Şapte ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Sofian Boghiu

Atunci când vorbim despre personalităţile pe care pământul Basarabiei le-a dăruit neamului românesc, nu putem să nu amintim de mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei, arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos, dar şi mulţi clerici şi monahi, printre care, la loc de cinste, se află unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului trecut, părintele arhimandrit Sofian Boghiu de la Sfânta Mănăstire Antim din Bucureşti.

Părintele Sofian s-a născut la 7 octombrie 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, judeţul Bălţi, fiind al treilea copil al familiei Boghiu, primind la Botez numele Serghei. După absolvirea şcolii gimnaziale, având doar 14 ani, intră ca frate de mănăstire la Schitul Rughi, judeţul Soroca. Aici va continua pregătirea profesională prin înscrierea, doi ani mai târziu, la şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Dobruşa. În toamna anului 1932, după absolvirea şcolii de cântăreţi, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea colegi, printre alţii, pe vrednicul de pomenire părinte patriarh Teoctist, pe Preasfinţitul Părinte Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe preacuviosul părinte arhimandrit Grigorie Băbuş.

Atras de mic spre meditaţie şi rugăciune, după cunoaşterea vieţii monahale atât în ţinuturile natale, cât şi în Muntenia, tânărul Serghei va depune voturile monahale, consacrându-şi definitiv viaţa slujirii Mântuitorului Hristos, primind numele Sofian, la slăvitul praznic al Naşterii Domnului din anul 1937, fiind, doi ani mai târziu, hirotonit în prima treaptă a slujirii, diaconia, în ziua Schimbării la Faţă a Mântuitorului, 6 august 1939. Acest moment i-a marcat întreaga viaţă, deoarece a căutat să pună în aplicare Evanghelia, dorind să dobândească desăvârşirea prin smerenie şi credinţă lucrătoare.

Absolvent al Academiei de Belle Arte

Anul 1940 marchează un alt moment important din viaţa tânărului ierodiacon Sofian, respectiv strămutarea obştii Mănăstirii Dobruşa la Căldăruşanii din apropierea Bucureştiului, ca urmare a reanexării Basarabiei de către Rusia stalinistă, refugiindu-se din calea valului desacralizant şi dezumanizant al regimului bolşevic.

Dorind să înmulţească talanţii cu care cu prisosinţă l-a înzestrat Dumnezeu, în toamna aceluiaşi an, 1940, se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Paralel, urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă, între anii 1942-1946, obţinând licenţa cu lucrarea „Chipul Mântuitorului în iconografie“, ca o completare a studiilor de artă pe care tocmai le finalizase.

După şase ani de slujire ca ierodiacon, părintele Sofian a fost hirotonit preot în ziua de 15 noiembrie 1945, zi în care este prăznuit Cuviosul stareţ al Mănăstirilor Neamţ şi Secu, Paisie Velicikovski, cel care se refugiase în aceste locuri din calea nedreptăţilor îndurate de poporul său. Hirotonia a avut loc la Sfânta Mănăstire Antim, ctitoria marelui mitropolit cărturar cu acela;i nume, de origine georgiană, personalitate remarcabilă a Bisericii, cu un destin dramatic.

Amintite în treacăt, aceste date par nesemnificative pentru cei de astăzi, dar aşezarea lor în crugul vremii nu a fost întâmplătoare. Este o lucrare a proniei divine, care arată că şi nedreptatea şi suferinţa pot rodi la fel de bogat ca şi tihna vremurilor în care toate par că doar contemplă.

Condamnat la 15 ani de muncă silnică

Venirea părintelui Sofian la Mănăstirea Mitropolitului Martir Antim Ivireanul îl va lega definitiv de destinul acestuia. Iar aceasta se va vedea lămurit la doar trei ani de la numirea sfinţiei sale în calitate de stareţ. Astfel, în vara anului 1958, este arestat şi închis împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale „Rugul Aprins“, care îşi desfăşura activitatea în această oază de spiritualitate din centrul Capitalei.

