Fiecare credinţă are simbolurile ei. Încă din Antichitate, omenirea şi-a manifestat sentimentul religios folosindu-se de anumite semne pentru a reprezenta divinităţile în care credea. Semnul crucii a fost înainte de creştinism un simbol religios frecvent. Dacă în păgânism acest simbol avea semnificaţii mitice, fiind semnul prin care oamenii exteriorizau legătura cu forţele supranaturale, în creştinism el reprezintă mijlocul prin care actul de mântuire al lui Hristos devine propriu fiecăruia dintre noi. Semnul Sfintei Cruci ni-l duce în suflet pe Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea şi ne-a adus viaţa veşnică. Astăzi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, zi în care semnul crucii, pe care îl facem, devine mai mult ca oricând un act mărturisitor şi mântuitor.
Semnul crucii a fost folosit cu mult timp înaintea apariţiei creştinismului. El este un vechi simbol folosit de popoarele antice pentru a reprezenta soarele şi armonia dintre cer şi pământ. Oamenii de ştiinţă ai antichităţii considerau centrul unirii pământului cu cerul ca fiind mijlocul universului. Cele patru braţe ale crucii indicau cele patru puncte cardinale. Latinii foloseau pentru cruce termenul „crux“, iar grecii „stauros“, desemnând în primul rând stâlpul vertical, fără partea orizontală (numită de latini „patibulum“), pe care erau răstigniţi cei condamnaţi la moarte. Cercetătorii contemporani, precum F. Gayet, arată că, în Egiptul Antic, semnul crucii era folosit ca simbol al unor zei, care erau reprezentaţi ţinând în mână acest semn. Biserica Coptă (n.r. - Biserica Ortodoxă din Egiptul de astăzi) a preluat semnul acesta pentru a desemna Sfânta Cruce. De asemenea, E. Burnouf arată că simbolul crucii a fost folosit în civilizaţia ariană ca reprezentare mistică a luminii zeilor sau a focului sacru şi chiar a soarelui. Alţi cercetători, care au studiat obiecte din epoca bronzului, au ajuns la concluzia că semnul crucii era folosit de multe popoare ale Europei, ca simbol al consacrării, şi era pus pe obiectele legate de nou-născuţi. De asemenea, într-un cimitir al etruscilor din civilizaţia Golasecca (Italia), fiecare mormânt are un vas cu semnul crucii pe el. Obiecte asemănătoare s-au descoperit şi în Tyr, Micene sau Creta.
Semnul creştinilor
O dată cu apariţia creştinismului, semnul crucii capătă noi valenţe. Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos avea forma pe care o cunoaştem cu toţii, cu două laturi, una verticală şi una orizontală. Printre primele lucrări în care crucea apare ca simbol creştin cu semnificaţii mistice, legate de mântuirea oamenilor adusă de răstignirea lui Hristos, amintim „Octavius“ a scriitorului creştin Minucius Felix, scrisă la sfârşitul secolului al doilea. Apoi, crucea apare ca semn creştin şi la Clement al Alexandriei, care vorbeşte despre „semnul Domnului“, care a fost prefigurat de litera numărul 318 de la Facere 14:14, aşa cum se explica şi în Epistola lui Barnaba. Pentru numărul 300, s-a folosit litera „T“ din alfabetul ebraic, fiind evidentă asemănarea cu semnul crucii, iar pentru „18“, s-au folosit primele două litere ale numelui „Iisus Hristos“ (IH), ceea ce arată legătura dintre Hristos şi Cruce. Tertulian, în „De Corona“, scrisă în 204, aminteşte de obiceiul creştinilor de a-şi face deasupra capului semnul crucii. Unii cercetători susţin ideea că semnul crucii a apărut ca simbol creştin abia pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, când creştinii au început să facă analogie cu poziţia de rugăciune, cu braţele întinse, ca semn al victoriei soarelui împotriva forţelor întunericului şi simbol al mântuirii universale.
