Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, cărturar evlavios şi păstor înţelept

Sfântul Grigorie Dascălul s-a născut în anul 1765, într-o familie evlavioasă și înstărită din București, primind la botez numele de Gheorghe. Părinții săi erau „pământeni și de neam bun”, ceea ce a și permis tânărului Gheorghe Miculescu să studieze la Academia Domnească de la „Sfântul Sava” din Capitală. Timp de 12 ani, cât a petrecut pe băncile acestei școli, s-a dovedit a fi un elev de o inteligență sclipitoare, spunându-se despre el că era cel mai bun elev dintre cei 75 înscriși în acel moment la „Sfântul Sava”. Astfel, tânărul Gheorghe a deprins temeinic limbile greacă şi latină, precum și cunoștințe vaste de teologie, filosofie, gramatică și alte științe clasice.

În timpul studiilor sale la Academia „Sfântul Sava”, tânărul Gheorghe i-a cunoscut pe monahii Dorotei și Gherontie, ucenici ai Sfântului Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamț, vestit pentru viețuirea sa duhovnicească şi organizarea la Neamţ a unei adevărate şcoli ascetico-filologice, unde monahii se îndeletniceau, pe lângă rugăciune şi lucrul mâinilor, cu studiul textelor patristice, copierea, traducerea şi tipărirea lor. Cei doi călugări nemțeni fuseseră trimiși la studii la Academia din Bucureşti de către stareţul Paisie, pentru a aprofunda limba greacă și a deveni buni traducători ai textelor Sfinților Părinți. La finalul studiilor, în anul 1790, tânărul Gheorghe va pleca împreună cu monahii Gherontie şi Dorotei la Mănăstirea Neamț, dând ascultare chemării pe care o avea pentru viața de monah. Va deveni, așadar, și el ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, iar acesta, apreciindu-i calitățile duhovniceşti, intelectuale și morale, l-a tuns în monahism, cu numele Grigorie, iar apoi a fost hirotonit ierodiacon pe seama aceleiași mănăstiri, fiind așezat sub ascultarea ieromonahului Gherontie.

Sub îndrumarea Sfântului Cuvios Paisie, în atmosfera de rugăciune, nevoință și sfințenie, asemănătoare cu cea a monahilor sfinți de odinioară pe care o descoperea în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, la a căror traducere în limba română lucra intens, ierodiaconul Grigorie a viețuit la Mănăstirea Neamț ca într-o adevărată academie patristică și duhovnicească.

Activitatea de traducător la București și Neamț

La începutul anului 1799, același sfânt stareț avea să îi trimită pe cei doi monahi, Gherontie şi Grigorie, la București, la porunca Mitropolitului Veniamin Costachi (1768-1864), ca răspuns la cererea Mitropolitului Dositei Filitti (1793- 1810), care a cerut „doi părinți procopsiți la tâlcuirea sfintelor cărți după elinie”. Ajunși în București, cei doi monahi vor tălmăci și tipări două lucrări în acelaşi an: „Taina Mărturisirii”, sub titlul „Carte folositoare de suflet”, un fel de îndreptar pentru Taina Spovedaniei, precum și „Chiriacodromionul”, care cuprinde tâlcuirea tuturor pericopelor evanghelice ale duminicilor de peste an, ale învățatului Arhiepiscop grec Nichifor Theotochis al Astrahanului, ulterior apărut în mai multe ediții (Buzău - 1839, Iași - 1840-1841, București - 1857 etc.). În paralel cu lucrarea de traducere, Sfântul Grigorie va fi rânduit de Mitropolitul Dositei și ca bibliotecar al Mitropoliei din București.

În izvoarele vremii nu sunt consemnate informaţii cu privire la ceea ce presupunea în mod practic activitatea sa de bibliotecar, însă putem deduce că a pus o rânduială după modelul văzut la Mănăstirea Neamţ, sub îndrumarea Sfântului stareţ cărturar Paisie Velicicovschi. O mărturie din epocă, a unui împreună-lucrător cu el, spune despre Grigorie că „nu stingea fără numai lumina zilei luminarea lui, nici nu apuca înainte începutul nopţii fără aprinderea ei”, arătând cât de nevoitor era în cele ale lucrului cu cartea.

În preajma anului 1802, monahii Gherontie şi Grigorie au revenit la Mănăstirea Neamț, unde au definitivat și alte traduceri, precum: „Întrebări și răspunsuri oarecare bogoslovești” a Sfântului Atanasie (Iași, 1803 - reprezentând un catehism pentru seminarul de la Socola); „Tâlcuire la cele patru Evanghelii”, a lui Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, cu însemnări de la Evthimie Zigabinos (Iași, 1805); „Descoperire cu amănuntul a pravoslavnicei credințe” a Sfântului Ioan Damaschin (Iași, 1806); dar și un „Octoih”, apărut la Buda, în 1811, pe cheltuiala Episcopului Iosif al Arge­șului.