Părintele Sofian cunoştea bine tainele Filocaliei, dar şi scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mână credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955). Prin această activitate se încerca păstrarea vie a credinţei în aceşti primi ani ai dictaturii comuniste, în ciuda riscurilor foarte mari pe care le presupunea răspândirea adevărului într-o epocă a minciunii. Deşi părea timid şi neexperimentat, părintele Sofian a înţeles că nu putem câştiga mântuirea decât prin asumarea credinţei până la jertfă, astfel că s-a implicat în revigorarea vieţii duhovniceşti a credincioşilor din Capitală prin cateheze, predici ocazionale, intensificarea programului liturgic etc. La Mănăstirea Antim şi-au găsit alinarea mulţi iubitori de Hristos din estul Europei, printre aceştia numărându-se şi Ioan Culâghin, care avea rugăciunea inimii. Acest cuvios părinte a fost un apropiat al părintelui Sofian, îndrumându-l să cunoască şi să se bucure de dulceaţa rugăciunii şi a meditării, a invocării lui Dumnezeu continuu.

Între 1958-1964 împărtăşeşte soarta întregii elite culturale şi spirituale româneşti, fiind deţinut politic, condamnat la 15 ani de muncă silnică. În pofida durităţii tratamentelor aplicate deţinuţilor politici, părintele Sofian a profitat de această situaţie pentru a se apropia şi mai mult de Dumnezeu, Cel Care suferise infinit mai mult pentru noi. De aceea, vorbind ulterior despre anii de detenţie, declara: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. ş...ţ Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. ş...ţ Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!“

Cel care a zugrăvit în suflete icoana Învierii

După aproape un veac de lupte şi jertfă, în dimineaţa zilei de 14 septembrie 2002, în chiar ziua Înălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. Unii dintre ucenicii părintelui au văzut în trecerea la Domnul în această zi o mărturie că întreaga viaţă cuviosul părinte a purtat cu demnitate şi vrednicie Crucea pe care Dumnezeu i-a rânduit-o.

Evocând personalitatea duhovnicească a celui care tocmai se strămutase la veşnicele lăcaşuri, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan sublinia faptul că, prin această trecere în veşnicie, „împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sărac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni“.

Curtea Mănăstirii Antim a devenit neîncăpătoare, iar ucenicii şi fiii duhovniceşti preoţi, monahi şi credincioşi din ţară şi străinătate, cu flori în mâini, au venit la priveghi şi au înălţat rugăciuni pentru sufletul părintelui duhovnic Sofian. Slujba Prohodului a fost oficiată de vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist, care a evocat personalitatea unui bun prieten, fost coleg la Seminarul de la Cernica şi un apropiat colaborator, după ce a fost ales ca Patriarh al României.

La mai bine de o jumătate de veac, trupul ostenit al părintelui arhimandrit Sofian şi-a găsit odihna până la Învierea cea de Obşte acolo unde se adăpostise de duşmanii ce-i cotropiseră ţinutul, în pământul Căldăruşanilor, care şi-a deschis încă o dată braţele pentru a-l primi pe cel care a zugrăvit în sufletele atâtor generaţii icoana sfântă a Învierii şi a vieţii veşnice în lumina iubirii părinteşti a Tatălui ceresc.

„Duhovnicul Bucureştilor“

Privind în ansamblu activitatea părintelui Sofian, vedem că, după cum era şi firesc, principala preocupare era aceea de a zidi sufletele celor care călcau pragul Mănăstirii „Tuturor Sfinţilor“, de a alina rănile celor greu încercaţi, de a strecura în sufletele celor deznădăjduiţi raza speranţei şi certitudinea ocrotirii Părintelui ceresc. De aceea, privind în oglinda propriei vieţi, singur va mărturisi conştiinciozitatea cu care s-a dedicat acestui tip de slujire a semenilor: „Când am fost solicitat de bolnavi şi credincioşi, niciodată nu i-am refuzat, nici i-am întristat cu ceva; ci am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc, să-i împac cu Dumnezeu şi cu oamenii“.

