Unde şi-a citit piesele „întâi ş-întâi“ junele Caragiale

„În vara anului 1907, aflându-mă în străinătate şi având în ţară daraveri, m-aşez în trenul Berlin-Bucureşti, cu gândul să m-abat o zi două pe la Iaşi, unde să vizitez pe nişte vechi şi buni prieteni, familia Ronetti Roman.

A doua zi, mă cobor în gara Paşcani la 12:30 p.m. Numaidecât întreb cu respect pe un domn impiegat de mişcare foarte tânăr, care poartă o şapcă prea matură, odinioară desigur stacojie, «pe ce linie este tras trenul ce trebuie să plece peste câteva minute spre Iaşi»... Domnul impiegat îmi răspunde politicos că, «în legătură cu Berlin-Bucureşti, pleacă din Paşcani spre Iaşi numai un tren la 4:10, cu

sosirea la 6:50.“ Astfel începe I. L. Caragiale schiţa „Monopol“, publicată mai întâi cu titlul „Cronică“, la gazeta ieşeană „Opinia“ din 16 noiembrie 1907. Era inspirată după o vizită făcută pe malul Bahluiului, spre sfârşitul lunii mai 1907.

După o plimbare prin dosul gării din Paşcani urca în personalul de Iaşi. Privind dealurile molcome moldave şi ascultând răsuflarea „monstrului astmatic“ numit locomotivă şi „ţăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor“, joi seara, 24 mai, ajungea în gara Iaşi, unde era întâmpinat „frăţeşte“ de amici săi.“

Ar fi dorit să se ducă la baie (publică), dar nu era deschisă, aşa că s-a spalat cu apă de Vichy Celestins. „Apa comună de Iaşi e mult mai gustoasă şi mai hrănitoare, dar costă mai scump“ - aluzie ironică la faptul că încă nu se realizase conducta Timişeştilor şi mulţi localnici beau apa din fântâni, plină de codaţi şi felurite gângănii, cumpărată cu cofa.

Oraşul era în „tremurul alegerilor generale. „Ce febră! Peste 43 de grade; aproape că se coagulează albumina.“

Ziua de vineri, 25 mai, şi-a petrecut-o vizitând redacţia gazetei „Opinia“, din strada Primăriei (nr. 30) unde lucra prietenul său, poetul Rodion - doctorul Avram Steuerman (1872-1918).

„De cu noaptea a început a turna, şi toarnă... Pieţele, ogrăzile, locurile virane sunt mări şi lacuri; uliţele, fluviuri şi Niagare... Caii înoată; birjele plutesc; tramvaiele par nişte vaporaşe de curse interurbane, ca la Hamburg.“

Despărţindu-se de gazetarii din redacţia „Opinia“, s-a urcat în trăsura ce semăna cu o luntre cu un triton care strănuta şi tuşea. „Rătăcind contra torentului, navigam încet-încet la deal. Unde să merg? La Smirnov, ori la Ermacov? Sunt amândoi imperfecţi (erau scopiţi); dar la primul merge colegiul I; eu merg la colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am călcat pe pământ ferm. Dugheana e plină de amici, toţi funcţionari publici şi profesiuni liberale. Aşteaptă aici de mult să se oprească potopul şi, aşteptând, să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş, şi gustă mezeluri, salam, ghiudem, caşcaval, măsline... Fireşte, mai cu samă cum sunt vesel că n-am avut dambla, intru şi eu în combinaţie... Şi aperitive, şi mezeluri, şi vorbă şi discuţie asupra situaţiunii dificile în care se găseşte ţara în urma tristelor evenimente, ca să zicem aşa, şi-n faţa atâtor reforme ce această situaţiune le reclamă imperios, dacă ne putem pronunţa astfel, şi apoi asupra trecutului, prezentului şi viitorului, ideilor şi programului fiecărui ales şi fiecărui candidat - şi dezbateri şi vorbă, şi mezeluri, şi aruncăm sâmburii - pi gios!“

Fiind aşteptat pentru dejun de gazde pe la unu şi jumătate, musafirul a părăsit şedinţa. A vrut să plătească aperitivul, dar nu l-au lăsat comesenii, spunând că era rândul la plată a unui amic „care a reputat, ca orator la o întrunire electorală, un fenomenal succes.“ Au mai luat încă un rând de aperitive şi măsline, şi au aruncat sâmburii pe jos. Şi încă un rând, cel din urmă, şi măsline.