Crucea fără Trupul lui Iisus Hristos
În primele secole creştine, crucea a fost reprezentată fără Trupul lui Hristos pe ea. Cu toate acestea, legătura dintre Cruce şi Hristos, care s-a răstignit pe ea, era evidentă. Motivul pentru care crucea era reprezentată simplu, fără Trupul lui Hristos, a fost amintirea dureroasă a morţii sale. Pe lângă aceasta, unii cercetători arată că în rândul creştinilor exista frica de a-L reprezenta pe Hristos răstignit, considerându-se chiar un păcat, echivalent cu a doua răstignire. S-au descoperit apoi cruci datate din secolele al III-lea sau al IV-lea pe care era reprezentat un tânăr care purta o cruce împodobită cu nestemate. În secolul al V-lea, creştinii au pus lângă pietrele preţioase şi un miel, simbolul sacrificiului şi implicit al lui Hristos.
La Sinodul Trullan din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânăr anonim pe cruce, în locul mielului, iar mai târziu, unii istorici indicând chiar secolul al X-lea, după abolirea pedepsei de moarte prin crucificare, când din memoria colectiva a creştinilor a început să dispară asociaţia crucii cu chinurile crucificării, s-a pus şi Trupul lui Iisus pe cruce în locul tânărului anonim. În primele reprezentări, Iisus apare prezentat îmbrăcat, fără barbă, cu corp neînsângerat, apoi, mai târziu, apare cu corpul distorsionat, plin de sânge, cu barbă. Tot din această perioadă apar şi primele cruci pe turlele bisericilor.
▲ Cele mai cunoscute cruci
Se cunosc circa 400 forme de cruci, din care următoarele cele mai răspândite sunt crucea „Tau“, în formă de „T“. Este poate cea mai veche formă cu origine în vechea Chaldee, unde simboliza Zeul Tammuz. Crucea catolică, (crux immissa), cu braţe inegale (latura verticală mai lungă), este forma cea mai răspândită la ora actuală. Bisericile catolice au o secţiune orizontală corespunzătoare acestei forme. Crucea ortodoxă (greaca) este a treia formă a crucii care cunoaşte o largă răspândire. Secţiunile orizontale ale bisericilor ortodocse au această formă, a unei cruci cu patru braţe egale. Totodată, reprezintă simbolul actual al organizaţiei „Crucea Roşie“.
▲ Legenda lemnului Sfintei Cruci
Cea mai interesantă legendă referitoare la cruce este cea a legăturii ei cu pomul cunoaşterii binelui şi a răului din rai. Conform legendei, la moartea lui Adam, fiii săi au hotărât să-i facă sicriul din pomul care semnificase păcatul neascultării protopărinţilor noştri. Copacul uriaş a fost tăiat, iar sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului şi a promisiunii răscumpărării noastre. Când Noe a primit poruncă să construiască arca - simbol al Bisericii, al mântuirii noastre -, el a folosit marele copac din mijlocul raiului, tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă. Oamenii au văzut lemnul care era dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare. Un dulgher a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare şi grea, care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce Mântuitorul Iisus Hristos a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher şi-a adus aminte de lemnul special moştenit de la strămoşi şi a făcut o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea lui Hristos, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii păcatelor omenirii prezente atunci şi ale celei viitoare, până la Judecata finală. Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, un sens spiritual pe care evlavia populară l-a însămânţat în ea. Cel mai important element al acestei legende este legarea ei de păcatul adamic şi de iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare.
