşti, şi, totodată, pentru ca acesta - textul de la 1688 - să poată fi pus la îndemâna cercetătorilor, spre a-l studia sub felurite aspecte. Reeditarea de acum a Bibliei de la Bu-cureşti este un act de restituire integrală a unui document al dăinuirii şi îndreptăţirii noastre istorice, către urmaşii legitimi ai înaintaşilor care i-au asigurat o intrare triumfală în istoria culturii noastre naţionale”. O nouă ediţie a văzut lumina tiparului în 1997.

▲ Călătorie prin limba română de acum trei secole

Cu toate că s-au scurs 320 de ani de la tipărirea Bibliei lui Şerban Cantacuzino, limba română folosită atunci poate fi citită şi astăzi cu multă uşurinţă. Ilustrăm mai jos prin câteva texte:

„Domnul paşte-mă şi nemica nu-m va lipsi; la locul otăvii, acolo m-au sălăşluit. Pre apă de răpaos mă hrăni pre mine, sufletul mieu întoarse. Poveţuitu-m-au pre cărările direptăţii, pentru numele Lui. Că, de voiu şi mearge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voiu teame de reale, căci Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, aceasta m-au mângâiat. Gătit-ai înaintea mea masă den preajma celor ce mă necăjesc. Muiaşi cu untdelemn capul mieu, şi păharul Tău îmbătând ca un prea tare. Şi mila Ta mă va goni toate zilele vieţii meale. Şi a lăcui eu în casa Domnului la îndelungare de zile”. (Psalmul 22)

Fericirile

„Şi văzând gloatele (Iisus) să sui în măgură; şi şăzând El, veniră cătră El ucenicii Lui. Şi deşchizând rostul Său, învăţa pre ei, zicând:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora iaste împărăţia ceriurilor! Fericiţi ceia ce plângu, că aceia să vor mângâia!

Fericiţi cei blânzi, că aceia să vor mângâia!

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!

Fericiţi ceia ce flămânzesc şi însetoşază direptatea, că aceia să vor sătura! Fericiţi cei milostivi, că aceia să vor milui!

Fericiţi cei curaţi la inemă, că ei vor vedea pre Dumnezău! Fericiţi cei de pace făcători, că aceia fii lui Dumnezeău să vor chema!

Fericiţi cei goniţi pentru direptate, că acelora iaste împărăţia ceriurilor!

Fericiţi veţ fi când vor ocărî pre voi şi vă vor goni şi vor zice tot răul graiu asupra voastră, minţind pentru Mine!

Bucuraţi-vă şi vă veseliţ, că plata voastră multă e în ceriuri, că aşa au gonit pre prorocii mai nainte de voi!” (Matei 5, 1-12)

Imnul dragostei

De voiu grăi cu limbile oamenilor şi cu ale îngerilor, şi dragoste nu am, făcutu-m-am aramă răsunând au tâmpănă băcăind. Şi de voiu avea prorocie şi voiu şti tainile toate şi toată înţeleagerea, şi de voiu avea toată credinţa, cât măguri a muta, iară dragoste să n-aib, nemică nu sânt. Şi de voiu da toată averea mea, şi de voiu da trupul mieu ca să mă arzu, şi dragoste nu am, nemică nu-m folosescu. Dragostea mult îngăduiaşte, îmbunează, dragostea nu râvneaşte, dragostea nu să semeţeaşte, nu să făleaşte, nu face grozăvie, nu cearcă ale ei, nu să mânie, nu gândeaşte răul. Nu să bucură pre nedireptate, ce împreună să bucură cu adevărul. Toate le priimeaşte, toate le creade, toate le nădejduiaşte, toate le rabdă. Dragostea niciodinioară nu scade (Poslanie cătră Corintheani, 13, 1-8).

▲ Primele traduceri ale Bibliei

Autorii Sfintei Scripturi au scris în ebraică, aramaică şi greacă. Condiţiile istorice au făcut ca, în timp, să se ajungă la traducerea Bibliei şi în alte limbi, pentru a fi cât mai bine înţeleasă de credincioşii popoarelor evanghelizate.