„Trebuie numaidecât un monopol al alcoolului“

„Amicul X... după ce plăteşte galant, se suie în gondolă cu mine; locuieşte în drumul meu, pe un canaletto, să-l las acasă“. Pe drum, acesta i-a spus, cu limba împleticită, că avea o idee de reformă: „Nu mai meâge moâşăr cu ţăranii. Sunt beţivi. Trebâe un moâopol al ac.. al acâcololui!“ (Era după mişcările ţărăneşti din primăvara anului 1907.)

Seara, la ora 8 şi trei sferturi, Caragiale pleca la gară cu gazda Ronetti-Roman. După ce i-a mulţumit pentru „afectuoasa primire“, urcat în vagon, a spus că pleacă la Bucureşti cu o idee de reformă: „Trebue de înfiinţat numaidecât un monopol al acâcolului... Trenul s-a pus în mişcare... M-aplec pe uşa vagonului: ...la sate! ...pentru rurali!“

Problema monopolului era la ordinea zilei în presa timpului. Ziarul „Opinia“ din 10 noiembrie prezentase nişte propuneri prin care la oraşe se „menţineau cârciumile actuale“, urmând să dispară cele de la sate, „înfiinţându-se în locul lor cârciuma oficială, comunală, condusă şi administrată de un comitet.“

Fiindcă fosta capitală a Moldovei îi punea la dispoziţie paginile gazetelor locale, având aici şi mai mulţi amici, autorul „Monopolului“ poposea adesea printre ei, participând activ la viaţa culturală, fapt reflectat în bogatul şi elegantul album „Caragiale în Iaşii «Junimii»“, realizat de scriitoarea Olga Rusu şi colaboratorii Dan Jumară, Ştefan Oprea, Constantin Ostap, Liviu Papuc, după o idee a poetului Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii Române.

La hanul Binder a citit Caragiale „O noapte furtunoasă“

Cunoscuse oraşul cu prilejul turneului trupei lui Mihail Pascaly, din iarna 1870/1871, în care fusese sufleor şi locuise la familia Albinetz, din strada Lăţescu.

Revenise apoi, în noiembrie 1878, pentru a prezenta, la bancherul junimiştilor, din hanul Binder, piesa „O noapte furtunoasă“. Momentul l-a marcat Titu Maiorescu, notând în „Însemnările“ sale zilnice:

„Sâmbăta 11/23 noiembrie 1878 plecat cu Eminescu, Caragiali, Slavici, Nica şi Olănescu la Iaşi, la a 15-a aniversare a «Junimii» (cei dintâi trei pe socoteala mea). Duminecă 12/24 sărbătorit această aniversare (eu cu grozave dureri de gât şi catar). Slavici citit «Gura Satului», Caragiali via lui comedie «Noaptea furtunoasă de la no. 9».“ Tânărul autor (de 25 ani) avu un succes formidabil citind şi interpretând toate rolurile cu un talent deosebit, spre satisfacţia ascultătorilor care s-au distrat copios sau, cum scria Iacob Negruzzi, „s-au tăvălit cu toţii de râs.“

Subiectul era de mare actualitate pe atunci, parcă luat şi din viaţa Iaşilor, unde, în cele câteva ceasuri libere de duminică şi în zilele de sărbătoare, câte un „Jupân Dumitrachi (Titircă“) şi un „Chiriac tejghetarul“ şmotruiau la „icserciţ“ stirpea bărbătească din târg (intelectuală) înscrisă obligatoriu în companiile legiunii a XIII-a de Gardă Civică. Garda fusese înfiinţată prin martie 1866, drept Gardă Orăşâneascî şi apoi întărită pe vremea războiului din 1877, ca Gardă Naţională, pentru paza ordinii şi patrularea străzilor.

Chiar şi Caragiale fusese somat de câteva ori să se prezinte la compania ieşeană, deşi trăia la Bucureşti (scrisoarea din 10/22 octombrie 1877). Doritor să scape de şmotruială, autorul comediei s-a lăsat vămuit de Guţă Cotoi, superiorul gardiştilor din Mahalaua Armenească a Ploieştilor - unde locuia, căruia i-a plătit câte un galben pentru scutire de „icserciţ“ (Baioneta inteligentă).

