Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică, numită şi Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol, se întind mult în trecut, întrepătrunzându-se, în plan spiritual, încă de la începuturile creştinismului. Astfel, atât anticul oraş al Bizanţului, cât şi provincia Scythia Minor au primit Evanghelia de la Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, împărtăşind aşadar aceeaşi paternitate spirituală.
După întemeierea noii capitale a Imperiului Roman de Răsărit pe malurile Bosforului de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi aşezarea aici a unuia dintre cele mai însemnate scaune episcopale ale întregii creştinătăţi, egal în demnitate cu Roma, conducătorii Bisericii din Constantinopol nu vor întârzia să intre în legătură cu ierarhii de la Tomis, episcopie atestată din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Păstori dobrogeni precum Gherontie, Timotei ori Valentinian vor lua parte, fie direct, fie prin intermediul mărturiilor scrise, la hotărârile Sinoadelor II, III şi V ecumenice, dovedindu-se apărători ai Ortodoxiei.
După pierderea provinciei Scythiei Minor de către Imperiul Bizantin în secolul al VII-lea nu mai există, vreme de patru veacuri, menţiuni ale legăturilor dintre Patriarhia Ecumenică şi spaţiul românesc. Cert este însă că misionarii constantinopolitani vor continua să activeze în rândurile vlahilor, atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, dovadă fiind o episcopie a acestora, subordonată Arhiepiscopiei de Ohrida şi, prin aceasta, Patriarhiei, menţionată începând cu secolul al XI-lea. De asemenea, odată cu reafirmarea prezenţei bizantine la Dunărea de Jos, prin constituirea themei Paristrion ori Paradunavon, este fără îndoială faptul că reorganizarea eclesiastică a acestui teritoriu a urmat-o îndeaproape pe cea administrativă.
Primul centru religios al acestei regiuni despre care avem mărturii clare este oraşul Vicinei, sediul unui arhiepiscop (sau mitropolit) subordonat direct tronului ecumenic, menţionat începând cu secolul al XIII-lea, când o parte a ierarhiei bizantine, izgonită de cavalerii Cruciadei a IV-a, care cuceresc la anul 1204 Constantinopolul, se refugiază aici. Vicina va rămâne un important centru religios până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când se pare că o invazie a tătarilor îi produce declinul.
Sprijin acordat de Patriarhia Ecumenică Ortodoxiei româneşti
Ultimul mitropolit cunoscut al Vicinei, Iachint, va primi permisiunea patriarhului ecumenic Calist I de a lua frâiele Bisericii tânărului stat românesc al Valahiei, al cărui domnitor, Nicolae Alexandru, se adresase întâistătătorului Ortodoxiei în vederea numirii unui mitropolit peste ţara sa. Ierarhul de la Constantinopol nu numai că a încuviinţat cererea voievodului valah, recunoscându-l la anul 1359 pe Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei, dar va menţine o atenţie deosebită asupra Bisericii Ţării Româneşti, supusă presiunii misionarismului romano-catolic, sprijinit de regii Ungariei. Astfel, atunci când Iachint nu se va înfăţişa la lucrările sinodului patriarhal din Constantinopol, în jurul anului 1370, Biserica imperială îl va trimite în Ţara Românească pe dicheofilaxul Daniil Critopol, pentru a cerceta starea mitropoliei de aici.
Nu a fost nevoie de multe cercetări pentru ca trimisul Patriarhiei să se convingă de motivele obiective pe care bătrânul mitropolit Iachint le avea pentru a nu călători până la Constantinopol; în schimb, domnitorul Vladislav Vlaicu, care mai dorea un ierarh pentru păstorirea teritoriilor sale de peste Olt, cele mai ameninţate de expansiunea maghiară, îi va cere patriarhului ecumenic să-l numească pe Daniil Critopol ca mitropolit al Severinului. Filotei va privi cu bunăvoinţă dorinţa voievodului valah de a-şi întări Biserica, hirotonindu-l în luna octombrie a anului 1370 pe Daniil întru arhiereu, acesta luându-şi numele de Antim odată cu intrarea în cinul monahal. Mai mult, pentru a-i spori prestigiul noului ierarh al Ţării Româneşti, patriarhul îl va numi şi locţiitor al scaunului de Melitene, instituind astfel un obicei ce avea să se perpetueze timp de cinci veacuri.