Părintele Sofian atrăgea ca un magnet oameni de cele mai variate categorii sociale şi intelectuale. Având o pregătire teologică temeinică, putea face faţă cu uşurinţă oricărui tip de provocare duhovnicească. Aşa se face că, datorită relaţiilor sale cu Mişcarea Rugului Aprins (pentru care a şi făcut puşcărie), dar şi datorită calităţii sale de duhovnic, era căutat nu doar de simpli credincioşi, ci şi de cei care făceau parte din elita culturală şi intelectuală a vremii, fiind capabil să răspundă problemelor şi provocărilor specifice epocii.

L-am cunoscut în anul 1992, când s-a făcut proclamarea solemnă a canonizării Sfântului ctitor Martir Antim Ivireanul, iar după admiterea la Facultatea din Bucureşti, i-am călcat pragul de mai multe ori pentru sfat şi îndrumare. L-am admirat pentru felul în care ne-a primit în chilia modestă din casa stăreţiei de astăzi, cu blândeţe şi dragoste, cu responsabilitate şi determinare, îndemnându-ne: „Să vă rugaţi şi să studiaţi mult, că Basarabia are nevoie de preoţi vrednici“. Mereu era cineva la uşa părintelui şi pe toţi îi primea cu conştiinţa că Îl primeşte pe Hristos.

L-am vizitat cu ocazia Naşterii Domnului şi m-au impresionat lacrimile pe care le-am văzut pe obrajii părintelui când şi-a adus aminte de familie şi de locurile natale, dar şi de părinţii îmbunătăţiţi pe care i-a cunoscut în Basarabia, la Dobruşa, Rughi şi Căpriana. S-a bucurat de redeschiderea acestor vetre monahale de altădată şi a donat o parte din biblioteca sa Mănăstirii Dobruşa, având o relaţie aparte cu părintele stareţ Damian şi cu părinţii de acolo.

Transmitea, fără o vorbă, bucuria vieţii chiar şi în suferinţă

Unul dintre apropiaţii părintelui Sofian, părintele Grigorie Băbuş, mulţi ani director al Bibliotecii Sfântului Sinod, îmi vorbea adesea despre calităţile deosebite ale părintelui Sofian, om al rugăciunii şi al cărţii, premiant al Seminarului de la Cernica şi coleg de bancă. Îşi aducea aminte cu drag şi spunea: „Sofian era cel mai bun, avea o memorie deosebită, era primul în clasă“. Un om care avea simţul măsurii şi care, pentru a-şi putea lucra mântuirea în linişte, a refuzat să primească slujirea arhierească când i s-a propus.

Personalitate de o smerenie exemplară, părintele Sofian nu a dorit să facă din duhovnicie o cale de afirmare, fapt pentru care nu a fost un scriitor consacrat al genului, ceea ce avem de la dânsul fiind mai ales interviuri, predici, conferinţe, cateheze.

Nenumăraţii ucenici pe care sfinţia sa i-a avut mărturisesc şi astăzi dragostea cu care părintele îi primea la orice oră din zi şi din noapte, amintindu-şi încă de spovedaniile prelungite până târziu în noapte, astfel încât nici un suflet să nu plece nemângâiat.

Având chipul radiind de lumina harică, marele duhovnic îţi transmitea, fără să scoată o vorbă, bucuria vieţii chiar şi în suferinţă, bucuria de a te regăsi în Biserică - Trupul lui Hristos -, dorinţa şi hotărârea de a te ridica atunci când cazi şi de a urca pe treptele desăvârşirii. După trecerea la Domnul a părintelui Sofian, am văzut pe mulţi dintre fiii duhovniceşti păşind pragul Mănăstirii Antim şi căutând alinarea şi mângâierea la ucenicii părintelui stareţ, la părinţii care transmit mesajul Evangheliei şi dragostea urmării lui Hristos.