Maiorescu: „Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierdută“

„Nu îşi poate cineva închipui ce efect a produs această piesă citită de însuşi Caragiale în cercul «Junimii». Vocea sa cam răguşită ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucureştilor; jargonul special al acestora; luarea în râs a frazeologiei politicienilor, garda naţională de curând înfiinţată - toate acestea, împreunate cu meşteşugita alcătuire a piesei, încântară pe membrii societăţii literare din Iaşi.

Într-o unire, toţi au spus că s-a ivit, în sfârşit, în literatura română, un autor dramatic original. În timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la laşi şi în casa mea era considerat ca făcând parte din familie, ca un copil al casei. Prânzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit în familia mea, având o deosebită plăcere să asculte muzică; se făceau câteodată lecturi comune, iar când oarele treceau cu simplă conversaţie, era o adevărată plăcere să asculţi pe Caragiale, totdeauna vesel şi totdeauna dispus să ia în râs, cu mult spirit, persoanele cu pretenţie de mare cultură şi starea noastră socială îndeobşte“, povesteşte, în 1912, Iacob Negruzzi, directorul revistei „Convorbiri Literare“, acasă la care tânărul caragiale a citit pentru prima dată fragmente din piesa care va deveni faimoasă.

Clădirea numită Schnurer, din Uliţa Mare nr. 11-13, la etajul căreia locuia cu chirie, după căsătorie, Iacob Negruzi, există şi acum, pe strada Ştefan cel Mare.

Primit cu dragoste şi căldură, Caragiale a adus la „Junimea“ şi următoarea sa piesă, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“, pe care a citit-o la banchetul din 10 noiembrie 1879, ţinut la hotelul Europa. Aflat de faţă, Ion Creangă avea să spună că „juca mai abtir ca un actor“ (Olga Rusu, „Caragiale în Iaşii «Junimii»“).

Apoi, a adus la Iaşi celebra comedie „O scrisoare pierdută“, eveniment marcat de profesorul Titu Maiorescu: „Miercuri 24 oct. â84, 11 sara, plecat din Bucureşti cu T. Rosetti, B. Ştefănescu (Delavrancea), Chibici şi Caragiali la Iaşi; la Mirceşti a venit şi Alecsandri, la Paşcani Buiucliu, şi aşa am ajuns la Iaşi joi, la 1 ora. Hotel Traian (Pastia), nou, mare, serviciu rău (prea puţin pentru întinderea casei). Joi sară, banchetul. Foarte mulţi, şi Urechie, un tânăr Cuza, Eminescu, prof. Ralet de la Şcoala militară (ginere Prezid. Curţii de apel Filiti de aici) etc. Carp şi Gane lipseau. Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierdută. Până la 1 noaptea.“

De ce a vrut Caragiale să se facă ieşean

La Iaşi trăind şi muza lui Mihai Eminescu, Veronica Micle (văduva profesorului Ştefan Micle), poetul fiind mutat la Bucureşti, dânsa a intrat în vederile lui Caragiale. Fiind revizor pentru judeţele Neamţ şi Suceava („octombrie 1881-februarie 1882), venea adesea la amicii din Iaşi la Tipografia «Junimii», din strada Băncii, unde se tipăreau „Convorbirile Literare“ şi „clempănea“ uneori pe la uşa Veronicăi, iscându-se astfel o întreagă corespondenţă între muză şi poet, la urechile căruia ajungeau insistenţele fostului amic. (Caragiale, născut la 1 februarie 1852, era mai tânăr decât poetul născut la 15 ianuarie 1850, iar Veronica la 22 aprilie 1850).

Dornic să se facă ieşean, dramaturgul s-a înţeles cu direcţiunea Teatrului Naţional, care l-a angajat, în 22 februarie 1883, ca director de scenă cu salariul de 250 de lei, plus locuinţă, iluminat şi încălzire gratuite. Nu profesa la Iaşi, căci se mutase la Craiova, unde luase conducerea ziarului „Doljul“. Acolo a trăit focul unui amor învăpăiat pentru o jună ieşeancă, Fridolina Reinicke. O cunoscuse la Iaşi, în locuinţa compozitorului Eduard Caudella, din strada Butu nr. 8 (imobil aflat azi în strada N. Gane, împărţit între numărul 8 şi 6), unde Caragiale venea singur sau împreună cu Iacob Negruzzi. Acolo venea şi Fridolina - Leopoldina - Reinicke (Reinecke), „o blondină cu ochi albaştri şi părul frizat“, prietenă cu Ana (Anette), fiica doamnei Clara Caudella din altă căsătorie, nici ea indiferentă musafirului. Fetele, inseparabile, mult mai tinere, frumoase şi pline de viaţă, îl tratau cu indiferenţă gheţoasă, ştiindu-i foiala pe la poarta vecinei, Veronica Micle. Compozitorul locuia la câţiva paşi mai jos de muza poetului Eminescu.

