Sfântul Sofronie al Ierusalimului este unul dintre marii ierarhi şi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Apărător al credinţei adevărate în faţa ereziei monotelite, în veacul al VII-lea, păstor şi apărător al cetăţii Ierusalimului, aghiograf şi prieten al sfinţilor, aşa cum este prezentat de Ioan Moshu în scrierea „Limonariu“, autor al unor scrieri liturgice şi de spiritualitate de mare profunzime („Viaţa Sfintei Maria Egipteanca“), Sfântul Sofronie s-a impus în conştiinţa vremii şi a urmaşilor săi ca o personalitate de primă mărime şi ca un exemplu de viaţă şi slujire demne de urmat. Moaştele patriarhului Sofronie se vor afla la Galaţi până pe 2 decembrie, cu prilejul sărbătorilor dedicate Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României şi al municipiului.
Sfântul Sofronie s-a născut la Damasc, în Siria de astăzi, probabil în anul 550 (după unii la 560 sau 564), din părinţi dreptcredincioşi cu numele Plintos şi Mira, cetăţeni de vază ai oraşului şi creştini evlavioşi, care l-au îndrumat încă din fragedă vârstă pe căile învăţăturii creştine şi ale vieţuirii morale. Iubind curăţia trupească şi înţelepciunea Sfintelor Scripturi, Sofronie s-a arătat, încă din tinereţile sale, vas ales al lui Dumnezeu, uimind pe cei din jurul lui cu purtarea aleasă şi cu frumuseţea sufletului său căutător de desăvârşire. Vieţii pline de evlavie, Sofronie i-a adăugat înţelepciunea şi filosofia lumii, pe care le-a deprins la şcolile vremii, cel mai probabil chiar în Damasc.
Prietenia cu Ioan Moshu
Era dăruit de Dumnezeu cu inteligenţă, cumpătare şi multă râvnă spre studiu. Învăţătura dobândită, calităţile de orator şi cultura desăvârşită i-au atras supranumele de „Scolasticul“ sau „Sofistul“. O vreme, se pare că a fost şi profesor de retorică. Dar, cu toate că, de multe ori era văzut în cetate vorbind cu oamenii şi sprijinind bunul mers al treburilor urbei, tânărul Sofronie se dedica în taină vieţii de asceză şi de rugăciune, trăind ca un monah în mijlocul lumii, aşteptând ziua fericită a chemării sale spre viaţa de mănăstire. Pe la anul 570, călătorind prin Palestina pentru a se închina la Locurile Sfinte, Sofronie intră în Mănăstirea Sfântului Teodosie cel Mare - întemeietorul vieţii de obşte în Ţara Sfântă - situată în apropierea Ierusalimului, ucenic pe lângă monahul Ioan Moshu, bărbat plin de evlavie şi părinte învăţat, născut în anul 545, tot în părţile Siriei, autor al unei cunoscute colecţii aghiografice şi duhovniceşti intitulată Limonariu sau Livada duhovnicească. Între cei doi s-a statornicit o prietenie sfântă, întemeiată pe idealurile comune de viaţă virtuoasă şi desăvârşire, care va dura până la sfârşitul zilelor lor. Dorind să arate preţuirea deosebită pe care i-o acorda ucenicului şi fratelui său, Ioan Moshu dedică scrierea sa lui „Sofronie sofistul, iubitul său frate în Hristos“, după cum este înscris în chiar prologul cărţii. De asemenea, Sofronie este numit adesea de către Ioan Moshu „cărturarul Sofronie“, „avva Sofronie sofistul, fratele meu“ sau „prietenul meu Sofronie“.
