Sărbătoarea națională a României și a românilor

În contextul măritei sărbători de la 1 Decembrie, mulți dintre noi se întreabă cum s-a putut face edificiul nostru național? Unii știu să dea răspunsuri corecte, apelând la izvoare și la lucrări de specialitate judicioase, alții dau răspunsuri superficiale sau răuvoitoare, cu idei scoase din context și chiar cu eliminarea românilor ca subiect al acestui act. Astăzi, la 105 ani de la înfăptuirea României întregite, este bine să știm că, până să se ajungă la Unirea din 1918, unirea noastră cotidiană s-a tot făcut, secole la rând, începând cu prima pomenire a numelui de Țară Românească (Romania, Valachia), fapt întâmplat spre finele mileniului I al erei creștine.

Românii au intrat în istorie ca popor neo­latin creștin gata constituit, odată cu italienii, cu francezii, cu spaniolii, cu portughezii și alții, adică prin secolele al IX-lea și al X-lea, după Hristos, și de-atunci, urmând vechea tradiție moștenită din statul roman, și-au alcătuit comunități organizate. Nicolae Iorga a scris, poate, cele mai frumoase cuvinte în proză despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Prin urmare, „Țara Românească” se afla peste tot unde existau grupuri structurate de români, motiv pentru care România este o țară de țări. Astăzi, după atâta vreme de la aceste reflecții, concluziile lui Nicolae Iorga li se par unora prea sentimentale, prea avântate și chiar prea patriotice sau naționaliste, aureolate de un iz romantic și influențate de obsesia unirii noastre, pe care cei din generația de la 1900 au trăit-o aievea. Dar, dincolo de limbajul metaforic și cald, cuvintele marelui istoric relevă un mare adevăr.

În 1918 s-a oficializat o realitate veche

România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche, recunoscută și pe plan internațional, prin tratate. „Domnia a toată Țara Românească” există din secolul al XIV-lea, la sud de Carpați, iar acea Țară Românească și-a asumat misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. România nu s-a format târziu, ci doar România de pe hartă a fost lăsată să funcționeze târziu și a fost finalizată în chip juridic abia între 1848 și 1918. Mai întâi, s-au unit Țara Românească de la sud de Carpați cu Țara Românească de la Răsărit (Moldova dintre Carpați și Prut), la 1859 (conform programului formulat la 1848), apoi s-a cucerit inde­pendența acestui nucleu de Românie și s-a integrat în el Dobrogea (1877-1878), iar apoi, la sfârșitul Marelui Război, s-au unit cu Țara Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie 1918), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie 1918) și Transilvania (la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918). A fost singurul program major de țară pe care l-am înfăptuit pe deplin. Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul și populația României actuale. Românii au plătit această uriașă înfăptuire cu sângele lor. România de la începutul secolului al XX-lea (137.000 km pătrați) a luptat pe cale armată începând numai cu anul 1916, dar ceilalți români (mai mult de jumătate din câți erau ei atunci), trăitori mai ales în Austro-Ungaria și Rusia, au luptat între 1914 și 1918 și s-au sacrificat cu sutele de mii. Războiul s-a terminat pentru români și România abia în 1919, odată cu încheierea marii campanii militare de stăvilire a înaintării bolșevismului spre centrul și vestul Europei. Intrarea României în luptă, în 1916, a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand a fost judicioasă. Decizia a fost luată greu, fiindcă românii voiau unirea lor integrală, iar aceasta părea imposibil de înfăptuit: dacă România ar fi decis să lupte alături de Germania și Austro-Ungaria, atunci, în caz de victorie, putea obține doar recu­noașterea unirii Basarabiei, iar dacă ar fi intrat de partea Angliei, Franței și Rusiei, atunci, mizând tot pe victorie, ar fi putut spera la consfințirea unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișa­nei și Maramureșului. Unirea tuturor provinciilor istorice româ­nești părea de domeniul fantasticului. Și, totuși, această minune s-a împlinit în 1918. Evident, împrejurările interne și interna­ționale ne-au fost favorabile: războiul a fost câștigat de Antanta, adică de tabăra în care se afla și România; intrarea SUA în luptă, la începutul anului 1917, fusese hotărâtoare pentru victorie; izbucnirea mișcărilor revo­luționare din Rusia ușurase lupta de emancipare din Basarabia și unirea acesteia cu România; cele 14 puncte ale preșe­dintelui american Woodrow Wilson, rostite la 8 ianuarie 1918 în Congres, deschiseseră calea autodeterminării popoarelor și noii arhitecturi politice a Europei; slăbiciunea și căderea imperiilor vechi (german, otoman, austro-un­gar și țarist) favorizaseră speranțele de libertate ale popoarelor supuse.

Un imens efort de voinţă naţională

Cu toate acestea, fără subiectul colectiv numit poporul român - condus atunci de o elită responsabilă, de mari oameni de stat și nu de politicieni mărunți - unirea nu s-ar fi putut face. Este vorba despre un imens efort de voință națională, susținut deopotrivă de românii de la Dunăre și de la Carpați și de cei din diasporă, situați de la Paris și Londra până la Washington și New York, români care s-au pus în serviciul poporului lor, care avea nevoie nu numai de o patrie culturală, ci și de una politică. Toate categoriile sociale și profesionale de atunci, de la intelectuali la țărani și de la oameni politici la clerici, și-au trimis reprezentanții aleși și desemnați ca să voteze (la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia) unirea.

În consecință, trebuie să știm că ziua de 1 Decembrie nu celebrează unirea Transilvaniei cu România, ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Ma­ra­mureșului). De la 137.000 km pătrați, România a ajuns la 296.000 km pătrați. Actele românilor de la 1918 au fost pe deplin legale și democratice, fapt pentru care au și fost recunoscute de către comunitatea inter­națională.

Iar dacă unii se mai îndoiesc de dreptatea istorică făcută la 1 Decembrie 1918, nu au cuvânt să o facă. Istoria a demonstrat jus­tețea deciziilor de unire, în con­dițiile deținerii majorității (absolute sau relative) demografice de către români în toate provinciile unite la 1918. România nu a luat „țările Țării” de la nimeni pe nedrept, nu a acaparat părți de țări străine, ci a adunat la un loc vechile țări românești de care vorbea Nicolae Iorga. Hotărârile din 1918 s-au luat în chip democratic, la nivelul demo­crației de atunci, motiv pentru care au și fost acceptate de către comunitatea interna­țio­nală. Avem datoria să preamărim, în consecință, Ziua Națio­nală, fiindcă ea ne amin­tește mereu cum și de ce avem o țară și în ce fel a fost ea făcută prin voința neamului.