Revoluția din decembrie ‘89 în Râmnicu Sărat

Închisoarea de la Râmnicu Sărat, denumită „puşcăria izolării totale”, a fost una dintre cele mai dure închisori comuniste. Aceasta a depăşit, prin regimul sever aplicat cu religiozitate de călăii totalitarismului roşu, celebrele închisori de la Aiud, Gherla sau Suceava. A fost cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii. Prin metodele folosite s-a dovedit a fi o barbarie incredibilă. Dacă deţinuţii politici ar fi avut o Golgotă, atunci ea s-ar fi numit Râmnicu Sărat.

După anul 1945, odată cu instalarea regimului comunist, în cele 32 de celule ale închisorii au fost aduşi miniştri din perioada Guvernului Antonescu, fruntaşi PNŢ, generali ai Armatei Române și intelectuali de marcă. De asemenea, aici au fost izolaţi Vasile Luca, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru ca în 1957 să fie transferaţi de la Sighet Corneliu Coposu, Ilie Lazăr şi Ion Diaconescu. Tot în închisoarea de la Râmnicu Sărat şi-a aflat sfârşitul, în 1963, şi Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc şi ministru în mai multe rânduri. Cei care ajungeau aici erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari” (Andreea Tuzu, Închisoarea comunistă de la Râmnicu Sărat - închisoarea tăcerii (1945-1963), în: „Historia” (varianta online).

Ajunsă astăzi, din păcate, în paragină, clădirea fostului penitenciar, închis în anul 1963 și folosit ca depozit de alimente, a rămas și va rămâne ca mărturie, pentru comunitatea locală și nu numai, a crimelor comise de autoritățile comuniste în scopul creării „omului nou” socialist și al eradicării oricărei forme de gândire și simțire ce nu era agreată de noua ideologie venită de la Moscova. Istoricul Marius Neculae, observând, cu tristețe, lipsa de animație, chiar dezinteresul manifestat de o mare parte a comunității locale față de acest edificiu și lipsa generală de informații asupra întregii perioade de funcționare a închisorii, a oferit, printr-un articol publicat cu doi ani în urmă, răspunsuri pentru 10 cele mai frecvente întrebări legate de penitenciarul de la Râmnicu Sărat, un nume care, cu câteva decenii în urmă, stârnea fiori pe șira spinării oricui îl auzea (Marius Neculae, Închisoarea de la Râmnicu Sărat (1862-1963). ­Zece întrebări și răspunsuri, în: „SPAȚII CULTURALE”, nr. 75, martie/aprilie 2021).

Dar, din fericire, Râmnicu Sărat nu se identifică doar cu acest aspect mai puțin plăcut din istoria sa, ci și cu multe altele pozitive, care îi aduc cinste și onoare la nivel național. Chiar anul trecut, în octombrie, a avut loc un eveniment important în acest scop, anume lansarea unui scurt volum de istorie a municipiului Râmnicu Sărat, lucrare redactată de istoricul râmnicean Cristi Rusin și care abordează, printre altele, și evenimentele din perioada contemporană a orașului (Cristi Rusin, Scurtă Istorie a Municipiului Râmnicu Sărat, Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2023, pp. 116-137). Asemenea altor lucrări alcătuite în trecut, și cea de față consemnează o serie de relatări ale localnicilor care au participat la tumultuoasele zile din preajma Crăciunului anului 1989.

Râmnicenii ucişi în 1989

Printre cele peste 1.100 de victime la nivel național, în perioada 22-27 decembrie s-au aflat și șapte râmniceni care au fost fie militari în termen și ofițeri, fie revolu­ționari sau victime care nu aveau nici o legătură directă cu evenimentele. Mai exact vorbim despre două victime civile moarte în oraș, un alt civil răpus la Televiziune, un ofițer din Râmnic care și-a găsit sfârșitul la Buzău și alți trei râmniceni, militari în termen la Târgoviște, căzuți acolo și la Otopeni. Numele celor șapte sunt: Ionel Fifere, Romeo Ciocîrlan, Corneliu Apostoiu, Iulian Florian, Costel Dascălu, Mircea Ștefan Munteanu, Costel Gigel Dan. Din păcate, cinci dintre cei șapte aveau vârste cuprinse între 19 și 24 de ani, fiind așadar la începutul celei mai frumoase perioade a vieții lor, vârsta tinereții, având cu siguranță aspirații și țeluri în viață, cărora evenimentele tragice din acele zile le-au pus capăt, transformându-i pe cei șapte râmniceni uciși în eroi ai patriei, a căror pomenire se face neîncetat în fiecare an, la 22 decembrie, când municipalitatea organizează o comemorare, în parcul central, în fața Troiţei Eroilor Revoluţiei din 1989. O expunere mai detaliată a biografiei celor șapte eroi revoluționari râmniceni, a contextelor și evenimentelor prin care aceștia și-au găsit sfârșitul, cu toții uciși prin împușcare, și a cinstirii și comemorării lor care se înfăptuiește de atunci și până în prezent, găsim în lucrarea lui Marius Neculae, Râmnicenii și Revoluția Română din 1989 (Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2016, pp. 17-25). 

