Sihastrul Ioanichie de la Gropu-Locurele

Ioanichie, sihastrul de la Gropu-Locurele (jud. Gorj), a trăit în secolul al XIX-lea, în vremea Sfântului Cuvios Irodion de la Lainici. Nu cunoaştem data exactă a naşterii sale. Însă din însemnările făcute de Episcopul Ghenadie Enăceanu al Râmnicului (1886-1898), cu prilejul vizitei sale pastorale întreprinse la Schitul Locurele, la 10 august 1889, aflăm că sihastrul Ioanichie, în vârstă de 80 de ani, încă se nevoia duhovniceşte la acea vreme într-o chilie situată puţin mai sus de Schitul Locurele, la locul numit în popor „Gropu“, „Vulcanu“ sau „Poiana Pustnicului“.

Presupunem că s-a născut pe la anul 1808-1809. Din însemnările Episcopului Ghenadie al Râmnicului mai aflăm că bătrânul sihastru era scund de statură, avea ochi albaştri strălucitori şi vioi, iar faţa îi era rumenă, „ca a unui copil“. Era de loc din părţile Gorjului şi înainte de a ajunge la Gropu-Locurele a petrecut vreme de 20 de ani la Muntele Athos.

La Gropu-Locurele a ajuns în anul 1842, fiind adus aici de „dorinţa de a se mântui“. Şi-a făcut mai întâi chilia pe locul unde avea să se ridice mai apoi, cu îngăduinţa sa, biserica Schitului Locurele, de către preoţii Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan, călugăriţi aici cu numele de Cleopa şi Luca. Văzând că nu mai poate duce viaţă sihăstrească, în pace şi rugăciune cu Dumnezeu, căci la Locurele „se adunau părinţi din vale (de la Schitul Lainici - compl. n.) cu prieteni mireni care îl sminteau“, Cuviosul Ioanichie a fost nevoit să plece şi să-şi facă o nouă chilie într-un loc din împrejurimi. De aici, pe la anul 1891, s-a mutat în locul „Gropu“ sau „Poiana Pustnicului“, făcându-şi o altă chilie.

Toată ziua şi noaptea, schimnicul Ioanichie petrecea în rugăciune către Dumnezeu, în smerenie şi post aspru. Hrana îi era simplă. Se hrănea adesea cu cartofii pe care-i cultiva. Din cartofii săi hrănea şi animalele sălbatice care îl vizitau. După mărturia arhimandritului Caliopie Georgescu, stareţul Mănăstirii Lainici (1974-1985), aflăm că pustnicului Ioanichie îi era de ajuns ca hrană, pentru un an de zile, doar un sac de făină şi unul de mălai.

Pe lângă cultivarea cartofilor, smeritul Ioanichie se ocupa cu rucodelia, făcând linguri de lemn şi calapoade, pe care le dăruia creştinilor care îl vizitau sau le vindea la târg, prin intermediul fratelui său mai mare.

Din convorbirea avută cu Episcopul Ghenadie al Râmnicului, aflăm că pustnicul Ioanichie era blând, smerit şi cumpătat, ducând o viaţă duhovnicească înaltă. Încercat fiind de cel rău, întotdeauna îl biruia. În fiecare duminică şi în zi de sărbătoare mergea la Sfânta Liturghie de la Mănăstirea Lainici, chiar şi iarna, când vremea îi era potrivnică. Se spovedea des, având ca duhovnic pe Sfântul Cuvios Irodion, stareţul Mănăstirii Lainici.

În convorbirea avută timp de două ore cu pustnicul Ioanichie, Episcopul Ghenadie mărturiseşte că atât el, cât şi cei care l-au însoţit în vizita sa la Locurele „au rămas uimiţi şi plini de adoraţiune pentru acela care în credinţele sale şi-a găsit fericirea, iar în cumpătare şi abnegaţiune mijlocul de a se bucura de ea mai mult şi fără tulburare…“.

Dată fiind sfinţenia vieţii sale, Episcopul Ghenadie al Râmnicului a dorit să-l hirotonească preot. Vlădica Ghenadie mărturiseşte că înainte de despărţirea sa de părintele Ioanichie, de „acest Cresus creştin, care a găsit arta de a fi fericit şi înainte de moarte“, i-a zis: „Cinstite părinte! Să te fac preot, să îngrijeşti de această bisericuţă (de la Locurele - compl. n.) şi să nu mai fii nevoit să te duci iarna pe de vale la biserică (la Lainici - compl. n.)“. La auzul acestor cuvinte, fericitul Ioanichie a dispărut ca prin minune, semn că Dumnezeu îl înzestrase şi cu această harismă.

Despre trecerea la cele veşnice a sihastrului Ioanichie şi despre locul unde a fost îngropat trupul său, nu avem nici o informaţie. Este posibil ca el să fi fost îngropat în cimitirul Schitului Locurele, mormântul său fiind străjuit, în aşteptarea Învierii, de una din cele şapte cruci fără nume.

Schitul Locurele a fost întemeiat în anii 1850-1852 de doi preoţi din Târgu Jiu, Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan, călugăriţi cu numele de Cleopa, respectiv Luca. Primul schit a fost din lemn, dar între anii 1855 şi 1859 aceiaşi ctitori l-au reclădit din cărămidă, fiind sfinţit în anul 1860 de către Sfântul Calinic de la Cernica, pe atunci Episcop al Râmnicului-Noul Severin (1850-1868). Părăsit în timpul Primului Război Mondial, schitul a fost refăcut în anul 1957 de Calinic Cărăvan, stareţ al Mănăstirii Lainici (1952-1974). În apropierea acestui schit a vieţuit şi Cuviosul Ioanichie, sihastrul care a pecetluit alături de Sfântul Irodion de la Lainici şi de alţi sfinţi olteni pământul Gorjului.