În fiecare an, la 25 Decembrie, cu prilejul slăvitului praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Biserică, prin intermediul rânduielilor, cântărilor liturgice, colindelor și cântecelor de stea
Tradiţii prepascale din sudul Moldovei
Praznicul Învierii Domnului generează un ciclu de sărbători cu dată mobilă, dar reuneşte şi nenumărate tradiţii ce îşi au originea în calendarul agrar sau în ritmul naturii. Perioada câşlegilor face legătura dintre cele două mari sărbători: Crăciunul şi Paştile. Desigur că pregătirea pentru sărbătorirea Învierii Domnului necesită o perioadă mai îndelungată, care trebuie petrecută într‑un mod special.
Spre deosebire de societatea în care trăim astăzi, oamenii din vechime acordau o mare importanţă pregătirii sufleteşti pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Din culegerile de folclor şi tratatele de etnografie observăm importanţa pe care românii de acum mai bine de un secol o dădeau fiecărui moment din viaţa lor. Divinitatea era simţită ca având o influenţă directă şi permanentă în viaţa omului. În aceste condiţii, postul era ţinut cu deosebită acrivie.
Polocaniile sau Spolocaniile era numită de către ţărani prima zi de post. În această zi se spălau oalele în care se făcea mâncare îde dulce” şi se urcau în pod. Doar copiii mai mâncau în această zi din hrana care rămăsese de la lăsatul secului.
Pregătirea de sărbătoare nu ar fi fost deplină fără pomenirea celor dragi care nu mai sunt în lumea noastră. Din prima sâmbătă a postului se începe pomenirea morţilor, numită în unele zone ale ţării sărindare sau purtarea capetelor. Spre deosebire de alte pomeniri ale morţilor, în aceste sâmbete se păstrează în biserică, până la Sâmbăta lui Lazăr, un vas de lut (astăzi se foloseşte şi porţelan sau alte materiale) plin cu grâu sau făină. Acesta este un simbol al omului - vasul cel de lut ce a primit suflarea dumnezeiască.
La jumătatea postului, în miercurea din săptămâna a patra, deşi era o zi cu severe restricţii de a se lucra, se putea face număratul ouălor. De la lăsatul secului nu se mai adunau ouăle din cuibar. Atunci se strângeau, se numărau şi se alegeau cele mai bune ouă pentru a fi vopsite de Paşti. În calendarul popular se mai regăsesc câteva repere importante: iarmarocul de Sântoader, spălarea rituală şi pieptănatul fetelor în noaptea Sfântului Toader (prima sâmbătă din post), mărţişorul (1 martie), mucenicii (9 martie), prima brazdă de plug etc.
Sâmbăta lui Lazăr
Sâmbăta de dinaintea Floriilor ne reaminteşte de Lazăr cel înviat de Mântuitorul din morţi. Acum este ziua de împlinire a purtării capetelor, când se pomenesc morţii pentru ultima dată înainte de Paşti1. Reluarea pomenirilor pentru cei adormiţi se face de Paştile Blajinilor, luni după Săptămâna Luminată.
În sudul Basarabiei încă se mai practică obiceiul numit Lăzărelul. Obiceiul este atestat şi în sudul Moldovei, în Muntenia şi-n Dobrogea, cu denumirea de Lăzăriţa sau Lăzărelul. Asemănător cu obiceiul colindatului de Crăciun, un grup de fete, dintre care una se remarcă printr‑o vestimentaţie deosebită, intră în curtea gospodarului şi cântând „cântecul lui Lazăr” execută un dans specific. Erau răsplătite de către gazdă cu ouă, gogoşi ş.a.
„De Florii, casa trebuie să fie ca o floare!”
Se consideră că, la Duminica Floriilor, Postul Mare se încheie şi începe săptămâna Pătimirilor Domnului. La biserică se sfinţesc ramuri de salcie, care simbolizează stâlpările de finic cu care mulțimea din Ierusalim L‑a întâmpinat pe Hristos.
Aceste crenguţe se păstrează la icoană sau la poartă. Sunt păstrate până în următorul an şi au rol apotropaic (de apărare), protejând de duhurile rele şi de vrăji. Unii oameni credeau că aceste mlădiţe au rol taumaturgic. Cei cu dureri de spate se împrourau - îşi legau aceste crenguţe în jurul mijlocului2. Acum trebuia să fie gata curăţenia în casă şi curte.