▲ Cine a descoperit crucea lui Hristos
Evangheliile ne vorbesc despre faptul că Iisus Hristos a fost răstignit cu adevărat pe o cruce de lemn, pe Golgota „împreună cu alţi doi, de-o parte şi de alta“ (Ioan 19:17-18). Cea care a descoperit crucea pe care a fost răstignit Hristos a fost Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului să-i dea bani pentru a face săpături pe Golgota spre a descoperi crucea, care a fost găsită în 326. Sfânta Elena, aşa cum ne spun scriitorii creştini Ambrozie sau Rufinus, a trimis fiului ei, Constantin, două cuie din crucea Domnului, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost pusă în Biserica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de Împărteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat porunciose să se scrie INRI. În urma unui război cu perşii, crucea a fost luată ca un trofeu de mare valoare şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani după aceasta, împăratul Heraclius a pornit un război contra perşilor pentru a redobândi crucea. Perşii au fost înfrânţi, crucea a fost adusă cu mare cinste la Ierusalim şi patriarhul oraşului a înălţat-o în faţa poporului, pe 14 septembrie, când tot poporul a căzut în genunchi şi a cântat cu lacrimi: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“. Cu timpul, Sfânta Cruce s-a pierdut şi nu au mai rămas decât părţi din ea, aflate în proprietatea unor patriarhii.
▲ Biserici din Moldova puse sub ocrotirea Sfintei Cruci
Singura biserică din Iaşi închinată sărbătorii „Înălţarea Sfintei Cruci“ , cunoscută ca Biserica „Ziua Crucii“, a fost şi punctul de plecare a pelerinilor de aseară, care au mers spre Dealul Păun, pentru a se ruga alături de soborul de preoţi, aproape de cea mai mare cruce din Arhiepiscopia Iaşilor. Lăcaşul de cult aflat în zona Gării Nicolina, în Protopopiatul Iaşi 2, a fost construit de breasla dubalarilor în mijlocul cimitirului care există şi astăzi. A fost sfinţit în 1803, iar în 2003, după ample lucrări de renovare, s-a resfinţit. Anul acesta, sărbătoarea este una deosebită, întrucât la finalul ei s-a bucurat de binecuvântarea IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Patriarhul ales al Bisericii Ortodoxe Române. „Sărbătoarea hramului din anul acesta este deosebită, pentru că este marcată de bucuria alegerii noului Patriarh. Aseară, de la orele 17.00, am oficiat slujba Vecerniei şi a Litiei, împreună cu mai mulţi preoţi conduşi de părintele protopop Vilie Doroşincă. După aceasta, am oferit credincioşilor, care nu au putut merge în pelerinaj la crucea de pe Dealul Păun, peste 300 de pachete cu alimente. După pelerinaj şi după slujbele de la Păun, am oferit preoţilor şi invitaţilor o agapă frăţească, care a avut loc la Centrul «Providenţa» din Iaşi, unde, la ora 20.30, a sosit şi noul Patriarh al Bisericii noastre, care a ţinut un cuvânt de învăţătură“, ne-a declarat părintele Constantin Grigore, parohul de la Biserica „Ziua Crucii“. Astăzi, sărbătoarea continuă cu slujba Utreniei, oficiată de la ora 7.30, apoi cu Sfânta Liturghie, după care credincioşii prezenţi vor participa la o agapă frăţească oferită de parohie, în casa socială de aici.
În Arhiepiscopia Iaşilor există şi un schit cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“, situat în apropierea satului Coroaia, judeţul Neamţ. Schitul a fost ridicat după 1989, de părintele Ilarion Argatu de la Mănăstirea Cernica, împreună cu fiul său, Alexandru Argatu, şi mai mulţi credincioşi. Schitul este situat pe locul unde în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au avut loc mai multe lupte grele. Schitul, care aparţine de Mănăstirea Bistriţa, a fost sfinţit în 1994.
Şi în Botoşani există o biserică închinată sărbătorii de astăzi, unde preot paroh este părintele Ioan Iordachi. De asemenea, sub ocrotirea Sfintei Cruci se află şi câteva aşezăminte din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, Mănăstirea Râşca din judeţul Suceava, schitul „Înălţarea Sfintei Cruci“ din Iacobeni, biserica ştefaniană din Volovăţ şi Biserica „Sfânta Cruce“ din Pătrăuţ, ridicată la 1486 de Ştefan cel Mare. La Bârlad este astăzi sărbătoarea oraşului, ocazie cu care au loc slujbe religioase şi manifestări culturale.
