Rădăşeni, satul aflat între livezi nesfârşite

Aproape de târgul Fălticenilor, la doar câţiva kilometri depărtare, se află satul Rădăşeni, binecuvântat de Dumnezeu cu oameni harnici şi evlavioşi, care, prin specificul lor, sunt singulari în ţara Sucevei. Dar şi biserica lor, închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, este deosebită, adăpostind în ea o icoană a Maicii Domnului pictată la Sfântul Munte Athos, precum şi vechi picturi de o frumuseţe extraordinară. Istoricul acestui sat domnesc va fascina, cu siguranţă, pe toţi iubitorii de cultură.

Aşezat într-o mare depresiune, numită Groapa Rădăşenilor, satul "se întinde ca o uriaşă grădină între dealuri râpoase, înalte, drepte ca nişte cetăţui, ca nişte morminte din trecut". Vechimea acestei aşezări se pierde departe în istorie. Săpăturile arheologice făcute pe dealul Cetăţuia, care domină satul, au scos la iveală vase de lut cu toarte, colorate în alb, brun şi cărămiziu, topoare de silex, pumnale de os, materiale caracteristice perioadei neolitice, acestea toate dovedind continuitatea poporului român în aceste locuri. În vechile documente, satul este menţionat pentru întâia oară la 16 februarie 1424, în actul de danie al lui Alexandru cel Bun, redactat la Suceava, în favoarea popii Iuga: "Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru Voievod, domn al ţării Moldovei, facem cunoscut cu această carte a noastră celor ce o vor vedea sau o vor auzi citindu-se că acest adevărat popa Iuga ne-a slujit nouă credincios. De aceea noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat în ţara noastră un sat lângă Baia, anume Buciumeni..., iar hotarul acestui sat începând... până la pârâul ce merge la Rădăşeni..."

Zece ani mai târziu, Ştefan, fiul lui Alexandru, cel îngropat la Mănăstirea Neamţ, întăreşte această danie, reamintind numele satului.

O vreme, capitală a Moldovei de Nord

În anul 1467, în păduricea din vatra satului s-au adăpostit o parte din arcaşii lui Ştefan cel Mare, pentru a împiedica o eventuală invazie a duşmanului de la Baia la Suceava. Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu face satul danie ctitoriei sale de la Slatina, probabil în anul 1558.

În timpul domniei Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, drumul de la Cetatea de Scaun la Baia trecea prin Rădăşeni; această mare cale comercială, viabilă multă vreme, a conferit Rădăşenilor avantaje economice şi chiar o anumită importanţă. După răpirea Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar, în anul 1775, Moldova şi-a fixat Isprăvnicia (capitala) ţinutului de Nord la Rădăşeni.

Ca foşti darabani domneşti, rădăşenenii se socoteau oameni liberi şi nu-şi îndeplineau obligaţiile impuse ţăranilor aserviţi, ceea ce a dus la înrăutăţirea raporturilor cu Mănăstirea Slatina. Au existat chiar şi reclamaţii şi judecăţi la Divanul domnesc în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea.

În lupta pentru unire, rădăşenenii au avut un rol aparte. Din Comitetul Ţinutal al unioniştilor, constituit în 1856 la Fălticeni, au făcut parte şi trei săteni din Rădăşeni: Toader Grumăzescu, Petrea Mazilu şi Toader sin Pavăl a Oanei. După 1859, Toader Grumăzescu ajunge primar al satului şi deputat în parlament. A fost unul dintre prietenii lui Vodă Cuza şi al primului-ministru Mihail Kogălniceanu. Înalţii demnitari au vizitat în acea vreme satul.

Vreme de 300 de ani, biserica de lemn din secolul al XVII-lea a fost singura din sat. La începutul veacului al XX-lea, gospodarii au înălţat, prin jertfa şi osârdia lor, o altă biserică, măreaţă, cu trei turnuri din piatră, o adevărată catedrală. Această biserică, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, adăposteşte o sfântă icoană a Maicii Domnului adusă de la Sfântul Munte Athos de către Arhimandritul Veniamin Piticariu, care a dorit să fie îngropat alături de sfântul lăcaş.

A.D. Xenopol, încântat de priveliştea aşezării, declara Rădăşenii "cel mai frumos sat din Moldova" (vezi Istoria Românilor din Dacia Traiana), iar Topârceanu l-a amintit în versurile sale. Satul este pomenit în Descriptio Moldavie a lui Dimitrie Cantemir, cu locuitorii vestiţi pomicultori şi neguţători de fructe, care duceau faima satului până la Praga, Buda sau Viena, unde-şi vindeau merele.

