Legea şcolară din 1864 a făcut parte din programul de legi de înnoire a societăţii româneşti promovat sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Ea a pus instrucţia publică primară pe temelii solide, dominate de principiile obligativităţii şi gratuităţii, situând astfel ţara noastră înaintea Italiei, Franţei, Angliei sau Elveţiei. Cu o serie de modificări, ea va fi în vigoare pentru un sfert de veac, până la restructurarea învăţământului prin legile lui Spiru Haret privind învăţământul secundar şi universitar (1889) şi pentru învăţământul profesional (1899).
S-au împlinit 147 de ani de la promulgarea legii asupra instrucţiunii, prima lege românească a învăţământului (25 noiembrie 1864). Alături de legea agrară (promulgată la data de 14 august 1864), face parte din grupul de legi reformatoare date în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza pentru propăşirea ţărănimii şi a populaţiei sărace din oraşe şi pentru fixarea pe baze moderne a ţării.
Necesităţile şcolii la începutul secolului al XVIII-lea
Deşi este prima lege, în înţeles modern, în domeniul învăţământului, totuşi ea nu apare pe un teren viran. Cu mai bine de o sută de ani înainte existau preocupări domneşti de adoptare a unor măsuri privind învăţământul în cele două principate dunărene, Muntenia şi Moldova. Avem astfel trei hrisoave pentru şcoli, date de către domnitorii Theodor Calimach - în 1759, Grigorie Alexandru Ghica - în 1766 şi Alexandru Ipsilanti - în 1776. În aceste hrisoave se sublinia pe de o parte necesitatea şcolilor pentru propăşirea ţării şi, pe de alta, a studiilor de specialitate în domenii precum comerţul şi ştiinţele. În 1817, în Muntenia, domnul Ioan Caragea numea o comisie care să alcătuiască un regulament al şcolilor, care să funcţioneze pe baza unui plan de învăţământ. Ambele deziderate s-au îndeplinit: comisia care a fost alcătuită în acest scop proclamă Şcoala domnească de la Sfântul Sava ca şcoală universală în care puteau fi primiţi cursanţi din orice clasă socială şi, totodată, arată necesitatea înfiinţării a 12 şcoli româneşti, în reşedinţele de judeţ. După cincisprezece ani, în Regulamentele organice date sub administraţia rusă a generalului Pavel Kiseleff în cele două principate, se aborda şi problema învăţământului public. În conformitate cu prevederile regulamentelor organice, apar regulamente şcolare în Muntenia imediat, în 1832, iar în Moldova abia în 1835. De asemenea, în ajunul anului revoluţionar 1848, în ambele principate apar proiecte de reorganizare a învăţământului: Legiuire asupra reorganizaţiei instrucţiei publice - în Muntenia şi Proiect de reorganizare a învăţăturilor publice - în Moldova. Găsim abordată această problemă atât în Proclamaţia de la Islaz din Muntenia, cât şi în Petiţia de la Iaşi şi proiectul constituţional din Moldova. De asemenea, în deceniul premergător Unirii Principatelor, găsim două încercări de reorganizare a învăţământului. Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice, din Moldova anului 1850, proclama pentru prima dată în legislaţia noastră şcolară gratuitatea învăţământului, limba naţională în şcoli şi necesitatea şcolilor tehnico-economice. Iar în Ţara Românească, în 1858, apare Proiectul de reorganizare a programului învăţăturilor gimnaziale, care propunea un gimnaziu de şapte ani: un modul de cultură generală - de cinci ani şi un modul de specialitate în secţiile literară sau ştiinţifică - de doi ani.
Consiliul superior al Instrucţiunii publice includea episcopi cărturari şi directori de şcoli
Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind, aşa cum am arătat, reorganizarea instrucţiunii publice. În încercările de unificare a legislaţiilor celor două principate, Comisia de la Focşani, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, lucrează încă din iunie 1859 la elaborarea unui proiect de lege. Astfel că în 12 iulie 1860 avem deja un prim Proiect de lege organică pentru instrucţia publică în Principatele Unite, semnat printre alţii de mitropolitul Veniamin, de Petrache Poenaru şi de August Treboniu Laurian. Acestui proiect avea să îi urmeze la numai câteva luni un altul, cu acelaşi nume, întocmit de Vasile Boerescu (în octombrie 1860).
Lucrarea de unificare legislativă era însă întârziată de starea de provizorat a instituţiilor nou-create. Situaţia se schimbă fundamental la 4 octombrie 1861, când un decret domnesc crea o comisie mixtă (cu câte opt membri din fiecare principat) pentru a trece imediat la unificarea legilor şi a regulamentelor administrative ale Principatelor Unite În 11 decembrie 1861 se proclamă unirea definitivă a celor două principate, Moldova şi Muntenia, sub numele de Principatele Române Unite (până atunci fusese doar o uniune personală, sub Alexandru Ioan Cuza).
În noile condiţii, în domeniul învăţământului se organizează şi funcţionează Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (4 iunie 1862). Deja, la 20 martie a aceluiaşi an fusese publicat Proiectul de lege pentru administraţia instrucţiei publice din Principatele Unite, care înfiinţa Consiliul superior al Instrucţiunii publice, în locul Eforiei Şcoalelor din Bucureşti şi al Consiliului Şcolar din Iaşi. La 2 august 1862, consiliul îşi începe activitatea. Printre membrii săi se numărau: episcopul Dionisie al Buzăului, arhim. Melchisedec de la Huşi şi Neofit de la Seminarul Socola. La cererea consiliului, Vasile Boerescu alcătuieşte singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucţiei, Dimitrie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate zdrobitoare. Astfel că legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare.
Obligativitate şi gratuitate pentru învăţământul primar
Sub titlul de Lege asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române va fi promulgată la 25 noiembrie 1864, cu numărul 1150, iar la 5/17 decembrie 1864 va fi publicată în Monitorul, jurnalul oficial al ţării.
Capitolele II, III, IV şi V ale legii cuprind dispoziţii speciale privind instrucţia primară, secundară, superioară şi particulară. Între principiile de bază cuprinse în lege găsim obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare. Instrucţia era obligatorie, legea sancţionând cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. De asemenea, era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte, şi pentru ambele sexe. O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural. Instrucţia secundară era dată în gimnazii mici - de 4 clase şi gimnazii mari - de 8 clase. De asemenea, existau seminarii preoţeşti: mici şi mari. Pentru pregătirea învăţătorilor comunali, legea prevedea înfiinţarea de şcoli normale în fiecare eparhie. Deşi pare ciudată această prevedere a legii, totuşi ea nu făcea decât să ţină cont de realitatea vremii. Un istoric al învăţământului românesc în general şi al legii din 1864 în special, consultat în vederea elaborării articolului de faţă, arăta: "La data întocmirii proiectului, în toate oraşele de reşedinţă ale eparhiilor existau seminarii preoţeşti, toate cu vechime şi cu oarecare tradiţie culturală. Propunând înfiinţarea şcolilor normale de învăţători, pe lângă eparhii, legiuitorul gândea să folosească cadrele didactice ale acestor seminarii"
(Ilie Popescu Teiusan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare romîneşti. Legea instrucţiei publice din 1864, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963, p. 45, nota 163).