La Muntele Athos. Pierderea prietenului Gherontie. Ultimele trei traduceri ale ieromonahului ucis

Anul 1812 marca plecarea celor doi monahi traducători, Gherontie şi Grigorie, la Sfântul Munte Athos, de asemenea pentru copierea unor manuscrise patristice; drumul de întoarcere în țară însă i-a adus lui Grigorie multă suferință, căci în apropiere de orașul Plovdiv (în Bulgaria) au fost jefuiți de tâlhari, iar Gherontie a murit din pricina loviturilor primite în timpul atacului. Sfântul Grigorie l-a îngropat, împreună cu alt călugăr, la Mănăstirea Anarhiri din apropiere, revenind apoi, după șapte ani, pentru a-i lua osemintele și a-l reînhuma la Mănăstirea Neamț.

La tipografia mutată de Mitropolitul Veniamin Costachi la Mănăstirea Neamţ, din pricina izbucnirii războiului ruso-turc, Grigorie a publicat trei dintre cărțile traduse de Gherontie, rămase încă în manuscris: „Chegragarion”, de Fericitul Augustin, „Convorbiri cu sine însuși - Soliloquia”, adăugând și o prescurtare a „Psaltirii” realizată tot de Fericitul Augustin (1814); „Apologia” (în 1816, retipărită la București, în 1819) și „Tâlcuire pre scurt… la antifoanele celor 8 glasuri”, de Nichifor Calist Xantopol (1819), la care ierodiaconul Grigorie a adăugat trei traduceri proprii despre purcederea Sfântului Duh.

Stabilirea definitivă în București. Alte traduceri

În preajma anului 1820, Grigorie va părăsi pentru totdeauna obștea Mănăstirii Neamț, venind la Bucureşti. După ce a stat o vreme la Mănăstirea Antim, metoc al Episcopiei Arge­șului, după moartea Episcopului Iosif s-a retras la Mănăstirea Căldărușani, în care fusese deja introdusă rânduiala monahală a Sfântului Paisie de la Neamț, de către unul dintre ucenicii săi: Sfântul Gheorghe de la Cernica și Căldărușani. În această perioadă petrecută la cele două mănăstiri muntene, traduce alte două titluri: „Cuvinte șase pentru preoție” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, alături de alte trei epistole patristice care combăteau simonia (1820), dar și un Cuvânt pentru preoție al Sfântului Grigorie Teologul (1821).

Anul 1822 marca, în viața politică a Țării Românești, o turnură de mult așteptată: era ales, după mai bine de un secol, un domnitor pământean, în persoana lui Grigore Ghica. Acesta își dorea un mitropolit care, printre alte calități, să fie cărturar și de neam român, pentru ca trecerea de la conducerile străine, impuse din exteriorul țării, să se facă în ambele planuri, atât politic, cât și religios. Propunerea monahului Grigorie pentru scaunul de mitropolit, vacant de doi ani, a împlinit așteptările domnitorului, iar acesta a pus ca viețuitorul de la Căldărușani să fie adus la ­Curtea Domnească. Ajuns la București, după un drum de circa 30 km parcurs pe jos, a primit, în cele din urmă, ascultarea de a prelua conducerea Bisericii Țării Românești. Însă Grigorie nu avea încă statutul potrivit pentru a fi eligibil - era doar ierodiacon și, astfel, la 9 ianuarie, a fost hirotonit ieromonah și hirotesit arhimandrit, pentru ca a doua zi să fie hirotonit arhiereu, fiind întronizat ca Mitropolit al Ungrovlahiei pe data de 11 ianuarie 1823.

Starea în care noul arhiereu a aflat Biserica Ungrovlahiei nu era foarte bună. Existau multe scaune vacante ori păstorite de arhierei care nu se ridicau la înălțimea misiunii pe care o aveau de îndeplinit, iar țara însăși fusese grav afectată de războiul ruso-turc și de tulburările din timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu. Mitropolia era în continuare înglodată în datorii și, peste toate acestea, ierarhii greci de peste Dunăre hirotoneau necanonic preoți pentru eparhiile româneşti; în sfârșit, atât poporul, cât și clerul mirean trăiau constant sub presiunea sarcinilor fiscale pe care le aveau de achitat.