Rădăşenenii, ctitori ai multor mănăstiri

Privit vara de pe deal, satul Rădăşeni pare o grădină a Raiului. Casele abia se zăresc dintre copaci şi o pace sfântă, tainică, domneşte peste întreaga aşezare. La începutul secolului nostru, Nicolae Iorga, după ce a vizitat Rădăşenii, scrie despre "gospodării foarte întinse, cu case solide şi înalte, cu câte trei odăi, cu fereşti ce se deschid uneori, cu frumoase cerdace de lemn. Lemnul clădit şi lucrat se vede pretutindeni în acest prag al pădurii nesfârşite".

Satul a fost vizitat de mai multe ori de arhimandritul Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria. Rădăşenenii sunt ctitorii Paraclisului Sfinţii Ioachim şi Ana de la Mănăstirea Sihăstria, ridicat după incendiul din 1941, care a mistuit vechiul paraclis în vremea stăreţiei arhimandritului Cleopa Ilie. În acelaşi timp, locuitorii Rădăşenilor au contribuit, din agoniseala lor, la lucrările ce s-au făcut în aproape toate mănăstirile din ţinuturile Neamţului şi ale Sucevei, dar mai ales la Sihăstria, Icoana Nouă, Icoana Veche, Agapia Veche, Pocrov, Vorona, Buciumeni şi altele. La Mănăstirea Slatina au construit - se pare, în timpul stăreţiei părintelui Cleopa Ilie - un aghiazmatar în care la hramul de la 6 august au slujit mitropoliţii Sebastian Rusan şi Justin Moisescu, precum şi episcopul Partenie Ciopron, şi unde cânta corala fălticeneană Şezătoarea, condusă de Sorin Gorovei, fiul lui Artur Gorovei.

Mihail Sadoveanu a vizitat de mai multe ori satul şi s-a întâlnit cu locuitorii săi, cărora le asculta păsurile şi bucuriile. Era prezent şi la hramul Bisericii Sfinţilor Mercurie şi Ecaterina, socotindu-l un hram îmbelşugat, aşa cum evocă Profira Sadoveanu în lucrarea sa, Planeta părăsită.

Fiii rădăşenenilor au plecat, mai ales în ultimii ani, departe de casele copilăriei lor. Păstrează însă, acolo unde sunt, încărcătura amintirilor pentru satul cu frumuseţile lui eterne, biserica unde au fost botezaţi, preotul care le oferea lumina Învierii, jertfa părinţilor, dragostea bunicilor, învăţătorii care i-au iniţiat în tainele cărţilor şi bunăvoinţa celor din preajmă.

Aşa parcă înţelegem mai bine cuvintele lui Vasile Alecsandri: "Poţi să cutreieri lumea toată şi să te minunezi de rezultatele civilizaţiei, dar nimic nu-i mai fermecător decât colţul de pământ pe care te-ai născut".

Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Ştefan-Vodă Tomşa, deşi originar din ţinutul Putnei, învăţase carte la Şcoala preoţească din Rădăşeni şi apoi "miluindu-L Dumnezeu cu domnia au venit la Rădăşeni şi au făcut o biserică şi jăluind oamenii că li-i locul strâmt şi n-au unde se hrăni, le-au dat şi o bucată de loc din hotarul târgului Baia. (vezi A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traina, ed. a IV-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 379). Afirmaţia lui A. D. Xenopol întăreşte tradiţia locală păstrată în zonă, potrivit căreia biserica de lemn de la începutul secolului al XVII-lea a fost un semn smerit de recunoştinţă al domnitorului Ştefan Tomşa care învăţase în copilărie într-un fel de seminar care funcţionase în sat.

