Rusaliile și libertatea

Actul de naștere al Bisericii creștine, dezvăluit plenar în Duminica Cincizecimii, marchează începutul unei abordări înnoitoare a vieții fiecăruia dintre noi. Dacă prin Învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos inaugurează Viața transfigurată din abisul întunecat al Pogorârii Sale la iad, Rusaliile remarcă Prezența vie a Duhului Sfânt, prin care toate se fac noi. Dinamismul lucrării de mântuire, pârguit prin Jertfa liberă a Fiului lui Dumnezeu, implică însă, fără știrbire, asumarea libertății celor care mărturisesc adevărurile de credință.

Tradiția liturgică a Bisericii a statornicit faptul ca din Noaptea Învierii să se parcurgă citirea cărții Faptele Apostolilor în cadrul slujbelor, arătând frământările primelor comunități creștine. De fiecare dată când ne gândim la autenticitatea cre­dinței pe care încercăm să o mărturisim cât mai deplin, putem fi acaparați de timpurile apostolice de prospețime care au urmat evenimentului istoric al Rusaliilor. Însă o astfel de raportare pericu­loasă poate dezechilibra înțelesul liturgic al Pogorârii Sfântului Duh care se înnoiește cu fiecare Sfântă Liturghie săvârșită și cu orice altă lucrare sfințitoare a Bisericii. Prin actualizarea liturgică a acestui moment, aflat la îndemâna Bisericii, se poate trăi într-o coerență proaspătă, adaptată contemporan. Desigur că acumulările înaintașilor sunt prețioase, ele decantând într-un fel calitatea credinței, însă disponibilitatea, implicarea și, mai ales, libertatea cu care promovăm această actualizare a Prezenței Sfântului Duh în Biserică sunt esențiale.

Sfântul Apostol Pavel, în a ­doua epistolă către Corinteni, capitolul 3, versetul 17, afirmă: Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Prin faptul că la Cincizecime, Duhul se pogoară plenar, dar și personalizat peste Apostoli, se marchează începutul adevăratei libertăți: libertatea de a crede și, mai ales, libertatea de a propovădui cu putere adevărurile împăr­tășite în acest mod absolut special. Apostolii pătrunși colectiv, dar foarte conștienți personal de Harul Sfântului Duh care a venit peste ei, se încredințează comunitar și mai ales personal. Ei vor ieși la propovăduire mai întâi ca grup, prin reprezentant (Sfântul Petru), și, ulterior, dispersați pe fața întregului pământ cunoscut atunci, pentru a le vesti tuturor Prezența lui Dumnezeu în lume. Biserica se naște ca răspuns al celor care s-au lăsat pătrunși la rândul lor de cuvintele purtătoare de har ale Apostolilor. Acest organism bisericesc trăiește din împrospătarea mesajului care nu a pierit prin moartea ucenicilor contemporani cu Domnul Iisus Hristos. Libertatea de a crede motivați de credința celorlalți lasă personalitatea fiecăruia să se manifeste. Această libertate se regă­sește în alegerea de a forma sau nu comunități în care Sfintele Taine administrate membrilor săi nu încorsetează personalitatea omului, ci, dimpotrivă, o poten­țează în măsura darurilor primite. De aceea, în comunitățile nou-formate, Botezul, Spovedania și Euharistia, spre exemplu, devin activitățile emblematice care asigură calitatea actului de credință transpusă în fapte.

Botezul ca act de libertate

În urma cuvântării Sfântului Apostol Petru din ziua Cincizecimii, ca efect imediat al Pogorârii și lucrării Sfântului Duh, 3.000 de persoane au hotărât să primească Botezul, primind cuvântul adresat lor în acel moment (conform Fapte 2, 41). Pătrunși în suflet de coerența și puterea predicii Sfântului Petru, primii membri ai proaspetei Biserici creștine ce se închega și-au evidențiat astfel și trupește (dorind să se boteze) libertatea care i-a făcut să înțeleagă că alegerea de a fi creștini este veritabilă și mai ales mântuitoare. Prima generație de membri ai Bisericii Domnului Iisus Hristos și-a pus în lumină darul libertății de a crede, potrivit propovăduirii apostolice. De aceea, stăruința în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni  (Fapte 2, 42) erau caracteristicile de bază ale protocreștinilor. Libertatea lor de a face parte din organismul eclesial era însă însoțit de o teamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, și mare frică îi stăpânea pe toți  (Fapte 2, 43). Aici teama și frica nu reprezintă ceva negativ neapărat. Dimpotrivă! Teama și frica se referă la fiorul și angajamentul profund cu care credința era asumată. Observăm de aici că înțelegerea și îndeosebi trăirea libertății în credință activează și acele simțăminte care fac sufletul și trupul să reverbereze la unison, trăind ceva mai mult decât am putea înțelege prin simple emoții de moment. În acest mod, întreaga ființă umană este activată cu ajutorul libertății de a crede, care, după cum se poate observa, nu îngustează sau deformează dezvoltarea omului, ci îi revelează trăiri autentice. De aici se poate deduce simplu importanța colosală a Botezului ca act deplin de libertate prin care omul poate deveni conștient de ceea ce este și, mai ales, de ceea ce poate fi.