Măsuri administrativ-pastorale

După întronizare, în doar trei ani a reușit să rezolve, cu tact, problema scaunelor episcopale vacante, consultându-se şi propunând ierarhi vrednici, cu pregătire teologică. Astfel, au fost numiți Grigorie la Argeș (18 februarie 1823), Neofit la Râmnic (20 aprilie 1824) și Chesarie la Buzău (5 aprilie 1825).

Pentru a opri hirotoniile necanonice de la sud de Dunăre, în special pe cele săvârșite la Vidin, a scris, în 1824, Patriarhului Antim al Constantinopolului. În urma intervenției, situația s-a ameliorat semnificativ. De asemenea, pentru a nu se mai apela la ierarhi străini pentru sfinţirea preoților, a hirotonit până în 1829 nu mai puțin de 286 de clerici, în același timp efectuând dese vizite în parohii.

Nu s-a arătat indiferent nici față de situația preoților, care a fost precară în vremea mitro­poliților săi înaintași. În acest sens, a renunțat la „darea cârjei”, precum și la taxele de eliberare a adeverințelor de hirotonie, și a reglementat acordarea Sfântului şi Marelui Mir, pentru nevoile pastorale, fără a pretinde vreo sumă preoților. Într-o vreme de multe asupriri din partea străinilor, s-a luptat pentru promovarea limbii, culturii şi demnităţii româneşti; a făcut demersuri ca preoţii să fie scutiți de clacă şi dijmă, să aibă un statut social decent. S-a îngrijit ca familiile preoților decedați, care nu aveau alt ajutor, să fie scutite de dări.

Toate aceste lucrări pastorale nu l-au împiedicat însă pe Mitropolitul Grigorie să continue munca de traducător, așa cum o arată lista de tipărituri definitivate în această perioadă: „Dovedire împotriva eresului armenilor”, în 1824; „Două cuvinte…” ale Sfântului Casian Râmleanul, în 1825; „Cuvinte…” ale Sfinţilor Vasile cel Mare și Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, în 1826; „Cuvinte…” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în 1827; „Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, în 1827; „Cuvinte zece pentru dumnezeiasca pronie”, ale lui Teodoret al Cirului, apărut în 1828; „Patericul”, în 1828 și „Învățătură pentru nunți”, în 1827, în care explica gradele de rudenie și, respectiv, lămurea problemele referitoare la impedimentele la căsătorie.

Exilul

În anul 1828, în timpul războiului ruso-turc, Bucureștiul intra sub administrare rusească, stare de fapt ce a durat până aproape de finalul vieții Mitropolitului Grigorie, în 1834. Astfel, odată cu schimbarea regimului politic, ierarhul va fi îndepărtat abuziv din scaun și obligat să înceapă un exil care a durat mai bine de patru ani, între 10 februarie 1829 și 22 august 1833. Chiar şi aflându-se în această situație, pe care a tratat-o cu demnitatea și smerenia care îl făcuseră deja cunoscut, a dovedit un simț al responsabilității remarcabil. Va cere o păsuire de numai câteva zile pentru pregătirea plecării, punând în ordine partea administrativă a Mitropoliei, lăsând îndrumări spre a fi achitate toate datoriile Bisericii și porunca de a nu se mai face altele noi.

Îl regăsim, în anul 1829, la Chișinău, încercând să își recapete funcția din care fusese alungat. Cu toate acestea, în 1831 i se va cere demisia, Patericul românesc consemnând și răspunsul său: „Dumnezeu mi-a dat suflet și eparhie și când îmi va ieși sufletul, atunci voi lăsa eparhia, pentru că acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor” (Patericul românesc, p. 353). Va rămâne la Chişinău până la 12 ianuarie 1832, în tot acest timp corespondând cu Episcopul Neofit, membru al locotenenţei instituite după înlăturarea sa din scaun. Pe de altă parte, exilul Mitropolitului Grigorie a reprezentat și slăbirea autorității Bisericii Ungrovlahiei în fața conducerii străine, dovadă stând cedarea, în mai multe rânduri, a mai multor părți din proprietatea instituției. Totuși, chiar și generalul rus Pavel Dimitrievici Kiseleff a înțeles impor­tanța locului-simbol al Mitropoliei și al Dealului pe care aceasta se afla, astfel că, în vara anului 1832, îi va solicita inginerului Blaremberg să studieze și să propună un plan de înfrumusețare a Dealului Mitropoliei (G. Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, p. 348).