„Astăzi, smeritul Ioan n-a câştigat nimic“
Dorind să cunoască mai bine şi alţi monahi îmbunătăţiţi, cât mai multe exemple de viaţă închinată lui Dumnezeu şi locurile sfinte din vremea lor, părinţii Ioan şi Sofronie se aşază, vreme de zece ani, în Lavra Faranului, situată la sud de Betleem, în deşertul Iuda. Mai apoi, călătoresc în Egiptul de sus, la marile mănăstiri de acolo, începând să consemneze fapte şi învăţături de la părinţii duhovniceşti pe care îi întâlneau, imitându-le râvna şi lăudându-le virtuţile. După acest prim pelerinaj încheiat pe la anul 584, Sofronie primeşte, în Mănăstirea Sfântului Teodor din Palestina, tunderea în cinul monahal, căci în una dintre istorisirile sale, Ioan Moshu aminteşte: „Am luat pe părintele Sofronie şi ne-am dus la o lavră la optsprezece mile departe de Alexandria, la un bătrân tare îmbunătăţit cu viaţa, de neam egiptean. Şi-i spun bătrânului: «Spune-ne un cuvânt, avvo, cum trebuie să trăim unul cu altul, pentru că (...) Sofronie are de gând să renunţe la lume, să-şi mântuiască sufletul său».“
Vreme de alţi zece ani, părinţii Ioan şi Sofronie se află într-o mănăstire din Sinai. La anul 594, cei doi sunt prezenţi la Ierusalim la instalarea patriarhului Amos, vizitând, apoi, alte locuri sfinte din Palestina şi Siria. Mai apoi, revin în Egipt, la Mănăstirea Eukratos. Pentru dragostea lor de cele duhovniceşti, sunt apreciaţi şi ocrotiţi de patriarhii Alexandriei, Evloghie (581-608) şi Teodor (608-609), dar în chip deosebit de Sfântul patriarh Ioan cel Milostiv (610-619), cei doi învăţând din evlavia, smerenia şi multa milostivire de care dădea dovadă Sfântul. La rândul lor, Sfântul Sofronie şi Ioan Moshu au sprijinit eforturile credincioşilor din Alexandria de combatere a învăţăturilor greşite care dezbinau Biserica la acea vreme, îndeosebi erezia lui Sever. O mărturie elocventă asupra prieteniei duhovniceşti de care se bucurau monahii palestinieni la Alexandria ne este furnizată de viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv. Acesta, dorind să vină în sprijinul tuturor celor năpăstuiţi, stătea de două ori pe săptămână la uşile bisericilor, asculta plângerile celor năpăstuiţi şi ale bărbaţilor cinstiţi, judeca pricinile între fraţi şi aducea, astfel, pace între oameni. Când, însă, se întâmpla să nu vină nimeni la dânsul pentru ajutor, Sfântul se întorcea trist, spunând: „Astăzi, smeritul Ioan n-a câştigat nimic şi nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale“. Iar fericitul Sofronie, prietenul lui - spune mai departe viaţa Sfântului Ioan -, mângâindu-l, zicea: „Astăzi, cu adevărat ţi se cade, părinte, să te bucuri pentru că oile tale vieţuiesc în pace, fără prigonire şi fără gâlceavă, ca îngerii lui Dumnezeu“.
Luptător pentru adevăr, alături de Sfântul Maxim Mărturisitorul
În timpul petrecut în Egipt, Sfântul Sofronie s-a îmbolnăvit grav de o boală de ochi care i-a slăbit vederea. Însă, auzind de binefacerile şi tămăduirile dăruite de Sfinţii Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, părinţii Sofronie şi Ioan au alergat cu credinţă la biserica Sfinţilor din Alexandria, căzând cu lacrimi înaintea icoanei lor şi cerând vindecarea ochilor bolnavi. Într-una dintre multele nopţi de îndelungată rugăciune, cei doi au văzut pe Sfinţii tămăduitori apropiindu-se de ei şi i-au auzit vorbind despre neputinţele lor. Sfântul Chir a însemnat de trei ori, în Semnul Crucii, ochii Sfântului Sofronie, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu“, apoi s-au îndepărtat lăsând pe dascăl şi pe ucenic plini de bucuria vindecării primite de la Dumnezeu. Sfântul Sofronie a scris, mai târziu, despre viaţa şi martiriul Sfinţilor Chir şi Ioan.
Pelerinajul spiritual al celor doi fraţi în Hristos va continua, după 614 - anul invaziei perşilor în Palestina şi Siria - la Roma, unde sunt urmaţi de alţi doisprezece ucenici. Aici vor afla cu întristare de moartea Sfântului patriarh Ioan cel Milostiv, la anul 619, căruia îi vor scrie şi viaţa sa minunată, ca un semn al recunoştinţei şi dragostei lor. În acelaşi an, se mută la ceruri şi părintele Ioan Moshu, căruia Sfântul Sofronie îi va aduce trupul fără de viaţă în părţile Palestinei şi nu în Sinai, cum ar fi dorit acesta, din cauza deselor incursiuni ale păgânilor. După anul 628, Sfântul Sofronie părăseşte din nou Palestina, de data aceasta pentru Africa de Nord, unde devine egumen al unei mănăstiri în obştea căreia se afla şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), căci într-una dintre scrierile sale acesta îl numeşte „stăpânul meu binecuvântat şi părintele meu, stareţul Sofronie“. Cei doi sfinţi devin, mai ales începând cu anul 633, cei mai atenţi şi fideli apărători ai credinţei ortodoxe împotriva unei noi erezii ce începuse a tulbura viaţa Bisericii - monotelismul. Împotrivindu-se celor ce susţineau că în Hristos există o singură lucrare, ce izvorăşte dintr-o singură voinţă, cea dumnezeiască, Sfântul Sofronie revine în Orient şi atrage atenţia patriarhilor Cyrus al Alexandriei (630-641) şi Serghie al Constantinopolului (610-638), precum şi papei Honoriu (625-638), de greşeala în care căzuseră, adunând din operele Sfinţilor Părinţi şase sute de texte reprezentative în sprijinul diotelismului. Lucrarea, intitulată „Florilegiu patristic în două cărţi, cuprinzând 600 de mărturii“, nu s-a păstrat. Lupta sa pentru păstrarea dreptei cinstiri a lui Dumnezeu va fi preluată de prietenul său, Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi de Sfântul Martin I, papă al Romei între anii 649-653, fiind încununată cu reafirmarea doctrinei ortodoxe la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anii 680-681.
