Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Trăitori şi teologhisitori ai rugăciunii în pustia siriană

Trăitori şi teologhisitori ai rugăciunii în pustia siriană

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 28 Ian, 2022

Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte astăzi pe Sfinţii Cuvioşi Efrem Sirul şi Isaac Sirul. Ei sunt mari trăitori şi teologhisitori ai rugăciunii, care au viețuit în spaţiul binecuvântat al Siriei creştine, în vremurile când Orientul Mijlociu era majoritar creştin şi se manifesta ca leagăn al credinţei în Hristos. Este epoca în care au trăit aici mari Părinţi ai spiritualităţii creştine şi mai ales trăitorii anahoreţi ai rugăciunii. De aceea nu este întâmplător că, spre finalul acestei epoci de mare înflorire duhovnicească din primul mileniu creştin, în zona pe care o ştim din istorie sub numele de Levant, Sfântul Isaac Sirul mărturisea: „Fără rugăciune neîncetată nu te poţi apropia de Dumnezeu”. Pentru anahoreţii din Patriarhia Antiohiei rugăciunea era respiraţia duhovnicească a vieţii lor închinată lui Dumnezeu. Pentru a înţelege profunzimea trăirii acestor mari ­asceţi ai creştinismului ne vom opri asupra sfinţilor pe care îi cinstim astăzi şi care
sunt reprezentativi pentru spiritualitatea ­siriană.

Sfântul Cuvios Efrem Sirul, numit de părintele Macarie Simonopetritul „astru luminos al Bisericii”, s-a născut în leagănul civilizaţiei umane, Mesopotamia, în oraşul Nisibi, la anul 306. Din tinereţe devine adept al creştinismului, ceea ce duce la alungarea lui din casa părintească de către tatăl său, care era cleric păgân. Este remarcat de Episcopul Iacov, care devine îndrumătorul lui spiritual şi cel care-i prezintă învăţătura creştină. Descoperind profunzimea textului biblic, se dedică întru totul urmării lui Hristos. El a îmbrăţişat vieţuirea minunată a cuvioşilor anahoreţi ai secolului 4. După botezul său, se retrage în pustie „fugind de tulburarea oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi a trăi în tovărăşia îngerilor” (ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul-Vieţile Sfinţilor, luna ianuarie).

În căutarea desăvârşirii duhovniceşti, ajunge în oraşul Edesa, unde caută un om cu viaţă sfântă pentru a fi îndrumat în trăirea monahală. Trăieşte câţiva ani în acest oraş, care va fi reprezentativ pentru istoria creştină. Apoi se retrage în pustie pentru desă­vârşire duhovnicească, dar aflând în chip minunat de virtuţile spirituale ale Sfântului Vasile cel Mare, pleacă în Capadocia pentru a-l cunoaşte pe acest „ stâlp de foc care unea cerul cu pământul”. Ajunge în Cezareea Capadociei în ziua Teofaniei (Botezul Domnului) şi merge în catedrala episcopală, unde este impresionat de slujirea şi cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, chiar dacă nu cunoştea limba greacă, căci prin insuflare divină vede un porumbel alb aşezat pe umărul arhiepiscopu­lui şoptindu-i la ureche cuvintele inspirate de Duhul Sfânt. Acelaşi porumbel îi arată Sfântului Vasile că în mulţime se afla Sfântul Efrem. Marele Cuvios sirian este chemat în Sfântul Altar, unde discută cu Sfântul Vasile cel Mare în limba greacă. „Dumnezeu a făcut ca Efrem să înceapă deodată a vorbi greceşte, de parcă ar fi cunoscut această limbă încă din copilărie” (ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul-Vieţile Sfinţilor, luna ianuarie). Sfântul Vasile cel Mare l-a hirotonit diacon pe Sfântul Efrem, care apoi s-a întors în patria sa.

