Scara de la pământ la cer din icoana Naşterii Domnului

Complexa iconografie a Naşterii Domnului aduce spre contemplare în faţa ochilor, într-o formulă concentrată, evenimentele prezente în textele evanghelice. Majoritatea rezolvărilor iconografice, oricât de variate şi de diferite ar fi, evidenţiază, prin mijloacele limbajului plastic-vizual, unul din atributele esenţiale ale Maicii Domnului, acela de a purta întreaga omenire de la cele de jos la Cel de Sus, autentică „scară de la pământ la cer”.

Textele evanghelice (îndeosebi Luca 2, 4-20) constituie temeiul icoanei Naşterii Domnului, justificând bogăţia şi varietatea tuturor detaliilor iconografice ale acestui mare praznic împărătesc, în care întreaga suflare se bucură şi laudă pe Domnul, atât cei din ceruri (îngerii), cât şi cei de pe pământ (păstorii, magii), atât cele înzestrate cu raţiune şi înţelegere (îngerii şi oamenii), cât şi celelalte făpturi (boul şi asinul, turmele păstorilor), cei simpli şi neştiutori de carte (păstorii), dar şi cei bogaţi şi învăţaţi (magii), cele însufleţite (oamenii şi animalele), dar şi cele neînsufleţite (peştera cu munţi şi dealuri).

În icoana Naşterii Domnului apare întregul cosmos, cel necreat şi cel creat, cele inteligibile şi cele sensibile, cele minerale, vegetale şi organice, unite într-un tot compoziţional. În centru, statura Maicii Domnului, noua Evă, al cărei pântece „rai înțelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii și nu vom muri ca Adam. Hristos Se naște ca să ridice chipul cel căzut mai înainte” (Troparul Îna­in­te­prăznuirii), o menţionare a dinamismului acestei înălţări la cer, pe scara ce se arată, acum, a fi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Simbolismul scării

Biserica este icoana scării visate de Patriarhul Iacob, atunci când a fugit el de la faţa fratelui său, Isav, scară sprijinită pe pământ, dar care atingea cu vârful cerul, îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se pe ea, fapt care l-a determinat pe Iacob să exclame: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu (s.n.), aceasta este poarta cerului!” (Fac. 28, 12-17). Dacă pe o scară S-a coborât Fiul lui Dumnezeu către făptura Sa căzută, sufletul creştinului urcă tot pe o scară, a virtuţilor, închipuită de Sfântul Ioan Scărarul cu treizeci de trepte, asemenea celor treizeci de ani de viaţă ai Mântuitorului dinainte de începerea activităţii publice (Dumitru Stăniloae, Introducere la Scara Sfântului Ioan Scărarul, în Filocalia, vol. IX, 1980).

După cum Iisus Hristos a intrat pentru noi „ca Înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 20), tot aşa şi „Preasfânta Maică a Domnului va intra cea dintâi dintre toate în odihna cerului, iar în urma ei, prin mijlocirea ei, vor fi conduse şi celelalte suflete ale sfinţilor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului). Astfel, atributul Bisericii de a fi scară de la pământ la cer, pe care Dumnezeu a coborât pentru ca omul să poată urca, este transferat firesc şi Maicii Domnului.

Maica Domnului, simbol al scării în icoana Naşterii Domnului

În reprezentarea iconografică a visului Patriarhului Iacob, deşi în textul scripturistic este menţionat Domnul, în iconografie, în capul scării apare Maica Domnului, drept cea care mediază între cer şi pământ, unul coborând şi celălalt urcând. Naşterea Domnului a făcut vizibilă această scară, ca fiind momentul în care „cerul şi pământul s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi, Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit” (Idiomelă la Litie, alcătuire a lui Ioan Monahul).

În icoana Naşterii Domnului, centrul de interes spiritual este Pruncul dar, Care, vizual, este mititel, asemenea unui nou-născut, în timp ce Maica Sa ocupă centrul compoziţiei. Indiferent dacă, în reprezentarea Maicii Domnului, este adoptată varianta imperială (atitudinea dreaptă, indicând naşterea fără de durere) sau cea derivată din lumea orientală (culcată, slăbită, asemenea tuturor femeilor după naştere), silueta ei amplă este purtătoarea unui mesaj dinamic cu totul aparte prin faptul că ea tinde către cele de sus, lăsând pe cele de jos. Iar în anumite transpuneri iconografice, frapează aşezarea Maicii Domnului de-a lungul unei ample diagonale, cel mai adesea pe direcţia stânga-jos către dreapta- sus. Ea constituie dominanta incontestabilă a întregii compoziţii, aspect amplificat şi de faptul că, exceptându-l pe Iosif, celelalte personaje sunt mult reduse ca dimensiuni. Astfel, Maica Domnului este percepută asemenea unei scări care pleacă din unghiul de jos, din acel spaţiu al mărturisirii umanităţii Pruncului, a Fiului Omului (prin ritualul îmbăierii), şi se îndreaptă către cele de sus, către înaltul cerului, către divinitatea Fiului lui Dumnezeu. Direcţia trasată de trupul Fecioarei este susţinută şi amplificată de arhitectura munţilor care par că dau năvală în partea superioară a cadrului, de parcă ar dori să-l străpungă pentru a-şi continua zborul undeva, în spaţiul neîngrădit al cerului.

Maica Domnului este darul pe care omenirea îl aduce Creatorului ei, ofrandă prea curată şi preanevinovată, rugăciune ce străbate cerurile, ajungând la picioarele tronului lui Dumnezeu: „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare dintre făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pus­tiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara...” Iar acest dar al omenirii, fiind maică a tuturor, îi poartă pe toţi cei care o urmează de la cele de jos către Cel de Sus, făcând să dispară distanţele şi opreliştile dintre ele. Omul poate zbura iarăşi către ceruri, munţii pot sălta „ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor” (Psalm 113, 4), îngerii aduc „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14) - prin mijlocirea Maicii Domnului, autentică „scară de la pământ la cer”, după cum se poate citi şi în icoana Naşterii Domnului.