Timpul în viziunea și opera Sfântului Dionisie Exiguul

Anul liturgic începe ­­în ziua Sfintelor Paști, iar anul bisericesc pe data de 1 septembrie. În această zi se face pomenirea Sfântului Dionisie Exiguul (cel Smerit). Acest cuvios a avut o contribuție esențială la uniformizarea calculului datei Paștilor și introducerea erei creștine în istoria lumii, ce subsumează viziunea sa asupra timpului.

Potrivit învățăturii ortodoxe, Dumnezeu, văzut drept Creator al tuturor legilor acestei lumi, are o independență absolută față de orice limită ori înlănțuire temporală, fiind prezent în toate momentele timpului, fără întrerupere sau succesiune. Timpul se supune lui Dumnezeu, deoarece este creatura Sa, făcut anume pentru a da măsura a tot ce ființează.

Dumnezeu a creat lumea, prin care înțelegem întregul univers, din iubire față de făptura zidită, așa că nici o parte din această lume nu are menirea să rămână necunoscută de către cei cărora le-a fost dată în stăpânire, prin dragostea nemărginită a Celui ce este singurul Mister cu adevărat de nepătruns.

Pe temeiul Revelației, învăță­tura creștină susține că lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic. Ea, asemenea omului, are un început, dar va avea şi un sfârșit. Cuvintele de început ale cărții Facerea - „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1) - arată că lumea materială, ca şi cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp. În afara omului, pe care l-a creat printr-o lucrare deosebită, Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo), cu puterea cuvântului Său. De aceea, psalmistul zice: „El a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-a zidit” (Psalmul 148, 6).

Viziunea creștină asupra timpului implică, pe lângă aspectul său cosmic și istoric, și o valență existențială, din perspectiva Îm­părăției cerurilor, de prezență a eternității în ­cadrul timpului finit, înțeleasă ca experiere a vieții veș­nice încă din timpul celei pămân­tești, prin răspunsul uma­nității privită atât ca ansamblu, cât și individual, la chemarea lui Dumnezeu, Care sfințește timpul.

Sub numele şi haina lui smerită se ascundea un mare geniu

Un rol aparte în dezvoltarea acestei viziuni asupra timpului l-a avut Sfântul Dionisie Exiguul sau Smeritul (465-545), originar din provincia romană Scythia Minor, în prezent Dobrogea. Monah din tinerețe, acesta se familiarizase - datorită anilor de studiu petrecuți în Orient - cu conceptele teologice specifice patristicii răsăritene, dobândind totodată cunoștințe avansate de astronomie și matematică. Aceasta l-a determinat pe Amelli, unul dintre cercetătorii personalității și operei sale, să afirme că „sub numele şi haina lui smerită se ascundea un mare geniu, expert în aproape toate științele, unul dintre acei bărbați pe care obișnuim a-i numi biblioteci vii sau ambulante”.

Reputația de cărturar a fost principala motivație a chemării sale la Roma de către Papa Ghelasie I (492-496), la anul 496, sfântul de origine străromână petrecându-și restul vieții (†545) în Mănăstirea „Sfânta Anastasia”, situată în apropierea colinei Palatinului. Aici s-a remarcat printr-o vastă activitate de traducător al operelor Părinților răsăriteni, cât și prin punerea bazelor dreptului canonic apusean, pe baza celor trei colecții de canoane pe care le-a întocmit în urma organizării arhivelor pontificale.

Însă contribuția cea mai însemnată și totodată cea mai durabilă a Sfântului Dionisie Exiguul este reprezentată de uniformizarea calculului datei Paștilor și de introducerea erei creștine în istoria lumii, ce subsumă viziunea sa asupra timpului. Lucrările de cronologie creștină îl deosebesc pe Sfântul Dionisie Exiguul de istoricii bisericești de până la el, „care au scris istorie fără a avea o viziune nouă, creștină asupra cronologiei” (prof. dr. Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, p. 188).

Sistemul de organizare a timpului moștenit de către Biserica creștină era de origine greco-romană, având o evoluție îndelungată. Aceasta începuse în anul 432 î.Hr., prin reforma astronomului atenian Meton - la care s-au adăugat contribuțiile lui ­Calippus de Cyzic și Hipparchus de Niceea -, care a dat naștere celui mai exact calendar lunisolar al Antichității, format din cicluri de câte 304 ani, în decursul cărora exista o întârziere de numai o zi față de anul tropic. Calendarul a fost preluat de către romani, fiind plasat în grija oficiului pontifilor, care, pentru a recupera decalajul existent între anul calendaristic și cel tropic, au grupat anii în grupe de câte patru, cel de-al ­doilea având 377 de zile, iar cel de-al patrulea 378 de zile.

