Praznicul Intrării Maicii Domnului în biserică este a doua sărbătoare închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și înfățișează creșterea duhovnicească, în virtuți, a pruncei născute din
Sfântul Ioan Gură de Aur şi libertatea duhovnicească
Sfântul Ioan Gură de Aur a identificat cel mai mare sens al vieţii unui creştin în libertate, care se exprimă pe sine în fapte bune şi disciplină ascetică. Libertatea omului şi motivaţia de sine sunt temele constante în predicile lui, căci el vede în liberul arbitru „nobilitatea“ omului şi chipul lui Dumnezeu care i-a fost dat. Un păstor trebuie să îşi centreze atenţia pe liberul arbitru al individului.
Propriile crezuri teologice se bazau mai întâi pe scrierile Sfântului Apostol Pavel, a cărui învăţătură se centra pe Hristos şi mântuire, nu pe moralitate. Chiar şi „evanghelismul“ lui a avut o semnificaţie doctrinară fiindcă, pentru el, toată viaţa era legată de chipul lui Hristos, nu ca profet, ci, mai important, ca Mare Preot şi Miel. Aceasta se leagă de atitudinea mistică spre Taine. El a avut puţine sentimente pentru legăturile lumeşti sau societate, dar şi-a îndreptat întotdeauna atenţia pe persoane individuale, care pentru el erau unite numai în Biserică.
Sfântul Ioan Hrisostom a fost un voluntarist consistent şi a considerat moralitatea o problemă a voinţei. El a identificat sursa păcatului ca mişcare a voinţei, care este şi sursa virtuţii. Opinia lui a fost că „Hristos nu a venit să distrugă natura, ci să corecteze voinţele“, după cum precizează Vasile Gordon, în cartea sa de predici. Fiecare acţiune a harului lui Dumnezeu în om are loc într-un mod care nu aduce nici un rău puterii noastre de peste noi înşine. Cu alte cuvinte, Dumnezeu acţionează nu prin obligaţie, ci prin convingere; El mângâie, sfătuieşte şi avertizează asupra relelor posibile dar nu forţează pe oameni să facă ceva; un păstor trebuie să urmeze acest exemplu.
Prin temperament, Sfântul Ioan Hrisostom a fost un maximalist şi ocazional a fost aspru şi sever. A fost întotdeauna un oponent al forţei şi obligaţiei de orice fel, chiar şi în lupta împotriva ereziei. El a fost împotriva folosirii de măsuri civice şi presiune politică în probleme de credinţă şi moralitate. A văzut adevărata putere a creştinismului în blândeţe şi îndurare, nu în forţă. Omul trebuie să fie sever cu sine, nu cu alţii.
Sfaturi de ordin practic
Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a stabilit o datorie specifică. Activitatea lui ţintea nu la depăşirea opiniilor neortodoxe, ci a face pe cei care se credeau creştini să înţeleagă adevărurile credinţei şi poruncile vieţii şi de aceea ele trebuie puse în practica actuală de individ. Dascălul nu trebuie să se poarte numai cu autoritate, ci şi cu multă blândeţe, precum iarăşi nu numai cu blândeţe, ci şi cu autoritate. Şi toate acestea le învaţă fericitul Pavel, în Epistola întâi către Timotei, câteodată zicând: „Porunceşte acestea şi învaţă“, iar altădată: „Acestea le învaţă şi sfătuieşte“.
Sfântul Ioan n-a recurs niciodată la abstracţii sau lucruri obişnuite, ci a fost întotdeauna concret şi grafic, învăţând prin exemple şi punând în practică materialul său la lucruri specifice. Părintele Sebastian Chilea spune că, pentru acest motiv, structura logică şi formală a omiliilor lui sunt de o importanţă secundară, căcisunt ţinute împreună de o integritate lăuntrică. Omiliile lui Hrisostom sunt un dialog unic cu un interlocutor tăcut, căruia predicatorul îi dă ocazional anumite informaţii; ele nu sunt niciodată monologuri şi ele sunt direcţionate întotdeauna către o audienţă, sfaturi aplicabile până în prezent.
Omiliile, mijloc de educare a creştinilor
Dintre toate omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele Apostolului neamurilor, preferatul său, reiese grija neostenită şi preocuparea constantă, permanentă, pentru educarea păstoriţilor săi şi pentru zidirea lor sufletească, pentru îndreptarea, sfinţirea şi mântuirea lor.
În opera hrisostomică sunt preţioase informaţii de pedagogie creştină, vizând principiile, mijloacele şi modalităţile de educaţie, care rămân şi pentru dascălii creştini din prezent la fel de actuale şi eficiente, iar omiliile sale păstrează caracterul de lucrări profund spirituale şi pline de o grijă părintească faţă de persoanele mult iubite.
Conform teologului Robert Wilkin, mijloacele de educaţie folosite de Sfântul Părinte sunt dovada insistenţei şi a fermităţii sale, dar şi a interesului său atât faţă de cele sfinte, cât şi faţă de păstoriţii săi, pe care dorea să-i aducă la acelaşi nivel cu al său; totul se realiza cu un discernământ deosebit, care i-a permis să aleagă „momentul binevenit“ pentru izbândă, când ascultătorii erau atenţi la observaţiile făcute lor, trezindu-le conştiinţa şi făcându-i să dorească lucrurile spirituale despre care vorbea Sfântul. Căci ştia că „nici un suflet nu poate să nu se ruşineze şi să nu plece ochii în jos, din cauza multor răutăţi“, având sădit într-însul, chiar de către Dumnezeu, sentimentul de ruşine.
Marele păstor de suflete a folosit ca mijloc de educaţie şi teama, mai ales teama de pedeapsa veşnică şi de gheena. Hristos Însuşi ameninţă cu gheena, tocmai pentru a nu cădea noi într-însa şi pentru ca „toţi să câştigăm împărăţia cerurilor“. Este de preferat să simţim asprimea cuvintelor păstorului de suflete, decât să fim arşi „pentru vecie“, în flacără.
Un ultim mijloc de educaţie pe care îl prezentăm este cel al învăţământului gradat. Sfântul Ioan Gură de Aur expune totul într-o ordine firească, ascendentă, pentru ca ascultătorii săi să aibă „un simţitor folos duhovnicesc“. Împotriva păcatelor se luptă treptat, începând cu lucrarea faptelor bune. Ideea de învăţământ gradat o vedem, de pildă, în metoda de terapie a patimii iubirii de arginţi, care începe cu înţelegerea „nimicniciei lucrurilor omeneşti“. Bogăţia este asemănată cu o slugă ce fuge şi este nerecunoscătoare, aducând mii de rele.