Evenimentele de la Râmnicu Sărat

Din recenta monografie a lui Cristi Rusin, Scurtă Istorie a Municipiului Râmnicu Sărat, publicată anul trecut, obținem infor­mații „la firul ierbii” despre evenimentele petrecute în oraș, începând cu ziua de 22 decembrie, când veștile despre revolta de la Timișoara se răspândiseră deja în toate colțurile țării: „Și la Râmnicu Sărat, în ziua de 22 decembrie 1989, către amiază, după anunțarea fugii dictatorilor din București, un grup de oameni, nu demult în «conflict» cu auto­ritățile, au străbătut în două «Dacii» orașul, agitând steagul tricolor cu stema decupată și îndemnând oamenii să vină în piața primăriei. Câțiva cetățeni, mai îndrăzneți, au pătruns în sediul primăriei și, de la balcon, s-au adresat câtorva sute de locuitori ai orașului, aflați în piața primăriei. S-a cântat, mai întâi, «Deșteaptă-te, române», apoi s-a păstrat un moment de reculegere în memoria celor căzuți în evenimentele de stradă de la Timi­șoara și București și, în final, s-a cerut desființarea vechilor structuri de conducere ale ora­șului. Puterea locală a fost preluată de către un comitet de cetățeni în frunte cu prof. Marcel Ghiulea. Seara, la postul de radioamplificare al orașului, împreună cu un grup de revolu­ționari, profesorul Grigore Radu Stănescu s-a adresat populației, îndemnând la calm, rațiune și apărarea tinerei democrații. Poetul și ziaristul Florin Ciurumelea a tipărit primul număr al ziarului «Cuvântul liber», în ale cărui coloane se oglindeau, în acele zile de maximă perplexitate, aspi­rațiile populației orașului la democrație, libertate și demnitate prin cuvânt. Ca urmare a Comunicatului către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, prezentat la posturile de radio și televiziune în seara zilei de 22 decembrie 1989, de către Ion Iliescu, președintele Consiliului, s-a constituit și la Râmnicu Sărat Consiliul oră­șenesc al Frontului Salvării Na­ționale, ca organ al puterii locale. În funcția de preșe­dinte a fost ales profesorul Marcel Ghiulea, iar mai târziu a fost numit primar al orașului tânărul inginer Adrian Neagu” (Cristi Rusin, Scurtă Istorie a Municipiului Râmnicu Sărat, pp. 116-117).

Așa cum vom vedea din relatările ce urmează, râmnicenii au fost luați prin surprindere de rapiditatea cu care evenimentele se desfășurau în țară, mai ales la București, capitala și centru politic al Partidului Comunist Român. Deși evenimentele la nivel local au urmat, mai mult sau mai puțin, același tipar precum cel de la București, fiecare oraș unde a avut loc alungarea de la putere a autorităților comuniste a avut și un specific propriu, ce reiese cel mai clar din relatările parti­cipanților la tumultuoasele evenimente din acele zile ale lui decembrie 1989.

Mărturii locale despre schimbarea conducerii din Râmnicu Sărat

Începem cu mărturia domnului Marcel Ghiulea (n. 1934), cunoscut profesor de muzică la nivel local:

