Sfântul Neagoe Basarab, ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeș

Între anii 1512 și 1521, Țara Românească a fost condusă de binecredinciosul voievod Neagoe Basarab, pe care istoricul Nicolae Iorga avea să-l numească „domn cu apucături împărătești ş...ţ, domn cu atâta dor de frumu­sețe cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul”. Această perioadă a fost suficientă pentru ca, prin înțeleaptă ocârmuire, dom­nitorul român să ocupe un loc de cinste în galeria bărba­ților iluștri ai neamului nostru.

Marele istoric român, analizând domnia voievodului muntean, îl descria astfel: „Un domn muntean nou, cărturar sârguincios, judecător isteț al lucrărilor frumoase, ziditorul mănăstirii Argeșului, Neagoe, Basarab al IV-lea, mai deseori se înfățișează cu grija aurului și argintului potirelor, cădelniților și altor podoabe bisericești decât cu a fierului armelor”. Din cele 95 de acte emise în timpul domniei lui Neagoe Basarab, 50 se referă la biserici. Dintre acestea, 34 sunt acte de danie, care au în cuprins fie întărirea unor danii mai vechi, fie repararea unor biserici. Rămâne în istorie ca un mare ctitor de locașuri sfinte „și opera aceasta înseamnă ridicarea și poate salvarea culturii ortodoxe căzute în sărăcie și prigoană sub stăpânirea turcilor”. Ca boier, Neagoe „clădise o biserică numită «Sfinții Apostoli» pentru că era în tradiția Craioveștilor, părinții lui Neagoe, boieri olteni, mândria ca numele lor să stea alături cu al domnilor, în mănăstirile din țară, ca și la Muntele Athos”.

Împăcarea dintre Sfântul Nifon și domnitorul Radu cel Mare

Bogata activitate ctitoricească a domnitorului român a fost cuprinsă în „Viața și traiul Sfinției Sale Părintelui nostru Nifon, Patriarhul Țarigradului, care au strălucit între multe patemi și ispite în Țarigrad și în Țara Muntenească, scrisă de chir Gavriil Protul, adecă mai marele Sfetagorei”. Prima faptă descrisă de Gavriil Protul după consolidarea domniei lui Neagoe a fost aducerea în țară de la Muntele Athos a moaștelor Sfântului Ierarh Nifon, în vederea săvârșirii unui adevărat ritual de împăcare între fericitul mitropolit și domnitorul Radu cel Mare, trecut la cele veșnice și îngropat în ctitoria sa de la Mănăstirea Dealu.

Încă din vremea când era boier în preajma lui Radu cel Mare, Nea­goe va fi auzit îndemnurile ierarhului Nifon al Ungrovlahiei de a muta scaunul mitropolitan de la Curtea de Argeș la Reșe­dința domnească din Târgoviște, pentru ca strana arhierească să fie alături de jilțul domnesc. Cum mitropolitul viețuia deja la curtea domnească, lângă voievod, vechea reședință de pe malul Argeșului rămânea abandonată. Ansamblul mitropolitan ctitorit de domnitorul Vlad al II-lea Dracul (1436-1442, 1443-1447) pe fosta moșie Flămânzești, la nord de vechiul târg al Curții de Argeș, în vremea lui Neagoe Basarab se găsea în stare de „dărâmare” și „neîntărit”, încât a trebuit să fie „spart”. Pe acele ruine avea să ridice biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, „o capodoperă a spiritului artistic al poporului român, ea reprezentând resursele fără de sfârșit ale poporului nostru, eleganța și armonia, măiestria și priceperea sa”.

Cele mai scumpe materiale pentru ctitoria de la Curtea de Argeș

Activitatea de ctitor a lui Nea­goe Basarab nu a constat doar în finanțarea sau sprijinirea ridicării unor locașuri de cult, ci domnitorul s-a implicat direct, punându-și amprenta asupra edificiilor asemenea bazileilor bizantini. Nicolae Iorga notează că Neagoe Vodă „întrebuințând argintari de la Sibiu, cum sunt Celestin și Ioan, apoi Ludovic Rohrer, lucra la fundația sa, scumpă și mult iubită, de la Argeș: când lucrul nu-i plăcea, ci-l găsea țigănesc - pe latinește: ad modum Ciganorum -, priceputul în materie de artă protesta: «avem noi destui meșteri cari ar fi putut face mai frumos de cum a făcut el»”. A ales cei mai buni meșteri și le-a pus la dispoziție cele mai bune materiale ale vremii: piatră de calcar de bună calitate, grăunțoasă și gălbuie la culoare, din cariera de la Albești, lângă Câmpulung, marmură și mozaic aduse de la Constantinopol. Diaconul Paul de Alep, fiul Patriarhului Macarie al III-lea Zaim al Antiohiei, transpune și el în legendă aducerea marmurei și mozaicului de la Constantinopol prin înșelarea atenției sultanului. Neagoe ar fi motivat destinația materialelor scumpe ale vremii pentru înălțarea unei moschei la Nicopole, însă le-a trecut, tainic, Dunărea, pentru ctitoria sa de la Argeș. Paul de Alep a cules informațiile în timpul vizitei din Țările Române, la un secol și jumătate după domnia lui Neagoe Basarab, când nota: „În acest ținut al Țării Românești se află o mare mănăstire care, după cum se crede, nu are pereche în ce privește măreția clădirii; și mi s-a spus de niște negustori greci, care făceau negoț cu țara frâncilor și cu Veneția, că acolo nu este nimic asemănător. Se numește mănăstirea Argeș”.

