Taina Bisericii în viziunea părintelui Placide Deseille

Născut în anul 1926, a fost primit la vârsta de 16 ani (1942) în Abaţia Cisterciană (benedictină) de la Bellefontaine. În 1966, împreună cu un grup de prieteni călugări, a întemeiat o mănăstire de rit bizantin la Aubazine en Corrèze. O vreme a condus publicarea colecţiei „Sources Chrétiennes”. Un an mai târziu, călugării de la Aubazine au dorit să devină ortodocşi, fiind primiţi în Biserica Ortodoxă la data de 19 iunie 1977, iar în februarie 1978 au devenit călugări ai Mănăstirii Simonos Petra din Muntele Athos. Reîntors în Franţa la scurt timp după aceea, părintele Placide a întemeiat Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”, la Saint-Laurent-en-Royans (Drôme) în Vercors, al cărei egumen avea să devină. Părintele Placide Deseille a trecut la Domnul în ziua de 7 ianuarie 2018, la vârsta de 91 de ani.

Părintele Placide este o figură importantă a teologiei ortodoxe contemporane, deoarece s-a remarcat ca un slujitor viu al Cuvântului, mai ales prin expresia râvnitoare a vieții sale. Trecerea de la Catolicism la Ortodoxie l-a propulsat pe părintele în marea lucrare a teologiei trăite. De aceea, scrierile lui nu epatează din punct de vedere al formulelor lexicale sau al expresiilor. Puterea se vădește în duhul cuvintelor care îți insuflă stabilitate, curaj și asumare.

În lucrarea „Ce este Ortodoxia?”, părintele concepe un catehism profund, care nu face altceva decât să evidențieze temele care definesc Ortodoxia. Cartea se fundamentează pe scrieri patristice, astfel autorul oferind și reperele tari pentru a înțelege Taina Ortodoxiei atât cât ne este îngăduit la nivel rațional.

Taina Bisericii

În deschiderea capitolului despre Taina Bisericii, părintele oferă o sentință care radiografiază contemporaneitatea: „Taina Bisericii este poate aspectul cel mai greu de înțeles și de acceptat din doctrina creștină pentru omul de azi. Mulți dintre contemporanii noștri, desigur, nu sunt atei și admit - mai mult sau mai puțin - existența lui Dumnezeu. Dar le este deja mai greu să vadă în Hristos altceva decât un maestru al înțelepciunii sau o personalitate cu totul exemplară (…) Dar le este și mai greu, chiar dacă recunosc în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu după natură și singurul Mântuitor, să admită necesitatea Bisericii. Pentru mulți, Biserica reprezintă un obstacol de netrecut. Chiar și printre credincioșii creștini ortodocși sunt, fără îndoială, mulți care nu-și dau seama de marea importanță a Bisericii și nu-i acordă adevăratul loc în viața lor spirituală”.

Oamenii de astăzi văd Biserica drept un spațiu al împlinirii do­rințelor. Acești indivizi fac parte din categoria oportuniștilor care îl limitează pe Hristos la un simplu prestator de servicii, ridiculizând adevăratul sens al Bisericii care este comuniunea cu și în Hristos (comuniune personală, tainică și dinamică). Părintele afirmă foarte realist faptul că există și în rândurile credincioșilor practicanți această mentalitate. Oare de ce există o asemenea raportare? De ce un credincios care frecventează Biserica nu este conștient de puterea Tainei din ea? Răspunsul este unul cât se poate de dureros: omul a pierdut con­știința tainei unirii cu Dumnezeu. El vrea ca tot ce dorește să i se împlinească, se zbate pentru per­formanță, caută fericirea materială, eșecul să nu îi atingă viața, bună­starea să fie cuvântul care îi defi­nește existența. Toate acestea fără vreun efort susținut și conștientizat care de fapt aici are sensul de jertfă. O astfel de raportare îmbinată cu o credință populară și oportunistă nu duce la un rezultat bun și folositor pentru om, ci îl face să fie rob al vrăjmașului diavol.

De ce Biserica? 

Pentru a înțelege necesitatea Bisericii, părintele apelează la câteva întrebări posibile din partea celor neinițiați. „De ce nu putem ajunge la Dumnezeu direct, să ne adresăm lui Hristos direct, făcând economie de toate mijloacele și de orice mijlocire umană? De ce este nevoie să ne alăturăm unui corp social, unui popor, fie el chiar poporul lui Dumnezeu? Ce nevoie avem să ne supunem autorității unei ierarhii și unei tradiții? De ce Biserica?”. Întrebările acestea sunt în sine definiții ale ­Bisericii. Am observat că părintele are un stil foarte pedagogic prin care își expune noțiunile teologice. Folosește întrebări, posibile probleme de rezolvat, are în conținutul teologiei sale exemple din Sfinții Părinți și, ce este foarte important: are un limbaj accesibil și ușor de înțeles.