Prietenul săracilor

În Aşezământul Mănăstirii „Tuturor Sfinţilor“, întocmit de ctitorul său, Mitropolitul Martir Antim Ivireanul, este stabilit ca mănăstirea să ajute pe cei săraci, atât clerici, cât şi mireni, iar părintele Sofian a fost un bun chivernisitor şi împlinitor al testamentului. Avea o grijă aparte ca nimeni să nu plece nemângâiat, fără o bucată de pâine sau un bănuţ. După slujbă, mulţi credincioşi rămâneau la masă, la trapeza mănăstirii, iar seara, toţi cei care aveau nevoie de hrană veneau ca să primească de la masa călugărilor. Această rânduială se respectă, de altfel, şi în zilele noastre.

Îmi spunea o fiică duhovnicească a sfinţiei sale că părintele stareţ Sofian avea mare grijă de cei bolnavi şi neputincioşi. În fiecare post primea caietul cu adrese şi plicuri cu bani pentru aceşti oameni neajutoraţi. Iar atunci când auzeau că vin de la părintele lor, aceşti bătrâni începeau să lăcrimeze şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă.

Din cele relatate putem cu uşurinţă să desprindem dragostea părintelui Sofian pentru cei aflaţi în nevoi şi felul în care a ştiut să desfăşoare activităţi filantropice în acele vremuri de tristă amintire. Am rămas plăcut impresionat să ascult aceste mărturisiri şi să văd cum, practic, Biserica a rămas alături de fiii ei şi după instaurarea regimului de dictatură comunistă.

Traducător al Scripturii şi al vieţilor sfinţilor în culori

În mod neîndoielnic, istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele părintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim. Cu toate acestea, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinătate poartă, peste veacuri, pecetea iconografică a mâinilor sale, fiind împodobite cu smerită trudă.

În Bucureşti, poartă amprenta pensulei părintelui Sofian următoarele mănăstiri şi biserici: Mănăstirea Saon (1957), Mănăstirea Radu-Vodă (1973), Mănăstirea Darvari (1964 si 1993), Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ - Bumbăcari (1962-1977), Biserica Pitar Moş (1964), Drăceni (1967), Biserica Hagiu (1970), Biserica parohiei Tudor Vladimirescu (1970), Biserica „Sfântul Visarion“ (1987-1988), Biserica Doamna Oltea (1977), Biserica Bradu Staicu (1977). De asemenea, şi-a lăsat amprenta şi pe alte biserici, cum ar fi Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Dealu (1982), Mănăstirea Bistriţa (1982-1989), Mănăstirea Deir-El-Harf - Liban (1971-1972), Catedrala din Homs - Siria (1978), Biserica din Hama - Siria (1979), Biserica din Muncel - judeţul Alba (1969), Biserica Iţcani - judeţul Suceava (1969), Biserica Guşteriţa - judeţul Sibiu (1970), Biserica Măldăreşti - Bacău (1983), a făcut devizul de pictură pentru următoarele: Cornetu - Ilfov (1974), „Sfântul Ioan Mizil“ - Prahova (1974), Măldăreşti - Bacău (1974), Mănăstirea Neamţ (1974), Bogata Olteană - Braşov (1974), Catedrala din Timişoara (1974), Parcul Ghencea II - Bucureşti (1974), Belu Pieptănari - Bucureşti (1975), Corpadea - Cluj (1975), Satu Mare III (1975), „Cuvioasa Parascheva“ - Tg. Frumos, Iaşi (1976), Gherţa Mică - Satu Mare (1976), „Sfântul Gheorghe“ din Hârlău - Iaşi (1976), Orbeni I - Bacău (1976), Topliţa II - Harghita (1976), Sârbi - Bihor (1976), Arbore - Suceava (1977), Buzeşti - Bucureşti (1977), „Sfântul Gheorghe“ Vechi - Craiova (1977), Goleştii Babii - Argeş (1977), Porumbeşti - Satu Mare (1977), Rotăreşti - Vrancea (1977), Siliştea-Grosu, filia Schitu - Teleorman (1977), Bujac - Arad (1978), Câmpeni Deal - Alba (1978), Măgura - Buzău (1978), Măldăreşti - Bacău (1978), Şerbăneşti - Bacău (1978), Sodomeni - Iaşi (1978), Azuga - Prahova (1979), Bălan - Harghita (1979), Flămânda - Bucureşti (1979), Slatina, filia Herla - Suceava (1983), Mănăstirea Antim (1983), Mănăstirea Vâforâta (1983). Acestea sunt doar câteva dintre locaşurile în care putem admira sensibilitatea artistică şi limbajul culorilor din arta sacră moştenite de la părintele Sofian. Din cele de mai sus vedem că preacuvioşia sa a făcut devizul pentru restaurarea sau pictarea multor biserici şi mănăstiri din ţară şi străinătate în acei ani grei.