Lunile acestui calendar erau organizate în funcție de fazele lunii, fiind determinate de calende, zilele în care luna începea să crească, ide, zilele cu lună ­plină, şi nonae. Chiar şi cu noua organizare a anului, calendarul roman înregistra o întârziere ­faţă de cel tropic, ce ajunsese la trei luni în anul 46 î.Hr. Aceasta l-a determinat pe Iulius Caesar să ceară o nouă reformă a calendarului, pentru care l-a delegat pe astronomul alexandrin Sosigene. Pentru a recupera decalajul calendarului, a adăugat 90 de zile anului 46. De asemenea, el a alcătuit un nou calendar, denumit iulian, în cinstea conducătorului roman, ai cărui ani aveau o durată de 365 de zile, în afara celui de-al patrulea, ce avea o zi adăugată, fiind denumit bisect, deoarece această zi era adăugată lunii februarie, cu șase zile înaintea calendelor lunii martie - însă acest nou sistem a variat vreme de o jumătate de secol, până în anul 8 d.Hr. Noul calendar, deşi cu mult mai bun decât toate celelalte dinaintea sa, înregistra totuşi o întârziere de 11 minute şi 14 secunde faţă de anul tropic, care, în timp, îşi va face simțite efectele.

Paștile, cel mai important praznic al creștinătății

Acesta era sistemul moștenit de către Biserica creștină, care i-a conferit calendarului o nouă valență: cea liturgică. Încă de la începuturi, anul liturgic a gravitat în jurul datei prăznuirii Sfintelor Paști. După cum este cunoscut, data Paștilor este ­calculată atât în funcție de anul solar, având loc în prima duminică de după echinocțiul de primăvară, cât și în funcție de cel lunar, în funcție de prima lună plină de după acest echinocțiu.

Însă acest sistem nu s-a bucurat de recunoaștere universală în primele veacuri, Paștile prăznuindu-se de către numeroși credincioși din Orient - cunoscuți sub denumirea de quartodecimani - la data fixă de 14 Nisan, ziua praznicului azimelor la evrei. O altă erezie, cea a proto­pashiților, susținea plasarea datei Paștilor în timpul săptămânii iudaice a azimelor, chiar dacă aceasta ar fi precedat echinocțiul de primăvară.

Lipsa de uniformitate privitoare la data celui mai important praznic al creștinătății a fost unul dintre principalele subiecte liturgice dezbătute la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325). Părinții reuniți aici au solicitat Patriarhiei Alexandriei, ce dispunea de cele mai avansate cunoștințe astronomice, calcularea ciclurilor lunare și a pascaliilor, tabele ce prezentau data Paștilor pe o perioadă de mai mulți ani, ce urmau a fi comunicate Bisericilor locale prin intermediul unor enciclice speciale. Formula de calcul a pascaliilor se baza pe observațiile astronomului atenian Meton, care ­arătase că în 19 ani solari se cuprind 235 de luni lunare, după această perioadă având loc o recurență a fazelor lunii în aceleaşi zile, fiind sintetizată la anul 258 de către Episcopul Anatolie de Laodiceea. Ulterior, la începutul secolului al V-lea, monahul alexandrin ­Annianus sesizase faptul că datele Paștilor erau recurente după un ciclu de 532 de ani, format prin înmulțirea ciclurilor anilor lunari (19) cu cei ai anilor solari (28) și sintetizând astfel computul pascal alexandrin. De asemenea, tot în vederea dobândirii unei unifor­mități, părinți sinodali au devansat data echi­nocțiului de primăvară cu trei zile, plasându-l la 21 martie, pentru a recupera întârzierea acumulată de calendarul iulian în cele peste trei veacuri ce se scurseseră de la alcătuirea acestuia.

Autorul unei noi pascalii, ce a socotit curgerea timpului după Nașterea lui Hristos

În ciuda acestor măsuri și a întocmirii unor tabele pascale ce mergeau până la anul 531 de ­către Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), data prăznuirii Sfintelor Paști a continuat să difere în Apus, din cauza calendarului cvasilunar întrebuințat de către Biserica Romei. Acest fapt a devenit evident în timpul vieții Sfântului Dionisie ­Exiguul, când Papa Simmachus (498-514) a celebrat Paștile cu o lună mai înainte față de Bisericile orientale. În consecință, un alt episcop al Romei, Ioan I (523-526), l-a delegat pe eruditul monah, în ultimul an al păstoririi sale, cu întocmirea unor noi tabele pascale, bazate de această dată pe calendarul solar. În consecință, Dionisie a devenit autorul unei noi pascalii, pe 95 de ani (între 532 și 627), introducând astfel definitiv sistemul alexandrin la Roma și conformându-se hotărârilor Sinodului I ecumenic.