„Pe 22 decembrie 1989, în jurul orei prânzului, 12 și ceva, eu eram cu toată familia mea, cu copiii și cu soția la bucătărie. Mâncam și de la televizor s-a auzit odată o voce mai tare: «Oameni buni, ieșiți afară, ajutați primăriile! Să le preluăm conducerea!» Și atunci eu m-am sculat de la masă - abia începusem de jumătate de minut să mănânc - m-am ridicat și am zis: «Mă duc la Primărie». Și am plecat la Fabrica de Confecții într-o fugă. După mine, nu într-o fugă, dar foarte rapid, un bărbat pe care nu-l cunosc, nu știu ce nume poartă nici acum și probabil că nu l-aș cunoaște chiar dacă l-aș vedea, a venit după mine: «Domn’ profesor, merg și eu cu dumneavoastră». Și a venit cu mine la fabrică. [...]. «Să iasă muncitorii, să vină muncitorii!» au strigat vreun sfert de oră... le-au dat drumul urgent. Am plecat, in corpore, câteva sute de inși și pe parcurs au venit toți de la Fabrica de Confecții, cu vreo 300 din zonă [industrială]. Acolo unde era piața aia plină [piațeta din fața Primăriei], erau 800-1000 de oameni. S-au adunat mai temători, de aia s-au adunat mai târziu... și am intrat în Primărie, am intrat sus, pe scară. Ne văzuse primarul și acolo, stând în fața biroului lui, și Romică Ciocîrlan, cel împușcat, cu care eram vecin de palier și la parter stăteam împreună, la blocul 2 [cartier Piața Halelor], zice: «Oameni buni, trebuie să ne organizăm! Haideți să alegem un președinte! Eu îl propun pe domnul Ghiulea! Dacă sunteți de acord...» Toată lumea mă știa, fiindcă mulți de aici erau foști coriști în formațiile corale [...]. Eu am rămas perplex când el a făcut propunerea asta, că mă așteptam să ia pe unul dintre ei, la 25-30 de ani, față de 56 cât aveam atunci... și n-am scos o vorbă, după care cineva din grup mi-a zis: «Domnu’ Ghiulea, vă rog să intrați, să-l somați pe primar să plece!» M-am dus la el - eu am avut o oarecare bună-cuviință [...]. Și vreau să zic că am intrat la primar, i-am spus care-i treaba, zic: «Sunteți conștient de ce se întâmplă în țară, ați auzit și dumneavoastră, v-a sunat și Buzăul, vă rog să plecați!» «– Da, tovarășu’ Ghiulea. Da. Să-mi permiteți să-mi iau lucrurile». I-am permis. Cine știe ce șmecherii... Zic «Du-te 1000 de ani învârtindu-te!» și l-am lăsat. După vreo 10 minute a ieșit” (Ibidem, pp. 117-119).

Mărturia lui Nicolae Drăghici (n. 1955), maistru la Turnătorie la acel moment:

„Pe la două și jumătate, în Primărie, primele scări, unde se împarte în două, acolo era pus tabloul lui Ceaușescu, cât e peretele ăla de mare. Tabloul ăla a fost rupt și dus jos și călcat în picioare și toți ziceau: «Hai să-i omorâm pe ăștia! Hai să-i omorâm pe ăștia!» [...] Pe ăștia care erau acolo [foștii ocupanți ai clădirii], că, între timp, Ghiulea [Marcel] ajunsese în Primărie și i-a cerut lui Cristian Gheorghe, primul secretar de atunci: «Predă sigiliul, ce mai ai și tai-o, că de acum noi conducem!» Și Ghiulea a stat cât a mai stat și l-a pus pe Neagu [Adrian] primar. [...] De aici a început circul. A început să se tragă pe 23 [decembrie] chiar pe centrul orașului. Erau soldații de la [U.M.] 01258 sus pe bloc la mine, erau pe centru, erau în tot orașul și se trăgea din capătul centrului, de la [șoseaua] E85 către [magazinul] Victoria. Dar, ăia de acolo bănuiesc că nu trăgeau cu gloanțe pentru că de acolo nu sosea nici un glonț, am impresia că erau numai gloanțe oarbe” (p. 123).

Mărturia lui Antohe Petrică (n. 1968), dispecer la Întreprinderea de Transport și Reparații Auto (I.R.T.A.):

„La primărie s-a format un comitet ad-hoc de 12 persoane. Pe mine m-au pus cu transportul [...] S-a format lista, fiecare cu atribuții. Ei și după aia a început războiul, psihologic și tactic, deci foarte bine calculate. Nu știu să zic dacă a fost o revoluție, dacă a fost o lovitură de stat... Eu cred că a fost o mișcare spontană a noastră, dar au profitat de miș­carea asta spontană și au înlocuit tot sistemul, de fapt, garda cea mai de așa, a trecut în față, asta a fost la momentul ăla. Șase zile n-am ieșit din primărie, acolo am dormit, acolo am mâncat. S-a început înarmarea. Cum s-au dat arme la Revoluție în Râmnicu Sărat? Eu nici nu știu dacă s-au recuperat toate armele. Era Busuioc, mai era unul de pe la gărzile patriotice și te duceai acolo. «Câți ani ai? Ai făcut armata? – Da – Ai băut? – Nu – Ia suflă! – N-ai băut! Ia arma! Trece-i numele!» Și atât. Așa s-au dat arme atunci” (p. 124).