Mitropolitul Grigorie primit totuşi aprobarea de a se întoarce în Țara Românească în decembrie 1831, condi­ționat însă de generalul Kiseleff să își aleagă un loc mai îndepărtat de Capitală, pentru a nu influența dezbaterile asupra Regulamentului Organic. Se va retrage, așadar, iniţial, la Reșe­dința episcopală din Buzău, unde se afla ucenicul său, Episcopul Chesarie, până în luna aprilie a anului 1833. Aflat aici, chiar și în situația ingrată de tolerat al administrației rusești, nu s-a oprit din activitatea în slujba Bisericii și a culturii, organizând o tipografie în care a publicat cărți pe care le tradusese în timpul exilului. Sunt tipărite, astfel: „Ale lui Iosif monahul Vrienie cuvinte doaozeci și doao pentru purcederea Prea Sfântului Duh”, în 1832; „A lui Fotie, Patriarhul Constantinopolii, epistolie de obște cătră scaunele arhierești ale Răsăritului și doao cuvinte doveditoare pentru purcederea Prea Sfântului Duh”, a Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, în 1832; „Cartea ce să numește împărțirea de grâu”, a Sfântului Ioan Gură de Aur, în 1833 (conținând 57 de cuvântări); „Carte ce să numește Puțul Sfântului Ioan Gură de Aur”, în 1833.

Mitropolitul Grigorie va reveni în scaunul mitropolitan abia în 22 august 1833, după ce din aprilie 1833 i se îngăduise să locuiască la mănăstirea sa de metanie Căldărușani, vreme în care și-a exprimat și acordul cu privire la Regulamentul Organic, asupra căruia avusese câteva amendamente referitoare la viața Bisericii, aprobate de conducere.

În ultimul an de păstorire, a mai avut două inițiative lăudabile, anume începerea restaurării Catedralei Mitropolitane, conform inscripției ce fusese zugrăvită în pronaos, pe peretele din dreapta, astăzi dispărută, menționată între alții și de Profir Uspenski, în care se spune: „La leat 1834, răposatul mitropolit Grigorie, văzând biserica cu totul învechită, povățuit de râvnă, a început toată prenoirea ei: învelitoarea cu plumb, zugrăvitul, pardoseala și celelalte, înăuntru și afară; pe care grăbindu-l sfârșitul vieții, din porunca prea înălțatului nostru domn Alexandru Ghica Voievod, dându-se ocârmuirea sfintei Mitropolii sub îngrijirea prea sfințiților episcopi Neofit Râmnic, Ilarion Argeș, Chesarie Buzău, prin îngrijirea măriei sale și osârdia acestora a luat săvârșire toată prenoirea și înfrumusețarea, 1839, aprilie 1”.

Tot în timpul conducerii intermediare a Mitropoliei de către locotenența formată din episcopii Neofit de la Râmnic, Chesarie al Buzăului și Ilarion de Argeș, după moartea Mitropolitului Grigorie Dascălul, a fost împlinit și proiectul inițiat de el, de a se deschide mai multe seminarii eparhiale, între anii 1836 şi 1837.

Moartea și călătoria postumă a moaștelor Sfântului Grigorie

La 22 iunie 1834, vrednicul Mitropolit Grigorie al IV-lea al Ţării Româneşti își dădea sfârșitul, fiind înmormântat, apoi, în jilț, la nord de Altarul Catedralei Mitropolitane. În 1841, la șapte ani după moartea sa, osemintele îi vor fi mutate la Mănăstirea Căldărușani, în osuarul de sub Biserica „Sfântul Ioan Evanghelistul”, din cimitirul mănăstirii. După mai bine de un veac de la sfârșitul vieții sale pământești, Patriarhul Justinian Marina a stabilit reînhumarea Mitropolitului Grigorie Dascălul în latura sudică a pridvorului bisericii mari a mănăstirii. Inscripția de pe piatra sa de mormânt este grăitoare pentru aprecierea de care se bucura încă Mitropolitul Grigorie: „† Sub această piatră a fost reînhumat, în anul 1961, în pridvorul Mânăstirii Căldă­rușani, adormitul întru fericire Mitropolitul Grigorie Dascălul al Ungrovlahiei, carele în viața sa evlavioasă s-a îndeletnicit cu meșteșugul slovelor și cu înțelepciune a păstorit turma dreptcredincioasă. N. 1765 - † 1834”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în sesiunea de lucru din octombrie 2005 (împreună cu Sfântul Cuvios Stareț Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, ambii ucenici ai Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ), având data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea canonizării a avut loc la 21 mai 2006 la Catedrala Patriarhală, noua raclă cu cinstitele moaşte ale Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul fiind dusă apoi la Mănăstirea Căldărușani și așezată în interiorul bisericii, pe latura sudică, spre închinarea credincioșilor.