La vremuri noi, biserică nouă

Odată cu trecerea anilor, înmulţindu-se numărul credincioşilor din hotarul satului, a existat dorinţa construirii unei alte biserici. În primii ani ai veacului al XX-lea, mai mulţi gospodari au făcut "sfat" pe marginea acestui proiect care a prins contur în casa lui Miron Pintilie, cel care avea să devină şi întâiul epitrop al bisericii şi Parohiei Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. În anul 1910, după îndeplinirea formelor legale, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu, aprobă planul şi devizul pentru construirea bisericii. Administraţia Casei Bisericii cu ord. 13004/ 1910 aprobă lucrarea bisericii în regie. Piatra de temelie s-a aşezat la 16 mai 1910, iar în1912 biserica era ridicată şi acoperită. În anii 1914 şi 1915 s-a tencuit şi văruit, în 1918 şi 1919 s-au confecţionat uşile, ferestrele, stranele şi a început lucrarea catapetesmei. În aceeaşi perioadă s-a turnat o pardoseală de mozaic. Între anii 1920 şi 1921 s-a terminat catapeteasma care a fost pictată, de asemenea, altarul. Lucrările de zidărie au fost realizate de o echipă condusă de Franz Schneider, Ion Pânzaru şi Constantin Cosmovici, meşteri din oraşul Suceava. Catapeteasma originală era din lemn de tei sculptat, lucrare realizată de Filip Bocec de la Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi. Icoanele catapetesmei şi pictura altarului purtau semnătura lui Teodor şi Ion Zarma din Turnul Severin. Lucrările iniţiale au necesitat suma de 150.000 de lei, plus transportul materialelor şi salahoria, care au fost prestate în mod gratuit de către săteni. Enoriaşii au colectat suma de 137.000 de lei, iar Administraţia Casei Bisericii a acordat un ajutor în valoare de 13.000 de lei. În 1928 s-a zidit o impunătoare clopotniţă din piatră, la o distanţă de câţiva metri de biserică, în care au fost ridicate două clopote (de 1000 kg, respectiv 800 kg) procurate în 1911.

La 17 octombrie 1921, biserica a fost sfinţită de arhiereul Calistrat Bârlădeanu, din sobor făcând parte şi protoiereul C. Hoşescu şi primul paroh Miron Teodoriu.

Biserica este ridicată în mijlocul satului pe un teren donat de Constantin Gavril Oanea, iar în perioada interbelică, până în anii â35 ai veacului al XX-lea, slujba se săvârşea alternativ la cele două biserici din sat.

Conform detaliilor arhitecturale oferite de monahia prof. Atanasia Văetişi, biserica are lungimea de 29 m, lăţimea în naos, în dreptul absidelor de 15,50 m, la altar de 7 m, iar în restul bisericii, de 7,20 m. Este prevăzută cu o turlă pe naos, a cărei înălţime este de aproximativ 32 m, incluzând crucea, şi cu două turle, de aproximativ 25 m, amplasate pe colţurile pronaosului.

Are planul triconc, cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Pridvorul deschis este susţinut de şase coloane, dintre care două adosate. Pronaosul este lărgit, trecerea spre naos este marcată de o arcadă amplă, susţinută de două coloane a căror profilatură masivă este vizibilă la exterior. Exteriorul, tencuit în alb, este împodobit cu o variată decoraţie în stuc: la cornişă, arcele pridvorului şi ancadramentele ferestrelor, cu model floral; la muchii şi îmbinări cu model în formă de funie răsucită; pe faţade cu medalioane figurative, adăugate însă ulterior, în anii â80 ai veacului trecut.

La interior, biserica este pictată în frescă, dispunerea şi compoziţia scenelor urmează erminia bizantină, are o dominantă cromatică de albastru. Brâurile şi elementele decorative care delimitează scenele, cu o dominantă brun-ocru, se armonizează cu mobilierul sculptat. Scenele ample din cele două abside, Învierea, respectiv Naşterea Domnului dezvăluie ştiinţa pictorului în redarea mişcării, a veşmintelor personajelor şi a naturii înconjurătoare. La baza turlei, Liturghia Îngerească, înconjurată de 12 scene ale Patimilor Mântuitorului, dispuse circular, dovedeşte o inedită soluţie compoziţională.

Icoanele din catapeteasmă sunt realizate la rândul lor în stilul picturii bizantine, integrându-se cromatic ansamblului.

În 1939, prin ajutorul oferit de fiii satului, cu precădere al generalului Ion Lovinescu, la care s-a adăugat contribuţia credincioşilor, s-au pictat naosul şi pronaosul bisericii de pictorii Victor Călin şi D. Hlohor. Prin aprobarea nr. 8709/ 1963 a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Comisiei de Pictură de la Patriarhia Română (nr. 31/1 iulie 1963), pictura bisericii şi a catapetesmei a fost restaurată de Gheorghe Buhmuzanu din Gura Humorului. La 29 septembrie 1963, s-a resfinţit biserica de către protoiereul Modest Gh. Grădinaru, delegatul Mitropolitului Justin Moisescu al Moldovei şi Sucevei.