O altă dovadă a sprijinului acordat de către Patriarhia Ecumenică Ortodoxiei româneşti o reprezintă învestirea mitropolitului Ungrovlahiei cu titlul de exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor - adică al Transilvaniei, atestată documentar pentru prima oară la anul 1401. Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de acest subiect înclină spre o recunoaştere din partea Bisericii constantinopolitane a unităţii de neam şi credinţă ce îi caracteriza pe locuitorii din interiorul şi din afara arcului carpatic.
Bineînţeles că acţiunile de sprijinire dintre Biserica română şi cea a Imperiului Bizantin nu au fost unilaterale: încă de la începuturi, voievozii principatelor româneşti se vor erija în postura de ocrotitori ai aşezămintelor ortodoxe din întreg Răsăritul, ce fuseseră sau urmau a fi cuprinse între graniţele Imperiului Otoman. Astfel, Vladislav Vlaicu va primi favorabil rugăminţile egumenului Hariton, stareţul Mănăstirii Cutlumuş din Sfântul Munte Athos şi ulterior protos al acestuia, de a contribui la lucrările ce se făceau acestui aşezământ. Însemnătatea ajutorului acordat de domnitorul muntean poate fi dedusă din rugămintea pe care acesta îşi permitea ulterior să i-o adreseze lui Hariton, anume de a lăsa pe călugării români care se aflau în mănăstirea sa să ducă o vieţuire idioritmică, deoarece nu se puteau adapta celei de obşte. La puţină vreme după aceasta, în data de 11 august 1372, egumenul Cutlumuşului va fi numit de patriarhul ecumenic ca nou mitropolit al Ungrovlahiei, în locul lui Iachint, trecut la cele veşnice, primind şi demnitatea de locţiitor al scaunului Amasiei. Hariton îşi va păstra şi rangul de protos al Sfântului Munte, rezidând fie aici, fie la curtea domnească de la Curtea de Argeş, până la anul 1379-1380, când, răposând la rându-i, este înlocuit de fostul ierarh al Severinului, Antim Critopol.
Creşterea prestigiului ierarhilor Ţării Româneşti este oglindită de noua demnitate pe care o primeşte mitropolitul, aceea de locţiitor al scaunul episcopal al Nicomidiei, al şaptelea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. Tot în timpul păstoririi mitropolitului Antim Critopol va activa în Ţara Românească un alt reprezentant al Muntelui Athos, Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizatorul monahismului românesc.
Recunoaşterea lui Iosif Muşat ca mitropolit legiuit al Moldovei
Dacă în cazul Ţării Româneşti colaborarea dintre Mitropolia ţării şi Patriarhia Ecumenică a fost una firească, justificată de apartenenţa comună la Ortodoxie şi de o întrajutorare reciprocă, în Moldova lucrurile vor sta iniţial puţin diferit, deoarece numirea de către domnitorul Petru I Muşat a fratelui său, Iosif, ca mitropolit al ţării, fără a se fi consultat cu Biserica-mamă din Constantinopol, a provocat mânia patriarhului Antonie al IV-lea, care a aruncat anatema asupra ţării şi a credincioşilor. Se pare că acest gest nu a fost determinat atât de faptul că nou-alesul ierarh era român, ci deoarece fusese hirotonit de către mitropolitul Haliciului, ceea ce constituia o sfidare a autorităţii ierarhului constantinopolitan. Însă, odată cu venirea pe tronul patriarhal a lui Matei I, relaţiile s-au îmbunătăţit, noul întâistătător al Ortodoxiei realizând dezavantajele păstrării anatemei asupra Bisericii Moldovei. Astfel, solia pe care nou-înscăunatul domnitor Alexandru cel Bun a trimis-o în anul 1401 la Constantinopol a aflat toată înţelegerea din partea patriarhului, care numeşte doi delegaţi ai scaunului ecumenic pentru a cerceta starea Mitropoliei Moldovei. Aceştia, anume diaconul Manuil Aron şi ieromonahul Grigorie Ţamblac, viitor mitropolit al Kievului şi profesor la şcoala înfiinţată de către Alexandru cel Bun pe lângă sediul mitropoliei din Suceava, au prezentat un raport favorabil, în urma căruia patriarhul Matei I l-a recunoscut pe Iosif Muşat ca mitropolit legiuit al Moldovei.
