Profetul Ilie face parte din rândul profeţilor vechi sau nescriitori şi este unul dintre cei mai temuţi, mai populari şi mai apreciaţi reprezentanţi ai perioadei Vechiului Testament. El era originar din cetatea preoţească Tesba, situată în ţinutul Galaadului, la răsărit de Iordan, fapt pentru care apelativul „Tesviteanul“ ar putea fi sinonim cu cel de „preotul“.
Viaţa şi faptele minunate ale profetului numit „biciul lui Dumnezeu“ „podoaba prorocilor“, „mai marele prorocilor“ sunt prezentate în cărţile III şi IV Regi, cap. 17-19 şi respectiv 1-2.
Prorocul care s-a „înălţat prin vifor de foc şi cu car de cai de flacără“ (Is. Sirah 48, 9) a activat în vremea regelui idolatru Ahab (sec. IX î.Hr.) şi a soţiei acestuia Isabela şi a rămas în amintirea credincioşilor ca un vajnic apărător al monoteismului. În Vechiul Testament, ca şi în tradiţia rabinică, Ilie apare ca înaintemergătorul lui Mesia. Astfel, profetul Maleahi (cap. 3, 23) arată că Ilie prorocul va fi trimis „înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată; el va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor“, iar cartea I Macabei (2, 58) subliniază zelul său faţă de Legea Vechiului Testament: „Ilie, arzând de râvna legii, ridicat a fost la cer“. Pe lângă aceasta, cartea II Cronici (Paralipomena) semnalează existenţa unei scrisori adresate de profetul Ilie regelui Ioran din regatul Iuda, criticat aspru pentru faptul că a umblat „pe drumul regilor lui Israel şi a dus pe Iuda şi pe locuitorii Ierusalimului la desfrâu“, asemenea lui Ahab din Regatul de Nord.
În Noul Testament, numele lui Ilie apare de mai multe ori, în primul secol după Hristos existând chiar credinţa că Ioan Botezătorul şi Iisus Mântuitorul sunt profetul cel din Tesba revenit pe pământ (Mt. 16, 14; Lc. 1, 17 şi 9, 8). Cultul sfântului proroc Ilie s-a răspândit încă din primele secole creştine, nu numai în Ţara Sfântă, ci şi în afara acesteia, astăzi foarte multe biserici şi mănăstiri din toate ţările creştine fiind închinate lui, cele mai multe ridicate pe vârfuri de dealuri şi de munţi.
Profetul Ilie a fost însă nu numai model al eremiţilor şi vajnic apărător al monoteismului, ci şi unul dintre cei mai evlavioşi închinători şi rugători pomeniţi în Sfânta Scriptură. Aşa după cum se arată în cărţile Regilor, rugăciunea, însoţită de post, este izvorul tuturor minunilor acestui profet. S-a rugat lui Dumnezeu în singurătate, la pârâul Cherit, unde „corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara; iar apă bea din pârâu“ (III Reg. 17, 3-7), iar prin rugăciunea lui a fost încuiat şi descuiat cerul. S-a rugat apoi în casa femeii văduve din Sarepta Sinodului, iar datorită rugăciunii lui puternice şi stăruitoare, făina şi untdelemnul din casa acelei femei nevoiaşe nu s-au împuţinat şi copilul ei, aflat pe patul de moarte, a fost salvat. Cele întâmplate au impresionat-o pe văduva păgână din Sarepta, care a exclamat: „Acum am cunoscut şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta“ (III Reg. 17, 24).
O altă rugăciune menţionată în Sfânta Scriptură a fost rostită de „preafericitul proroc“, cum îl numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, pe muntele Carmel, unde a avut loc marea confruntare dintre preoţii politeişti ai lui Baal şi Astartea cu profetul monoteist. În rugăciunea de pe Carmel, profetul Ilie L-a invocat pe Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel (Iacob) ca să se manifeste ca Dumnezeul cel adevărat şi să mistuie jertfa cu foc din cer. Această rugăciune înflăcărată a fost ascultată şi împlinită de Dumnezeu şi poporul a renunţat la idolatrie. Imediat după aceasta, profetul „s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa“ (III Reg. 18, 42). Poziţia aceasta sugerează tot un gest al rugăciunii stăruitoare pentru venirea ploii. Referitor la aceasta, unul din cercetătorii vieţii sale scria: „Este mai mult decât atitudinea obişnuită a rugăciunii. Ilie se condamnă să nu vadă nimic şi să rămână nemişcat, ca şi cum ar forţa intervenţia lui Dumnezeu, pe care o resimte ca iminentă“ (A se vedea, Éliane Poirot, „Sfântul Ilie proorocul, arhetipul monahului“, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 87).
Rugăciunea stăruitoare a profetului Ilie este evidenţiată şi de Sfântul Iacob, primul episcop al Ierusalimului, care scrie: „Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă şi nu a plouat trei ani şi şase luni. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa“ (Iac. 5, 17).
Rugăciunea l-a însoţit pe Sfântul Proroc Ilie şi pe drumul său de patruzeci de zile spre muntele Horeb, unde, asemenea lui Moise, s-a învrednicit de o Teofanie (III Regi 19, 3-18).
Sfântul Proroc Ilie, „omul lui Dumnezeu“ (cf. IV Regi 1, 9) face parte, aşadar, din rândul marilor rugători ai Bibliei: Abel, Avraam, Moise, Samuel, David, Daniel şi Ioan Botezătorul, care, prin puterea rugăciunii şi prin sfinţenia vieţii, au întors pe conaţionalii lor la Dumnezeul cel adevărat şi au pregătit calea venirii lui Mesia.
Rugăciunea profetului Ilie, făcută cu credinţă şi stăruinţă, în liniştea singurătăţii de la pârâul Cherit, pe înălţimile Carmelului ori ale Horebului, însoţită de post şi meditaţie, constituie pentru noi nu numai un model de urmat şi o invitaţie de a folosi această armă duhovnicească în lupta cu ispitele şi încercările vieţii, ci şi o mărturie a raportului intim stabilit de el cu Dumnezeul cel adevărat, Care i s-a arătat în focul jertfei şi l-a răsplătit cu ridicarea la cer şi cu vederea luminii sfinte a Taborului.