În acea epocă, zona Mesopotamiei era marcată de războaie duse între Imperiul roman şi perşi, aceştia din urmă persecutându-i pe creştini, deoarece erau cetăţeni loiali ai Imperiului roman. Sfântul Efrem se întoarce din pustie în Nisibe pentru a fi alături de conaţionalii săi în aceste vremuri grele prin care treceau creştinii. Prin rugăciunile lui, Nisibi este salvat într-un prim asediu al perşilor. Însă inevitabilul se întâmplă în anul 363, când perşii cuceresc oraşul. Nedorind să trăiască sub conducere păgână, merge în Edesa, unde îşi petrece ultimii 10 ani din viaţă. Aici a scris cea mai mare parte din opera pe care o redactează într-o superbă limbă poetică siriacă. Sfântul Efrem s-a mutat la viaţa veşnică în anul 373 înconjurat de mulţi monahi veniţi din pustie pentru a fi prezenţi la ultimele clipe ale vieţii pământeşti a acestui mare Părinte sirian.

Trei veacuri mai târziu lumea creştină este marcată de un alt mare Părinte sirian, şi anume Sfântul Isaac, pe care-l cinstim astăzi în Biserica Ortodoxă. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, în volumul 10 al Filocaliei, pe care-l dedică Sfântului Isaac Sirul, spune că opera sa Cuvinte ascetice sau despre nevoinţă a fost folosită mult în viaţa monahismului răsăritean. Pentru a ajunge la acest impact în tradiţia ascetică creştină înseamnă că Sfântul Cuvios Isaac Sirul a trăit o viaţă anahoretică excepţională, de unde au răsărit aceste celebre cuvinte ascetice ale sale.

După cum arată ieromonahul Macarie de la Simonos Petra în lucrarea sa Sinaxarul-Vieţile Sfinţilor, „Avva Isaac, principele iubitorilor de singurătate şi marele dascăl al vieţii mistice, s-a născut în prima jumătate a secolului al 7-lea, la Beit Qatraye, în ţinutul Qatarului...” De tânăr intră în lavra „Sfântul Matei”, iar după ce urcă pe calea virtuţilor duhovniceşti, alege să se nevoiască în pustie ca ascet. Trăirea lui duhovnicească deosebită a făcut să fie căutat de mulţi creştini, iar faima lui de mare anahoret a ajuns până la Ninive. Creştinii de aici au cerut să fie hirotonit episcop, iar Sfântul Isaac a acceptat din ascultare faţă de voia lui Dumnezeu şi i-a călăuzit pe credincioşi pe calea mântuirii. Din cauza unor dispute, Sfântul Isaac a preferat să se retragă în pustnicie pentru a nu fi tulburat în viaţa lui de rugăciune. El „s-a retras la muntele Matut, în ţinutul Beit Huzaye (Kurdistan), unde se sălăşluiseră alţi nevoitori, şi s-a aşezat mai apoi în Mănăstirea Rabban Shabur, pe muntele Şuştar (în nordul Kurdistanului). Aici a studiat Sfânta Scriptură cu asemenea râvnă şi a vărsat atâtea lacrimi încât şi-a pierdut vederea. Retras din lume, mâncând doar trei pâini pe săptămână, cu puţine legume, şi neatingându-se niciodată de mâncarea gătită, inima sa ardea de iubire pentru toţi fraţii săi şi lăsa să curgă, ca un izvor dătător de viaţă, învăţăturile cereşti pe care ucenicii săi le-au aşezat în scris” (ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul-Vieţile Sfinţilor, luna ianuarie). În acest loc de nevoinţă ascetică s-a mutat la Domnul Sfântul Isaac Sirul, care ne-a arătat cum prin rugăciune putem ajunge să vedem în suflet „lumina Duhului Sfânt”.

Pentru vieţuirea lor duhovnicească şi teologhisirea lor plină de harul Duhului Sfânt, Biserica noastră îi cinsteşte astăzi pe aceşti corifei ai pustiei siriene, de la care am învăţat că prin rugăciune putem ajunge să vedem „ca într-o oglindă frumuseţile Raiului”.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Efrem Sirul  -   Sfantul Isaac Sirul