Implicare directă în timpul patriarhului ecumenic Nifon al II-lea
Tulburările iscate de sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa, din anul 1439, în întreaga Ortodoxie (la acesta participase şi mitropolitul Damian al Moldovei, care se pare că nu a mai revenit în ţară ulterior) şi căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453, vor slăbi temporar legăturile dintre Patriarhia ecumenică şi Bisericile române. Cu timpul însă, ele vor fi reluate, Biserica din Constantinopol având din ce în ce mai mult nevoie de sprijinul material al credincioşilor ortodocşi ce nu intraseră direct sub stăpânirea turcească, iar Ţările Române necesitând în continuare îndrumarea duhovnicească a Patriarhiei, care aproba numirea noilor ierarhi şi trimitea adesea Sfântul şi Marele Mir. De asemenea, ierarhii din vechea capitală bizantină vor lua sub oblăduirea lor directă pe credincioşii români din teritoriile anexate de către Imperiul Otoman, precum cei din Dobrogea ori Brăila - unde se va constitui o nouă episcopie, numită a Proilaviei, ce a fiinţat până în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
O implicare mai directă a întâiului scaun al Ortodoxiei în viaţa Bisericii Române se va produce în timpul patriarhului ecumenic Nifon al II-lea, care, după ce păstoreşte de două ori Biserica din Constantinopol, este adus de domnitorul Radu cel Mare în Ţara Românească, pentru a pune ordine în treburile Mitropoliei Ungrovlahiei. Într-adevăr, situaţia acesteia la începutul secolului al XVI-lea nu era dintre cele mai fericite: Biserica era lipsită de arhierei după moartea mitropolitului Ilarion, vechea episcopie a Severinului nu mai funcţiona de mult, iar mulţi dintre preoţi nu ştiau de cine să asculte, deoarece domnitorul şi boierii se amestecau destul de des în treburile eclesiastice. Din această cauză, prima măsură pe care Nifon o va lua în calitatea sa de mitropolit va fi convocarea unui sobor al tuturor egumenilor şi clericilor mai importanţi din ţară, alături de domnitori şi de boieri, prin care a restabilit ordinea în Biserică, a limitat intervenţiile laicilor în viaţa acesteia şi a fondat două noi episcopii: a Râmnicului Noului Severin şi a Buzăului.
Din cauza unor neînţelegeri avute cu domnitorul muntean, bătrânul ierarh îşi va sfârşi zilele în Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos. De aici, o parte din moaştele sale vor fi aduse în ţară de către fiul său duhovnicesc, Neagoe Basarab, Sfântul Nifon primindu-şi canonizarea în a doua zi de la târnosirea bisericii domneşti din Curtea de Argeş, 16 august 1517, din partea unui sobor avându-i în frunte pe patriarhul ecumenic Teolipt I şi pe mitropolitul Macarie al II-lea.