Mărturia lui Teodor Morariu (n.1960), economist la Întreprinderea de Organe Asamblate (I.O.A.) și secretar la C.P.U.N.:

„Am făcut acel comitet, am ieșit la balcon, se strânseseră lumea, 1000-2000 de persoane. Venise lumea de la fabricile din oraș. Cineva a citit lista: «Aceștia sunt membrii Comitetului Provizoriu!», care după aceea a devenit, ca organ al administrației de stat, Consiliul Salvării Naționale. Deci, cineva a citit lista, au fost urlete la fiecare nume - bine, nu prea ne cunoșteam [...] După aceea valul revolu­ționar s-a dus la nivel de fiecare fabrică, școală, și s-au schimbat prin vot toți directorii” (p. 125).

În final, mărturia lui ­Gheorghe Cristian (n. 1951), prim-secretar al Partidului Comunist Român din Râmnicu Sărat:

„După ce a început Revoluția, a intrat un individ la mine [în birou] și mi-a spus să-l dau pe Ceaușescu jos. Și i-am spus: «–Măi băiatule, eu nu l-am pus acolo sus [pe perete] și nici nu-l dau jos! Vreau să-ți spun să ai multă atenție, pentru că lucrurile se pot schimba într-o secundă!» În viață nu trebuie să te grăbești să le iei așa cum sunt ele. Ce se întâmplă ... omul la furie face de toate și pe urmă îi pare rău. Eu i-am spus lui: «– De unde știi dacă, peste o zi, lucrurile nu revin la normal sau iau o altă conotație? Gândește-te că ești tânăr ...» Mi-a dat toate cărțile, de acolo din birou, mi le-a dat jos. Le-a scos din bibliotecă, toate cărțile alea roșii cu Ceaușescu și le-a pus în mijlocul biroului. S-a pus pe scaun. Eu îi zic: «– Măi, băiatule, afară sunt muncitorii, muncitori care, cred eu, eu zic că țin cu mine! – Nu dom’le!» S-a urcat el, l-a dat pe Ceaușescu jos de acolo [i-am zis]: «Pe mine nu mă deranjează cu nimic!» Spre seară, a venit o echipă la mine de indivizi, au venit cu bună credință și mi-au spus: «Domnu’ Cristian, asta-i linia, s-a terminat!» Scurt. «Măi băieți, eu nu v-am zis absolut nimic.» Unul dintre ei îmi zice: «Dar nu vreți să rămâneți în Frontul Salvării cu noi? – Nu! Dar știți de ce nu rămân? Nu vreau să rămân pentru că timpul meu s-a oprit aici și este nevoie să vină cine trebuie»” (p. 126). 

Structura politică bazată pe opresiune se destramă rapid

După cum reiese din mărturiile unor personaje care au deținut prim-planul evenimentelor din acele zile, revoluția din Râmnicu Sărat, un oraș-emblemă al dictaturii comuniste din țară prin penitenciarul local, a demonstrat faptul că o structură politică ce se fundamentează pe frică și opresiune, chiar dacă pare indestructibilă la momentul ei de glorie, imediat cum se ivesc mici fisuri, se va prăbuși fără îndoială. Cooperarea autorităților locale, născută din resemnarea în fața evenimentelor ce se desfășurau, și lipsa lor aproape totală de opoziție față de revoluționari denotă clar acest aspect. Cei care se aflau în structurile de putere la nivelul municipiului erau perfect con­știenți de cât de șubredă este poziția lor, din cauza puternicii antipatii și a dorinței de revoltă ce mocnea în popor. Din păcate, ca și în alte părți ale țării, și în Râmnicu Sărat au existat victime ale revoluției, cei șapte bărbați pome­niți mai sus, pe care fiecare râmnicean este dator să îi cinstească și să-i pomenească  an de an, rugându-se ca Dumnezeu să-i ierte și să-i învrednicească în Împărăția Sa de slava cea veșnică, precum și pe pământ li se oferă slava și cinstea de a fi Eroi ai țării.