Preotul Miron Teodoriu, care a slujit şi la Biserica Sf. Mercurie şi Sf. Ecaterina din sat, a păstorit la biserica cea nouă până la moarte (1921). I-a urmat fiul său, preotul Haralambie Teodoriu, transferat de la Parohia Rotopăneşti, Raionul Fălticeni. Până la 1 aprilie 1935, a slujit la ambele biserici ale satului, iar apoi a rămas ca paroh la "Sf. Apostoli Petru şi Pavel", satul împărţindu-se în două. A slujit până în 1955, la 12 decembrie, când a fost numit paroh preotul Modest Antonovici, care păstoreşte până în anul 1986.

30.000 de pelerini la resfinţire

Odată cu venirea în postul de paroh a preotului Petru Irimescu au fost demarate ample lucrări de restaurare şi înfrumuseţare a bisericii. S-au refăcut acoperişul şi exteriorul, s-a pictat interiorul în tehnica fresco de către Condrea şi Camelia Toma din Râşnov-Braşov, s-au realizat o nouă catapeteasmă sculptată în stejar şi mobilierul pentru întreaga biserică de către meşterul Vasile Croitoru din satul Curechiştea, comuna Grumăzeşti. S-au făcut noi icoane, veşminte, obiecte de cult, s-au refăcut casa parohială şi casa de prăznuire, clopote noi, între care unul de 1000 kg şi alte multe realizări.

Resfinţirea bisericii a avut loc la 16 iulie 1995, fiind săvârşită de Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, Episcopii-vicari Calinic Botoşăneanu şi Gherasim Putneanu. Înaltpreasfinţiţii spuneau atunci că în toată activitatea pastorală nu au văzut aşa mulţime de credincioşi prezentă la o slujbă într-un sat. Se pare că au fost prezenţi aproximativ 30.000 de pelerini.

În 2009 a fost hirotonit ca preot slujitor Constantin Aioanei, fiu al satului.

Printre odoarele de mare preţ ale bisericii se află o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul pictată în Muntele Athos la sfârşitul veacului al XIX-lea, o evanghelie tipărită la Mănăstirea Neamţ în anul 1821, ferecată în argint aurit, un epitaf semnat de Irineu Protcenco de la Mănăstirea Sihăstria.

Prima biserică este din secolul al XVII-lea

O veche tradiţie aminteşte că Ştefan Tomşa este ctitorul vechii biserici a satului, pe care a construit-o în timpul primei sale domnii între anii 1611 şi 1615.

Un domn ambiţios ca Ştefan Tomşa nu putea face în satul lui de suflet doar o biserică din lemn. Credem că el putea realiza un lăcaş şi mai ales. În orice caz, biserica cu hramul Sfinţii Mercurie şi Ecaterina datează de la începutul secolului al XVll-lea a fost ridicată pe temelie de piatră de către meşteri anonimi şi păstrează până astăzi lucruri vechi, printre care şi o linguriţă de aur cu următoarea inscripţie în slavonă: "şi am dăruit-o pre ea spre a se ruga pentru noi în biserica din Rădăşani unde este hramul marelui mucenic Mercurie. Io Ştefan Vv. Tomşievici-Tomşa, 1621". În forma sa originală, biserica se compunea din altar, naos şi pronaos, încadrându-se în formă de navă fără turlă, încheiată fiind la est şi vest cu abside poligonale. Ulterior, sfântul lăcaş a suferit unele prefaceri, care i-au modificat aspectul iniţial, mai ales după adăugarea unui pridvor pe latura de sud a pronaosului închis în 1909.

Aici a învăţat domnitorul Ştefan Tomşa

Satul Rădăşeni îşi leagă o parte din istoria sa de domnitorul Ştefan Tomşa, care l-a declarat sat domnesc, adunându-şi de aici darabanii din slujba sa. Se istoriseşte că în acest sat Domnitorul ar fi învăţat carte la o şcoală preoţească care funcţiona în acest loc. Interesantă este locaţia la Rădăşeni a unei şcoli de grămătici. De ce aici şi nu în altă parte? Într-un hrisov de la 1743 aflăm că pe la 1580 la Rădăşeni funcţiona o Şcoală bisericească: "…fiind Ştefan Vodă Tomşa copil mic şi sărac au învăţat carte la Şcoala din Rădăşeni". Şcoala a funcţionat mult timp, de vreme ce în secolul al XVIII-lea sunt atestaţi ţărani care scriau în chirilice în limba română, precum Toader sin Dionisie.