Recunoaşterea Autocefaliei româneşti
O ultimă răcire a relaţiilor dintre Patriarhi ecumenică şi Biserica Română, reunită de această dată în urma unificării Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a avut loc în urma seriei de reforme iniţiate în sânul instituţiei eclesiastice a României, menite să obţină confirmarea unei stări existente de facto cu mult timp înainte: autocefalia. Aceste reforme au fost iniţial percepute de patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea, a cărui Biserică era într-o situaţia la fel de grea ca şi până atunci, fiind în continuare captivă între graniţele Imperiului Otoman, ca o retragere a sprijinului pe care Bisericile Ţărilor Române îl acordaseră tronului ecumenic timp de veacuri.
Trecerea timpului a dovedit însă că românii nu intenţionau să nu mai sprijine centrul Ortodoxiei, astfel încât odată cu înscăunarea unui nou patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea, la anul 1884, raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea a Constantinopolului au reintrat pe făgaşul lor obişnuit. Mulţumită noului patriarh, scrisoarea trimisă la 20 aprilie 1885 de către mitropolitul primat Calinic şi ministrul de atunci al cultelor, Dimitrie Sturdza, în care se cerea recunoaşterea independenţei administrative a Bisericii naţionale, a aflat imediat un răspuns. Astfel, Ioachim a reunit la 25 aprilie Sinodul patriarhal, care a recunoscut autocefalia Bisericii Române şi a trimis neîntârziat tomosul ce atesta aceasta. Primirea acestui document a fost celebrată în şedinţa din 1 mai a Sfântului Sinod, când mitropolitul Calinic a dat citire actului patriarhal şi a rostit un discurs de mulţumire.
În fine, după formarea statului naţional unitar român şi întregirea numărului de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, un ultim deziderat al clerului şi poporului român a fost realizat la 4 februarie 1925, când Sfântul Sinod a proclamat ridicarea Bisericii Române la rangul de Patriarhie, având ca întâistătător pe mitropolitul de până atunci, Miron Cristea, care prelua şi el titlul de patriarh. Această decizie a obţinut recunoaşterea patriarhului ecumenic Vasile al III-lea la 30 iulie 1925, printr-un tomos făcut cunoscut tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.
Ulterior, bunele relaţii dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română
s-au manifestat prin participarea împreună la mai multe conferinţe şi sinoade panortodoxe, prin scrisorile irenice trimise la înscăunarea unui nou întâistătător şi prin vizitele de prietenie făcute de ierarhii acestor două Biserici, pe care istoria le-a adus într-o legătură atât de strânsă.
Contribuţia Ţărilor Române la propăşirea Bisericii Constantinopolului
Sosirea lui Nifon la Târgovişte în anul 1503 va deschide lungul şir al patriarhilor orientali care vor merge în Ţările Române, în căutare de ajutoare pentru Bisericile lor, greu încercate de jugul otoman. Totodată, timp de două veacuri, domnitorii români vor constitui principalul sprijin al tronului ecumenic, cât şi al celorlalte scaune apostolice, voievozi precum Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab ori Constantin Brâncoveanu meritând statutul de patroni ai întregii Ortodoxii.
Vasta contribuţie a Ţărilor Române la propăşirea Bisericii Constantinopolului a fost de altfel recunoscută în zilele noastre de către patriarhul ecumenic Athenagoras I, care a arătat, în timpul vizitei sale în România din anul 1967, că "într-adevăr, în tot timpul a existat o manifestare de strânse legături între Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia de Constantinopol. Dar şi Răsăritul nostru ortodox a primit vizite şi delegaţii din această parte. Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală din Constantinopol şi pretutindeni unde am mers în Răsăritul ortodox am găsit aceste urme vii de legături între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă în genere. În afară de Constantinopol, Sfântul Munte este plin de urmele voievozilor ortodocşi români. Am găsit urme de voievozi români la Damasc, Ierusalim, Alexandria şi chiar la Muntele Sinai - toate lăcaşurile acestea sfinte păstrează cu evlavie numele străluciţilor domnitori ai Ţărilor Române pentru marile lor binefaceri în interesul deosebit pe care l-au arătat Ortodoxiei şi pentru legăturile sfinte care s-au creat atunci şi care se continuă neîntrerupt..."