Pe tronul patriarhal al Ierusalimului
Reîntors la mănăstirea sa de metanie, Sfântul Sofronie rescrie din memorie şi completează, la rugămintea patriarhului Modest al Ierusalimului (632-634), vechiul tipic monahal ierusalimitean, atribuit Sfântului Sava cel Sfinţit, tipic ce se pierduse. Tot acum scrie şi Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, una dintre cele mai frumoase aghiografii din întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe, deşi unii cercetători nu confirmă apartenenţa acestei lucrări la opera marelui patriarh de Ierusalim. Sfântul Sofronie a compus şi numeroase cântări bisericeşti, unele dintre ele păstrate în uzul liturgic până astăzi. Triodul care se folosea în secolul al X-lea conţinea un număr atât de mare de triode scrise de Sfântul Sofronie încât ar fi fost de ajuns să acopere toate zilele din Postul Mare, iar dintre cele existente astăzi în Triod, stihirile de la Slujba Ceasurilor din Vinerea Patimilor au fost desăvârşite şi rânduite tipiconal, în forma actuală, de Sfântul Sofronie. Slujba Ceasurilor împărăteşti, care se săvârşeşte în Ajunul Naşterii Domnului, precum şi întreaga Slujbă de sfinţire a Aghezmei Mari sunt redactate de sfântul patriarh, care este considerat de unii liturgişti şi autorul rânduielii şi rugăciunilor Vecerniei plecării genunchilor, ce se săvârşeşte în Duminica Cincizecimii. Sfântului îi este atribuită şi revizuirea cunoscutei cântări Lumină lină, unul dintre cele mai vechi imne liturgice, scris de Sfântul Antinoghen, episcopul Sevastei. Marele patriarh este, de asemenea, autorul unei colecţii de imne şi poezii religioase intitulate Anacreontica.
În anul 634, Sfântul Sofronie este ales în demnitatea de patriarh al Ierusalimului, într-o vreme deosebit de grea pentru Biserică. Disputele doctrinare, dar mai ales atacurile arabilor asupra cetăţii sfinte au aşezat pe umerii bătrânului patriarh greutăţi şi responsabilităţi deosebit de mari. La instalarea sa ca patriarh, Sfântul îşi exprimă în cuvântul de întronizare poziţia sa hotărâtă împotriva monotelismului, pe care o transmite în scris patriarhilor din Orient şi papei Honoriu, adăugând şi florilegiul patristic amintit mai sus. Enciclica sa sinodală precizează hotărât: „Hristos, după natura Sa dumnezeiască, după natura aceea cu care El era de o fiinţă cu Tatăl, avea o energie (voinţă) divină şi de nespus, iar pe de altă parte, după natura omenească, după cea cu care El, Acelaşi, a rămas asemenea nouă oamenilor, a avut o energie (voinţă) omenească şi pământească“. Sfântul ierarh a convocat ulterior, la Ierusalim, un sinod local în care condamnă monofizitismul, monotelismul şi toate celelalte erezii ale vremii, anatematizând pe adepţii lor.
Martor neputincios al ocupării Ierusalimului
Lipsită o vreme de lemnul Sfintei Cruci, luat ca pradă de război de împăratul Chosroe al perşilor la 615, cetatea Ierusalimului îl redobândise, cu nespusă bucurie, în 629, după victoria împăratului Heraclie asupra păgânilor. Acum, când arabii ameninţau din nou Palestina, patriarhul Sofronie a gândit să salveze sfântul odor de o nouă înstrăinare şi, de aceea, oferă împăratului bizantin, venit pe mare la Ierusalim, părţi din Sfânta Cruce a lui Hristos, spre a fi duse la Constantinopol. Martor neputincios al ocupării Ierusalimului în anul 637, Sfântul Sofronie s-a stins din viaţă doar un an mai târziu, la 11 martie 638, întristat pentru pierderea cetăţii sfinte şi pentru umilinţele la care erau supuşi creştinii sub stăpânirea păgânilor.
Sfântul Sofronie al Ierusalimului, mare şi sfânt ierarh al Bisericii dreptmăritoare, este până astăzi o icoană sfântă a înţelepciunii şi a străduinţei pentru desăvârşire. Viaţa sa, închinată cunoaşterii şi slujirii lui Dumnezeu, lupta neobosită pentru propovăduirea dreptei credinţe, grija duhovnicească pentru păstoriţii săi şi opera sa profundă şi variată este, pentru creştinii de astăzi, un exemplu viu, demn de a fi urmat.
Biserica l-a rânduit în ceata sfinţilor, pomenindu-l în fiecare an la 11 martie.