În secolul al II-lea apar traducerile în limba latină ale Bibliei, limba oficială a Imperiulu Roman: Itala şi Vulgata, cea din urmă datorându-se Fericitului Ieronim, devenită Biblia oficială a creştinătăţii latine.

În secolele IV, episcopul Ulfila al goţilor traduce Sfânta Scriptură în limba acestora. La sfârşitul secolului al V-lea, Biblia era deja tradusă în limba armeană. Graţie Sfinţilor Chiril şi Metodie, apostolii slavilor, în secolul al IX-lea textul sacru devine accesibil popoarelor slave.

După schisma din 1054, creştinii din Apus vor evolua pe coordonate din ce în ce mai diferite faţă de creştinii din Răsărit. Una dintre diferenţe o va reprezenta şi atitudinea faţă de textul Scripturii: în vreme ce pentru răsăriteni traducerile în alte limbi decât ebraica, latina sau greaca nu constituiau nici o problemă, creştinii apuseni nu vor agrea un astfel de demers. Secole de-a rândul, Biserica apuseană va critica aspru orice încercare de a traduce Biblia în altă limbă decât latina: singura versiune oficială era Vulgata Fericitului Ieronim. Cu toate acestea, nu au lipsit astfel de iniţiative.

În anul 758 apare o Biblie în limba germană veche, tradusă de un anume Matei. Prima traducere în limba franceză apare în jurul anului 1170, susţinută financiar de un negustor din Lyon, Peter Waldo. În limba engleză, Biblia a fost tradusă integral de John Wycliffe († 1384).

În 1522, Martin Luther traduce Noul Testament în limba germană, iar în 1532 tot el publică versiunea integrală a Sfintei Scripturi. Un moment important pentru lumea anglofonă l-a reprezentat apariţia Bibliei de la Geneva, în 1560. Traducerea s-a datorat numeroasei comunităţi de anglicani stabiliţi la Geneva, în urma persecuţiei reginei Maria Tudor (1553-1558). Lucrarea a fost recunoscută pe întreg teritoriul Marii Britanii şi în Scoţia, fiind adoptată şi de misionarii din Lumea Nouă. Totuşi, varianta oficială pentru limba engleză va deveni, pentru mult timp, versiunea elaborată în timpul regelui James I al Angliei (†1625) de un grup de învăţaţi, care au lucrat timp de zece ani, dând naştere Bibliei, cunoscută sub numele de The King James Version.

▲ Cartea cărţilor

Cuvântul folosit în mod frecvent pentru a desemna cartea sfântă a creştinilor este forma de plural a termenului grec „biblion” - „carte”. Cuvântul grecesc, la rândul său, are la origine un toponim fenician: „Byblos”. Este vorba de oraşul fenician (astăzi Jubayl din Liban), important port şi centru comercial în Antichitate. Pe aici se făcea comerţ cu Egiptul de unde se importa materialul folosit pe atunci la scris, papirusul. Din Byblos, papirusul ajungea apoi în lumea greacă. Astfel, numele oraşului a devenit foarte curând substantiv comun în limba greacă, însemnând „carte”.

Biblia nu este o singură carte, cum am fi tentaţi să o socotim la o simplă vedere, ci o colecţie de cărţi care au fost scrise într-un interval de aproximativ 1600 de ani. Însă, în ciuda diversităţii de conţinut (unele cărţi sunt istorice, altele profetice, altele poetice etc.) şi a distanţelor în timp în care acestea au fost scrise, Biblia este unitară, în sensul că de la un capăt la altul prezintă istoria întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii, toţi autorii redactându-şi scrierile sub înrâurirea Duhului Sfânt.

O altă denumire a Bibliei este cea de „Sfânta Scriptură”, expresie întâlnită în Noul Testament (2 Timotei 3, 15).