Pereţii erau reparaţi şi văruiţi proaspăt cu var alb. Pe jos se lipea cu lut roşu şi se aşterneau rogojini noi, ţolice de coade sau covoare. De jur împrejurul casei se făcea un brâu, în partea de jos, lat de 40‑50 cm, cu humă, sâneală sau cu vopsea neagră. Pomii erau văruiţi la tulpini, gardurile refăcute cu împletituri noi, straturile de flori împrejmuite cu pietre văruite proaspăt. Peste tot domnea o atmosferă de proaspăt și curăţenie.
Iarmarocul, înnoirea şi hora
Surprinzător este faptul că în unele zone ale ţării hora fetelor de la obiceiul Lăzărelului se prelungea cu o horă mare în mijlocul satului în ziua de Florii. Acum, fetele şi flăcăii îşi etalau hainele cele noi cusute cu atâta grijă toată iarna la lumina lămpii. Miza era foarte mare pentru că arăta cât de pricepută şi de harnică este fiecare fată şi, prin acest lucru, flăcăii erau atraşi în vederea alegerii viitoarei soţii.
Mai târziu, când hainele nu se mai făceau integral în gospodăriile ţăranilor, fiecare îşi cumpăra ceva nou de la iarmaroc şi ieşea la această horă bucuros că s‑a înnoit cu ceva. Această înnoire rezona cu dorinţa fiecăruia de a‑şi înnoi sufletul, de a deveni mai bun după nevoinţa postului, în prag de mare sărbătoare.
Deniile
Denumirea acestor Utrenii speciale provine din limba slavă sau sârbă şi înseamnă priveghere. La români, aceste slujbe sunt aşteptate cu mare evlavie, reprezentând perioada cea mai intensă de pregătire a sufletului pentru intrarea în marea sărbătoare a Învierii. Sunt așteptate în special serile de joi, Denia celor 12 Evanghelii şi vineri, când se cântă Prohodul Domnului. Mulţi dintre bătrâni obişnuiau să ţină post negru în fiecare zi, mâncând sărăcăcios seara după slujbă. Se întrerupeau muncile la câmp3, se aprindeau focuri rituale pentru încălzirea pământului şi a celor de dincolo, se pregăteau straiele de sărbătoare.
Joimăriţa
Era o babă rea, dar justiţiară, care urmărea fetele şi femeile dacă şi‑au terminat treburile specifice şezătorilor şi clăcilor de peste iarnă. În această zi, unele femei bătrâne treceau şi verificau dacă s‑a terminat de tors, dacă a fost ţesută pânza etc. În Joia Mare se vopsesc ouăle de Paşti.
Vinerea Mare
În această zi se ţinea post negru de către întreaga comunitate în amintirea Răstignirii şi a morţii Mântuitorului. Copiii mergeau pe câmp şi adunau flori, cu care veneau la scoaterea Sfântului Aer.
Prohodul se cântă şi acum cu mare însufleţire de către întreaga comunitate creştină, formându‑se mai multe cete în biserică. Trăirea dată de tristeţea morţii Mântuitorului împletită cu iminenţa Învierii este unică şi era văzută de Mircea Eliade ca esenţă a religiei creştine: „Din această simplă confruntare a contrariilor reiese întreaga măreţie a creştinismului”4.
Sâmbăta Mare
Este o zi a liniştii. Lumina lină a Învierii îşi face simţită prezenţa prin venirea, la miezul zilei, a Sfintei Lumini la mormântul Domnului din Ierusalim.
Treburile casnice sunt definitivate, oamenii se odihnesc pentru a participa la slujba Învierii. Gospodinele pregătesc minuţios coşul cu cele ce vor fi sfinţite de către preot la sfârşitul slujbei. Pe un prosop alb pun în acest coş o lumânare de ceară curată şi câte puţin din toate alimentele de dulce ce erau oprite în perioada postului.
În această zi se deschid cerurile: „În această perioadă, cerul este deschis, până la Ispas. Cine moare e fericit, căci merge drept la Dumnezeu”(Elena Niculiţă‑Voronca).
Note:
1 ‑După unele tradiţii se făcea pomenire de morţi şi în Joia Mare, dar rânduiala Bisericii interzice pomenirea morţilor în săptămâna Pătimirilor Mântuitorului Hristos (n.n., D.P.).
2 ‑În sudul Moldovei, obiceiul este întâlnit şi de Sfântul Gheorghe.
3 ‑După alte surse, se lucra la câmp până în Miercurea Mare.
4 ‑Mircea Eliade, Anii tulburi: 1932 - 1938.