Considerat „Sfântul Munte“ al primelor veacuri, Sinaiul este locul unde s-au petrecut marile evenimente ale istoriei vechi-testamentare, dar şi spaţiul unde a înflorit viaţa Bisericii prin râvna şi osteneala asceţilor. De acest spaţiu se leagă numele proorocilor Ilie şi Moise, dar şi faptele sfinte ale mulţimilor de călugări şi pustnici care au săpat aici lăcaşuri însufleţite ale Sfintei Treimi.
Muntele Sinai a fost dintotdeauna perceput de monahi ca „un rug arzând, care nu se mistuia niciodată, sfinţindu-se prin focul şi lumina dumnezeirii“. Viaţa ascetică din spaţiul sinait a îmbrăcat în decursul timpului mai multe forme. La temelia ei a stat dintotdeauna efortul pe care monahul l-a depus pentru tămăduirea sufletului său, prin încercarea continuă de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, urcând din treaptă în treaptă pe scara nevoinţelor duhovniceşti. Dacă asceza era ethosul, metoda, sau mai bine spus cel mai sigur drum spre îndumnezeire, atunci experienţa mistică rămânea suportul în sine al acestei trăiri, trăirea epectatică a luminii necreate, spune Ierotei Vlahos în „Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică“, traducere de monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005.
Fundamentul biblic al monahismului sinait
Nota de specificitate pentru vieţuirea sinaită a dat-o Moise, care rămâne legat de Sinai prin două evenimente deosebit de importante: vederea rugului aprins (atunci „a văzut un înger al Domnului arzând în foc într-un rug şi faptul că rugul ardea cu foc şi nu se mistuia“ - Ieşire 3, 1-6) şi invitaţia pe care o primeşte din partea lui Dumnezeu pentru a lua tablele legii („A coborât Domnul pe muntele Sinai, pe vârful muntelui, şi a chemat Dumnezeu pe Moise pe vârful muntelui şi a urcat Moise“ - Ieşire 19, 20). În acest context apare şi Sfântul Prooroc Ilie. Împreună cu înaintaşul său, Marele Prooroc a fost rânduit de Dumnezeu ca model al vieţii ascetice, ajungând din viaţă înalta vedere a Cuvântului, trăind mistic taina înomenirii Sale, mai spune Ierotei Vlahos.
Dacă Moise a fost model pentru fiecare creştin, cu mult mai mult s-a făcut pentru monahii sinaitici. Tipul ascetului sinait se împleteşte între asceză şi trăirea mistică comuniunii dumnezeieşti. Prieten al vicisitudinilor pustiului, sensibil şi delicat pe dinăuntru, nevoitorul sinait trăia conştiinţa şi în acelaşi timp necesitatea îndumnezeirii trupului. Istorioarele din Pateric arată că Părinţii sinaitici au adoptat dintotdeauna cea mai grea asceză, trăind în condiţii austere pentru a fi gata oricând să primească războiul nevăzut al ispitirii de vrăjmaşii diavoli. Despre cuviosul Iulian se spune că mergea spre Sinai nu prin cetăţi sau sate, ci prin pustiul inaccesibil. În drumul său nu ţinea asupra sa nimic altceva decât pâine şi sare, un pahar de lemn şi un burete, „încât dacă ar găsi apă în vreo groapă să aşeze buretele acolo şi să stoarcă în pahar“, aflăm de la Ierotei Vlahos.
Protopărinţii isihasmului athonit
În ceea ce priveşte lupta cu gândurile, este confirmat că experienţa monahilor din Sinai a generat isihasmul Sfântului Munte şi implicit teologia energiilor necreate a Sfântului Grigorie Palama. Altfel spus, asceţii Sinaiului sunt protoisihaştii experienţelor călite în lupta cu patimile. Dintre toţi Părinţii şi pustnicii acestui spaţiu binecuvântat, Patericul îi aşază în faţă pe Sfântul Ioan Sinaitul, autorul Scării, şi pe Sfântul Grigorie Sinaitul.
În timpul lor (sec. VI), călugării au început să se aşeze în masă pe Muntele Sinai, întemeind primele chinovii. Întregul proces avea însă rădăcini mai vechi, legate cumva de jumătatea secolului al III-lea, atunci când măsurile luate de împăraţii Romei s-au înăsprit. Peşterile au devenit chilii, iar văile, aşezări organizate cenobitic. Au apărut numeroase obşti, organizate în lavre, puse sub îndrumarea părinţilor duhovnici. Aici a fost construită în cinstea Maicii Domnului de către împăratul Iustinian o frumoasă mănăstire ce va deveni un puternic centru monahal şi cultural ortodox. În sec. IX-X sunt aduse aici moaştele Sfintei Ecaterina, după ce fuseseră ascunse pe culmile muntelui o bună perioadă de timp. Cinstitul aşezământ a luat numele sfintei, ajungând să fie cunoscut în toată lumea, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul în „Scara Raiului“, traducere, introducere şi note de Mitropolit Nicolae Corneanu, Ed. Amarcord, Timişoara 1998.
Sfântul Ioan Scărarul, părintele teologiei epectatice
Viaţa Sfântului Ioan Scărarul a fost scrisă de monahul Daniil, frate în Mănăstirea Raith, contemporan cu acesta. A trăit în secolul VI, nevoindu-se în pustiul Sinai. De la început a fost monah în Lavra Sfintei Ecaterina. A venit aici având doar şaisprezece ani, intrând sub îndrumarea duhovnicească a avvei Martirie. După ce a murit dascălul său, sfântul s-a retras în singurătate (la numai 20 de ani), aproape de mănăstire, în pustia Tholei (cca 8 km de mănăstire). Aici a rămas timp de 40 de ani. Cei trei mari duhovnici, Strateghie, Ioan Sabaitul şi Atanasie, au recunoscut în el pe viitorul avvă al lavrei sinaite. Mai târziu, el a împlinit această „proorocie“, fiind considerat de ucenici ca o a doua apariţie a lui Moise, pentru că, „după cum Moise a intrat în nor urcând pe muntele Sinai, aşa şi Ioan a urcat pe munte ascunzându-se sub norul gros de nepătruns, primind legea formulată de Dumnezeu, fiind ridicat de contemplaţie pe trepte curgătoare“, spune Ierotei Vlahos.
Activitatea sa de îndrumător duhovnicesc pe care a desfăşurat-o în afara mănăstirii a făcut din el un mare avvă. Călcarea gândurilor rele a fost proiectată de Sfântul Ioan Scărarul sub forma unui urcuş duhovnicesc pe care l-a cuprins detaliat în opera sa de referinţă: „Scara“. Simbolul scării este prezent însă cu mult timp înainte de Sfântul Ioan. Scara apare în învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, care le arată oamenilor „calea“ mântuirii, dar şi „scara“ prin care se pot ridica spre această împlinire. Mai mult, urcarea Sa pe Cruce este asemenea unei scări. Chiar şi Maica Domnului este numită „scară cerească“ prin care S-a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi, explică Ierotei Vlahos.
