Sandu Tudor și Alexandru Mironescu, într-o conferință la întâlnirile Rugului Aprins

Informațiile despre conferințele petrecute la întâlnirile Rugului Aprins sunt sărace. Din mărturiile câtorva participanți știm că au conferențiat atunci, în anii 1945-1948, la Mănăstirea Antim (București) părintele Vasile Vasilache, stareț al mănăstirii, fratele său de sânge, părintele Haralambie Vasilache, părintele Dumitru Stăniloae, câțiva mireni precum Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Mircea Vulcănescu, Ion Marin Sadoveanu - neîndoielnic, lista conferențiarilor este mai lungă. Titlurile acestor conferințe oscilau între subiecte de ordin amplu cultural, tratate în cheie creștin-ortodoxă, și teme privitoare la mistica creștină propriu-zisă.

Începând cu anul 1948, prin Decretul nr. 177/4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase activitatea Bisericii Ortodoxe Române și a celorlalte culte a fost serios afectată. Asociațiile și fundațiile cu profil religios au fost aproape în totalitate desființate. Aceasta a atras și sistarea întâlnirilor Rugului Aprins care se petreceau săptămânal, pe parcursul anului universitar, la Mănăstirea Antim.

Deținem în arhiva proprie dovezile concrete ale unei asemenea conferințe, printre ultimele probabil, întrucât este datată 30 aprilie 1948. Această datare pare greșită însă, întrucât ziua respectivă ar fi căzut exact în Vinerea Mare - ceea ce este improbabil să se fi petrecut. În orice caz, anul pare să fie corect, fiindcă tot atunci, în 14 august 1948, Alexandru Mironescu finisează dactilograma volumului intitulat Kairos. Extemporal la istorie. Din acest volum, vom afla mai jos, urma să extragă o serie de idei, pentru a fi dezbătute în cadrul întâlnirii cu confrații Rugului Aprins. Iar amintirile martorilor direcți sunt elocvente: imediat după conferința propriu-zisă, de fiece dată aveau loc serioase dezbateri pe același subiect, uneori polemici. Seara începea și se încheia cu rugăciunea în comun.

Volumul lui Alexandru Mironescu a fost publicat târziu, abia după căderea regimului comunist, cu un subtitlu ușor schimbat, dar inspirat: Kairos. Eseu despre teologia istoriei (Editura Anastasia, București, 1996). Dar, surpriză, nu a fost publicat decât pe jumătate! - ediția integrală urmează să apară abia în acest an...

Conferința lui Alexandru Mironescu a fost însoțită de o introducere, făcută de gazda acestor întâlniri, Sandu Tudor, deja frate în Mănăstirea Antim, care avea să fie tuns în monahism în același an (3 septembrie). Din fericire, împreună cu dactilograma cărții, această introducere semnată de Sandu Tudor s-a păstrat, fiind realmente o incitantă prezentare atât a conferinței propriu-zise, cât și a volumului Kairos.

Reproducem mai jos, integral, această introducere a lui Sandu Tudor, rămasă inedită până astăzi, care ne aduce o prețioasă mărturie a înaltului nivel teologic și cultural la care aveau loc întâlnirile Rugului Aprins.

*

Onorată adunare,

Astăzi a venit în mijlocul nostru profesorul universitar Alexandru (Codin) Mironescu, bunul meu prieten și fost colaborator la revista Floarea de Foc, între anii 1932-1936. Domnia Sa dorește să ne propună o lectură selectivă a lucrării sale intitulată Kairos. Extemporal la istorie, înainte de a-i pune punctul final. De asemeni dorește să afle părerile, observațiile și su­gestiile Dvs., pe care promite să le analizeze cu atenție. Eu am citit acest manuscris în faza a doua a redactării sale și consider această lucrare ca fiind unică în felul ei și plină de învățăminte prin subiectele tratate.

O mulțime de preziceri ne anunță că însăși „timpurile sunt împlinite”. Faptele geografice, ca și cele istorice, au o valoare simbolică. Deosebitele lumi sunt propriu-zis stări și nu locuri, cu toate că pot fi descrise și ca atare.