La acest set de întrebări ajutătoare, părintele răspunde scurt și precis: „Pentru că Hristos a voit să fie așa”. Practic, Hristos a întemeiat Biserica pentru că așa a fost cel mai bine și mai mântuitor pentru noi. El a întemeiat „comuniunea”.

„Voința lui Hristos de a întemeia o Biserică și de a ne mântui în și prin aceasta nu are nimic arbitrar și gratuit. Întemeierea Bisericii este scopul însuși al întregii Sale lucrări de mântuire”. Hristos prin întemeierea Bisericii a voit să rupă prăpastia dintre om și Dumnezeu, prăpastie cauzată de păcat. „Păcatul este, în mod esențial, o lucrare de dezbinare. Despărțindu-se de Dumnezeu, omul rupe legătura care-l unește cu ceilalți oameni (…) Taina mântuirii săvârșită de Hristos este, în esența sa, dimpotrivă, o lucrare de reunificare”. Conștiința omului în Biserică se identifică cu lucrarea lui Hristos, aceea de a face „din noi mlădițele adevăratei Vii a cărei Viță este El, mădulare ale Trupului Său al cărui Cap este El. Asta înseamnă a fi mădular al Bisericii: nu doar să faci parte dintr-un organism social asemenea atâtor altora, nici să intri într-o instituție umană, ci să te identifici cu Hristos, să devii mădular al mădularelor Sale, să te supui puterii unificatoare a Duhului Său, care vrea să ne smulgă din existența noastră solitară, din individualismul nostru, din egoismul nostru, ca să nu mai avem, asemenea primilor creștini din Ierusalim, decât o inimă și un suflet”.

Viața creștinului în Biserică 

Trebuie să înțelegem orice aspect al teologiei, oarecum raportându-ne și personal. Din afară lucrurile nu pot fi înțelese sau de multe ori nu le înțelegem cu adevărat. Aceasta vine și pe un fond de pasivitate care e năucitoare. Cum să înțeleg viața în Biserică fără să fiu parte a ei? Cum mă pot raporta la lucrările Bisericii dacă eu nu iau parte la ele? Oare cum pot fi cu adevărat membru al Bisericii dacă eu sunt lăsător, pasiv duhovnicește, plin de egoism și nelăsând loc Domnului de a lucra în viața mea? În acest sens, părintele Placide este foarte clar și nu lasă loc de interpretări. El oferă concret rezolvarea unor probleme, fără să filosofeze acolo unde chiar nu este cazul. Astfel, părintele vorbește despre o anumită stare de inițiere în Biserică. Vorbind despre Botez ca fundament al vieții noastre în Hristos, el spune că această taină e începutul unei vieți, nu o desă­vârșire personală și o stare de extaz care te face să nu-ți mai lucrezi mântuirea. „Botezul nu ne transmite această viață nouă în starea ei desăvârșită, în deplina sa maturitate. El ne dă numai germenele, iar această sămânță, sădită în inimile noastre, nu poate să crească și să se dezvolte decât dacă ne aducem fiecare în mod liber contri­buția”. Este evidentă aici o stare de lucrare sau de luptă spirituală în primul rând. Această luptă spirituală este împotriva cărnii și a duhurilor răutății. În Ortodoxie, Botezul nu e absolutul, ci începutul tinderii spre Absolut. Deci, e un prim pas spre unirea cu Dumnezeu. Astfel, „trebuie, deci, ca, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu așa cum ne este transmis în Biserică și cerându-i stăruitor lui Dumnezeu în rugăciune să ne ajute, să înfrânăm pornirile noastre cele rele pentru a ne supune voii lui Dumnezeu, chiar dacă nu resimțim nici gustul și nici dorința”. Viața creștinului în Biserică este permanentizarea stării de fiu al lui Dumnezeu. Această stare presupune asumarea filiației și perspectiva de a nu disprețui prin viața noastră pe Părintele ceresc și nici pe cei din jur. Totuși, firea noastră este căzută și atrasă de păcat. Dar asta nu ne face să deznădăjduim deoarece nu suntem capabili de o asemenea lucrare, ci, în sânul Bisericii, suntem chemați să participăm la o pedagogie dumnezeiască, pedagogie duhovnicească. Ce presupune această pedagogie? Presupune participare activă la viața liturgică a Bisericii, sfătuire duhovnicească, lucrare personală binecuvântată: post, rugăciune, asceză (toate acestea după puterea omului). Starea de comuniune în Biserică aceasta este: să ne raportăm la Dumnezeu; să urmăm curajului și credinței sfinților, să ne iubim unii pe alții mărturisind pe Hristos prin viața noastră.

Taina Bisericii în viziunea părintelui Placide este o relație personală, o conștiință comunională și comunitară, astfel existând o relație vie și dinamică între om și Dumnezeu.