Duhovnicia, duhovnicul și libertatea - Taina Duhovniciei

Îndrumarea duhovnicească ­este o însușire a Bisericii primare apostolice, deoarece stăruința în învățătura apostolilor reprezenta o activitate esențială, alături de săvârșirea Euharistiei și a altor rugăciuni care se vor dezvolta ulterior în ceea se vor numi Sfintele Taine și celelalte ierurgii sau lucrări sfințitoare ale Bisericii. Îndemnul la pocăință va fi prezent în mod constant în predica primilor apostoli, cu orice prilej: Pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre (Fapte 3, 19). Subliniindu-se faptul că prin asumarea credinței în Mântuitorul Iisus Hristos Întrupat, Răstignit, Mort și Înviat se vestește iertarea păcatelor (cf. Fapte 13, 38), se argumentează osatura a ceea ce va fi mai târziu Taina Spovedaniei, care este denumită și ca Taină a Duhovniciei. Aceasta îl presupune pe cel care vestește credința în numele Domnului Iisus Hristos, îl are în vedere pe cel care poate să audă și să simtă și, mai ales, să devină și să rămână membru al Bisericii și, evident, pe Cel care este Prezent prin chemarea numelui Său (Fapte 22, 16). Aceste coordonate vor rămâne valabile pe parcursul întregii activități a Bisericii creștine de peste veacuri. Duhovnicia nu presupune însă o îngrădire a libertății, ci o limpezire a ei. Dacă înțelegem libertatea ca acea mișcare nețărmurită pentru evidențierea exclusivă a unei personalități vecină cu egolatria, duhovnicia se destramă și chiar se mortifică. Practic, nu mai are rost. Dar libertatea nu are în vedere doar mișcarea și manifestarea unei singure persoane în mod autocrat. Ci ea desemnează tocmai parcursul care mă deschide și mă potențează pe mine ca persoană liberă, către o alta, înzestrată la rândul ei cu darul liber­tății. În duhovnicie se intersectează astfel trei libertăți: a duhovnicului, a fiului duhovnicesc și, mai ales, a lui Dumnezeu care stă de față primind pocăința celui ce se mărturisește. În cartea de cult numită Molitfelnic se regă­sește o atenționare care se citește, de regulă, înainte de a sta de vorbă cu cel care dorește să se spovedească și care este formulată exact în sensul de mai sus: „Iată, fiule, Domnul Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată, și sfânta lui Icoană este îna­intea noastră. Iar eu (preotul) sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie…” (Molitfelnic, ediţia 2019, p. 65).

Cât de liberi suntem?

Biserica întemeiată la Rusalii des­coperă așadar și darul liber­tății de a crede. Trăind eclesial, ne angajăm pe cel mai coerent drum al adevăratei libertăți. Suntem liberi nu în măsura în care credem că putem spune sau contrazice orice, ci trăind eliberați de poverile cu care, de multe ori, ne încărcăm inutil. Eliberarea nu o putem face de unii singuri. Avem nevoie de duhovnicul care se străduiește să ne țină pe Calea cea dreaptă a credinței. A avea duhovnic înseamnă deci a fi cu adevărat liber, pentru că prin el, datorită misiunii sfinte pe care o are, prezența lui Dumnezeu devine palpabilă la nivelul pe care suntem dispuși să pășim. Denumirile de duhovnic, fiu duhovnicesc sau duhovnicie presupun o Prezență fără echivoc a Duhului Sfânt care lucrează în Biserică prin lucrarea credinței și a liber­tății asumate în mod onest, cu deschidere către ceilalți. Libertatea mea încetează acolo unde libertatea altuia începe să devină vizibilă. Conviețuirea duhovnicească rezolvă această ciocnire care devine scânteia unei posibile relații încadrate în spațiul eclesial disponibil tuturor celor liberi să se deschidă unul către altul.