Ca pictor consacrat, preacuvioşia sa a mărturisit adevărul dumnezeiesc prin imagine, l-a tălmăcit prin intermediul liniei şi al culorii, l-a făcut accesibil prin delicateţea şi frumuseţea compoziţiei, a întregului ansamblu.

O atenţie deosebită a acordat-o teologiei icoanei, a înţelegerii tainelor dumnezeieşti prin icoană. Poate tocmai de aceea nu a lăsat nimic scris, pentru că scrierea lui a fost una plastică. Nu a lăsat tratate de teologie sau eseuri de duhovnicie, ci, schimbând condeiul cu penelul, a lăsat o operă la îndemâna oricui, dar accesibilă ca esenţă doar celor care sincer caută adevărul. Pentru a pătrunde taina icoanei trebuie să trăieşti taina Celui Care „a luat chip de rob şi la înfăţişare S-a făcut ca un om“ (Filipeni 2, 6-11).

Iată de ce activitatea părintelui Sofian poate fi caracterizată ca fiind una deosebit de complexă, dar o complexitate de o subtilitate covârşitoare. Această trăsătură este specifică doar personalităţilor care au trăit o viaţă în smerenie, cu conştiinţa faptului că n-au făcut altceva decât să-şi facă datoria; tot ceea ce au făcut nu a fost decât ceea ce erau datori să facă, după cuvintele Mântuitorului - că „suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem“ (Luca 17, 10).

După cum spunea un alt mare duhovnic contemporan, părintele Ioanichie Bălan, vocaţia şi rostul părintelui arhimandrit Sofian pe pământ a fost să împodobească şi să înnoiască suflete şi biserici, icoane şi oameni. Să săvârşească cele sfinte, să înveţe pe oameni, să mângâie, să aline şi să se jertfească pe sine pentru mântuirea altora; să aducă speranţă, ordine şi frumos, acolo unde este tristeţe, dezordine şi urât; să fie întotdeauna cu Dumnezeu şi cu oamenii prin cuvânt şi culoare, prin căldura inimii, care dă viaţă cuvântului, şi prin căldura culorilor, care dau transparenţă şi profunzime divină icoanelor.

„Blând şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înălţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu dacă părintele Sofian a aflat până la urmă Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi să zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei“. Astfel şi-l aminteşte pe părintele arhimandrit Sofian un distins ucenic, marcat încă de blândeţea rară care îl caracteriza, modestia, calmul, îndelunga răbdare şi cultura teologică temeinică.

La împlinirea a şapte ani de la trecerea la Domnul a unuia dintre vrednicii slujitori ai Bisericii noastre, cu bucurie sfântă ne amintim de vrednicul de pomenire arhimandritul Sofian Boghiu şi avem convingerea că a fost primit în raiul desfătării pentru credinţa lucrătoare şi purtarea cu demnitate a Crucii lui Hristos. Credincioşii de la Mănăstirea Antim şi fiii duhovniceşti ai părintelui Sofian merg în fiecare an, la marile sărbători şi la ziua pomenirii, la mormântul părintelui de la Mănăstirea Căldăruşani. Evlavia credincioşilor şi credinţa curată mărturisită prin fapte şi lucrare ne face să credem că, într-o bună zi, acest mărturisitor al lui Hristos va fi trecut în rândul sfinţilor şi va fi înscris în calendarul Bisericii noastre.