Pe lângă acesta, Sfântul Dionisie a mai adus însă și o reformă epocală, care a schimbat definitiv percepția asupra timpului istoric: calcularea pascaliilor - care până atunci porneau de la domnia împăratului roman Dioclețian (284-305) - din anul 532 de la Nașterea Mântuitorului Hristos. Motivația ce a stat la baza acestei epocale reforme a cronologiei se regăsește în scrierile învățatului străromân, respectiv Cartea despre Paști și Argumentele pascale, cât și în cele două epistole ale sale, intitulate De ratione Paschae. Principalul motiv al lui Dionisie a fost, potrivit cuvintelor sale, acela că „nu am vrut să pun la baza ciclurilor mele amintirea acelui om fără de lege şi persecutor (Dioclețian), ci mai degrabă am ales să socotesc anii de la ­Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc”.

Până în prezent nu se cu­noaște metoda folosită de către Sfântul Dionisie pentru a calcula momentul Nașterii Mântuitorului Hristos, pe care acesta îl plasa în anul 754 de la fondarea Romei (ab urbe condita), deși unii cercetători consideră că învățatul de origine dobrogeană și-a întemeiat calculul pe informațiile din Evanghelia după Luca, unde se arată că Iisus era „ca de treizeci de ani când a început (să propovă­duiască)” (3, 23), „în al cincisprezecelea an al domniei cezarului Tiberiu” (3, 1). În schimb, este un fapt general acceptat că Sfântul Dionisie a comis o eroare de aproximativ 4-6 ani în calcularea acestui an, Nașterea Mântuitorului fiind plasată în prezent ­cândva între anii 6 și 4 î.Hr., atunci când a murit regele Irod I cel Mare, care era încă în viață la venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, potrivit textelor evanghelice.

Uzul erei creștine elaborate de către Sfântul Dionisie Exiguul - ce a ajuns să fie cunoscută sub numele de Anno Domini - a rămas vreme de mulți ani după moartea sa limitat la computul pascal. Era creștină a fost preluată de către Beda Venerabilul (†735), monah benedictin de origine anglo-saxonă, care o folosește în Istoria eclesiastică. De asemenea, acesta ­este autorul unui nou comput pascal, care îl preia pe cel al lui Dionisie și îl continuă până în anul 1064, cuprinzând astfel un ciclu de 532 de ani. Ulterior, era creștină s-a răspândit în cuprinsul Imperiului Carolingian prin influența teologului anglo-saxon Alcuin din York (†804), fiind adoptată de întreaga Europă Occidentală până la anul 1422, când a fost introdusă în Portugalia.

În schimb, Orientul a adoptat era creștină mult mai târziu. Imperiul Bizantin nu a cunoscut-o vreodată, aici fiind folosite mai multe sisteme cronologice, precum anii consulari (Dionisie însuși arătase în lucrările sale că perioada consulatului lui Probus corespundea anului 525 de la Nașterea Mântuitorului), perioadele indictionurilor (cicluri administrative de 15 ani, ce începeau la data de 1 septembrie) ori era bizantină (sau Anno Mundi), ce socotea, pe baza versetelor veterotestamentare privitoare la ­vârstele patriarhilor, anii de la facerea lumii, al cărei început se considera a fi anul 5508 î.Hr. Acest ultim sistem a fost folosit de majoritatea popoarelor ortodoxe - inclusiv în Țara Românească și Moldova - până în secolul al XVIII-lea, când a fost în cele din urmă înlocuit cu era creștină.

Însă, pe lângă faptul de a fi autorul celui mai uzitat sistem cronologic, Sfântul Dionisie Exiguul are meritul de a-i fi oferit Bisericii creștine conștiința unei vieți istorice proprii și a respon­sabilității sale în fața acesteia. „Trei mari virtuți au împodobit viața Cuviosului Dionisie Exiguul: credința ortodoxă, păstrarea cu sfințenie de-a lungul întregii vieți, smerenia inimii și dragostea față de Dumnezeu și de oameni...” (Preafericitul ­Părinte Patriarh Daniel, din ­cuvântul înainte, „Sf. Cuv. ­Dionisie Exiguul, Părintele erei creștine” - autor pr. Alexandru Moțoc), acestea fiind principalele argumente ale canonizării sale de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la data de 8 iulie 2008.