Prezent la ceremonialul târnosirii sfântului locaș din 15 august 1517, al cărui fast a întrecut tot ce se văzuse până atunci în Țările Române, Gavriil Protul descrie, ca martor, ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș: „Și așa vom putea spune cu adevărat că nu este așa mare și sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o «au» făcut marele înpărat Iustinian, iară cu frămsețea este mai predesupra acelora”.

Nicolae Iorga arată că, asemenea bazileilor bizantini, „Nea­goe însuși așeză la locurile lor icoanele scumpe dăruite de dânsul, pe când clerul, cu Patriarhul în frunte, se gătia de slujba cea mare a liturghiei după această târnosire de mână domnească”. La slujbă au participat întreaga familie domnească și protipendada boierească, Mitropolitul Macarie al Ungrovlahiei și „tot clirosul” său, iar oaspeții au fost dintre cei mai vestiți ai lumii ortodoxe: „Pentru întâiași dată un Patriarh din Constantinopol şîn exercițiu, n.r.ţ, Teolept, se află pe pământul românesc; el era întovărășit de episcopii de Seres, de Sarde, de Midia și de Melenic” și toți arhimandriții și egumenii Muntelui Athos, în frunte cu protosul lor, Gavriil. Tot atunci a avut loc și prima canonizare pe teritoriul țării noastre, cea a Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului. De vreme ce reședința mitropoliei avea să fie mutată oficial la Târgoviște, Mănăstirea Curtea de Argeș devenea arhimandrie, fiind cinstită, alături de Mănăstirea Tismana, în fruntea tuturor mănăstirilor din Țara Românească: „Când oaspeții plecară după iscălirea și pecetluirea actului de fundație, rămase stăpân pe cuprinsul mănăstirii Iosif, ca egumen cu bederniță, ca arhimandrit și de o potrivă cu cârmuitorul Tismanei, care și ea își avea privilegii mai presus de alte mănăstiri încă din zilele Patriarhului Filotei (1364-1376)”.

Voievodul român, un bazileu bizantin la scară mică

La Curtea de Argeș nu era un simplu locaș de cult, ci un întreg ansamblu monahal, descris de Gavriil Protul: „Mănăstirea cea nouo den Argeș o îngrădi înprejur cu curte de zid și în lăuntru curții făcu multe chilii călugărești și o înfrămseță cu tot feliul de trebuință: făcu trapezărie și magherniță, mangupie și povarnă de olovină, pivniță și clopotniță naltă și puse clopote mari și cu alte frămseți cu de toate o înpodobi și o făcu asemene raiului lui Dumnezeu”.

După ridicarea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș, „Nea­goe Basarab deposedează orașul de o parte din moșie, iar pe județul și pârgarii orașului de dreptul de judecată asupra locuitorilor orașului Argeș și dă acest drept egumenului mănăstirii”, arată Ștefan Ștefănescu în Enciclopedia istoriografiei românești (București, 1978).

După nouă ani de domnie, Nea­goe Basarab lăsa moștenire urmașilor o țară stabilă, cu granițe sigure, cu o autonomie răscumpărată și cu o Biserică Ortodoxă înfloritoare. Dinastia atât de mult dorită și pregătită minuțios nu i-a fost dat să continue prin fiul său, acea „minune de desăvârșire” cum gândea Iorga că trebuie să fi fost. Pentru întreaga lume ortodoxă, domnia lui Neagoe Basarab a însemnat un sprijin atât de necesar supraviețuirii în fața Imperiului Otoman islamizant. Nicolae Iorga l-a numit „un nou «David» pentru călugării de orice neam”, datorită mulțimii de binefaceri îndreptate către Bisericile Ortodoxe de pretutindeni: „Domnia de nouă ani a întemeietorului, înnoitorului și dăruitorului atâtor biserici și mănăstiri e strâns legată de înaintarea Bisericii noastre, cu arta, literatura și cultura pe care le aducea în chip firesc după sine”.