Istoria privită în ansamblul ei te izbește prin caracterul dialectic al ei. Există un ritm simbolic al veacurilor și al mileniilor, așa încât se vede că ea corespunde unei anume legi dinamice, care se întemeiază pe un fel de complementarism spiritual (într-un limbaj hegelian) rezultat dintr-un joc al contra­dic­țiilor. Însă jocul acesta al alter­nanței complementare nu-l putem decât constata. Dialectica istoriei, această luptă a contra­dicțiilor, nu ne dă însă sensul istoriei.

În istoria omenească a socie­tăților e o alternanță de instincte altruiste și instincte egoiste. Epoci diurne și epoci nocturne. Istoria re-cristalizează în marile ei figuri eroice, în oamenii mari. Un mare om este de fapt un mare eveniment istoric. Înțelegerea lui nu o putem avea privindu-l izolat, dar nici într-un ansamblu privit ca o parte cronologică.

Până acum istoria a fost împăr­țită dintr-un punct de vedere, dacă nu total arbitrar, cel puțin abstract și didactic. Există totuși o împăr­țire a istoriei. Această împărțire e de natură structurală și organică.

Cei ce au trăit și au mărturisit un eveniment, un fapt, un om, nu au văzut decât în dimensiunea lor personală amănunte cu un caracter subiectiv, mărginit, familiar sau oficial. Adică ceea ce ascunde tocmai sensul inefabil, spiritual, tainic.

Tragicul aflării sensurilor spirituale ale istoriei e că trebuie să ne sprijinim pe partea această aparentă a vieții, întâmplări, fapte, arheologie, documente, adică ceea ce cade sub simțuri, pentru a trage de aici înțelesuri și a ne urca până la viața suprafirească în umbra căreia istoria se realizează. Așa ajungem să înțelegem că istoria, și de aici viața noastră, e mai mult decât un oarecare chip de a fi, o întâmplare obișnuită, fără greutate sau sens. Istoria are o semnificație simbolică, dacă știm să privim în această oglindă fermecată putem să vedem răsfrântă deasupra veacurilor uriașa tragedie omenească.

Viața fiecăruia din noi și a lumii întregi e de fapt dialectică sau antifonică Cuvântului, drama sau slova Logosului în noi. Logosul Cuvântului sacru, piatra de scandal a istoriei, dar el e și „viața, iar viața e lumina oamenilor”, spune evanghelistul. Istoria vie e deci agonia, această luptă pentru „lumina adevărată care luminează pe tot omul, venind în lume”.

Savanții științei istorice nu au ținut însă niciodată seama de sensul acesta sacru și vital al istoriei. Dacă însă omul este singurul dintre toate făpturile pământului care are o istorie e pentru că istoria e Duh, luptă între duhuri, război între Hristos și Antihrist. Altfel zis, ea e conștiința omenirii față de această luptă. Pentru om și omenire, această specie gânditoare și metafizică, istoria este un fel de psihologie a speciei, un fel de memorie umană.

Dincolo de această adunare de fapte, abia legate între ele, așa cum dincolo de aparența lui trupească, omul are un suflet, istoria e marele suflet al Omenirii. E o unitate în ea, cum e o unitate a omului luat în toate perioadele dezvoltării lui, de la starea de copil.

Vă rog să-mi îngăduiți să mai spun câteva cuvinte luate dintr-o lucrare tipărită recent (1926) a lui Paul Tillich, intitulată „Idei despre poziția spirituală a prezentului”: „Spiritul profetic (profetismul), căci astfel numim puterile vulcanice în cele ale spiritului - spiritul profetic - creează noutatea în timp, căci interpretarea pe care o aduce timpului schimbă și zguduie timpul din veșnicie. (...) Kairos numim acea clipă împlinită, aceasta ca soartă și hotărâre nouă în același timp, care vine împotriva noastră. Îl găsim prima dată în gândirea cu­noaș­terii istorice a primului creștinism, cu adâncul sens al ­plinirii vremii, a timpului care hotărăște”.