Dacă până atunci Caragiale apărea rareori la Iaşi, după ce a întâlnit-o pe Fridolina, drumurile i s-au îndesit. Cum spunea, mai târziu, Anette: „Caragiale, când venea de la Bucureşti, era toată ziua la noi (la Ed. Cudella). Ştiam pentru cine vine.“

Leopoldina era însă rece, mândră şi pe deasupra îndrăgostită de un maior, „cavaler de salon,“ care o părăsise din cauză că îi lipsea averea pentru dota obligatorie, prescrisă militarilor pe atunci.

Călcând pe urmele fostului prieten, Mihai Eminescu, care păşise de multe ori pe la uşa Veronicăi, Caragiale patrula cu frenezie strada Butu, mergând la Caudella de „trei ori pe zi“, şi măsura strada Copoului, în deal şi în vale, cercetând casa arhitectului Reinicke, situată vizavi de Universitate, unde ar fi locuit tirana inimii sale, care nu se lăsa uşor cucerită.

Stabilit la Craiova, departe de Iaşi, îndrăgostitul suferea, distrus sufleteşte, scriind la toţi amicii din Iaşi (P. Missir, N. Volenti, inginerul N. Gabrielescu, prietenul inginerului Reinicke), cu rugămintea disperării, să-l ajute şi să intervină pentru el, căci altfel îşi făcea o samă: „mă împuşc“. Venit la Iaşi la finele lunii martie 1883 să-şi stingă focul, pleca la Bucureşti plângând „toată noaptea în vagon, ca un mizerabil“, cum îi scria lui P. Missir (la 31 martie).

Răspunzându-i, printr-o scrisoare din 9 aprilie 1883, N. Gabrielescu îl încuraja bărbăteşte: „Îmi închipui că te găseşti într-o stare de plâns prin vechea capitală a Olteniei... Te-am părăsit într-o stare de plâns şi inima-mi era strânsă când se dete ultimul semnal de plecare în gara Iaşi. Mă gândesc că n-ai curagiul şi tăria ce se cuvine unui om de talia ta“.

Legat mult timp de gazetele ieşene

Trecându-i amorul, Caragiale nu s-a despărţit de Iaşi şi a colaborat intens la ziarele locale „Opinia,“ „Sara“ şi „Evenimentul“, a tipărit un calendar ilustrat pe anul 1898, la editura Dacia, din uliţa Golia. Prin 1893, a încheiat o înţelegere cu editorii Şaraga pentru tipărirea pieselor sale, iar în martie 1894, sosea la Iaşi pentru a trata deschiderea unei berării în grădina Creditului Urban, din strada Lăpuşneanu, asemănătoare berăriei Gambrinus, din Bucureşti.

Gazeta „Sara“ anunţa, în noiembrie 1896, colaborarea lui Caragiale în fiecare marţi cu „Cronica de joi“.

Prin 1907, aflat în corespondenţă cu medicul poet Avram Steurman Rodion, redactor la „Opinia“, îi scria de la Berlin că acesta era „singurul ziar român care-mi vine aici şi a cărui sosire îmi face totdeauna bucurie, fiindcă, în afară de ştirile politice, îmi aduce în toate dimineţile amintire de fizionomia Iaşilor.“ De la gazetă afla vestea dureroasă despre pierderea prietenului Ronetti Roman, la 7 ianuarie 1908.

Lev Troţki, corespondent al unei gazete din Kiev, îl evocă pe scriitor

Intrat în politică, ca membru al partidului Conservator Democrat, la începutul lui martie 1908, a sosit la Iaşi pentru a susţine o întrunire electorală. Întrunirea s-a ţinut la 2 martie 1908, în sala de la Sidoli, unde a cuvântat cu vervă, încântându-l pe Tache Ionescu, care considera că piesele sale prezentau adevărata faţă politică a ţării. Pe această temă, Lev Troţki, pe atunci corespondent de presa în România al unei gazete din Kiev, povestea o discuţie glumeaţă, purtată de noul politician Caragiale cu vechiul conservator P. P. Carp:

„Mi-a fost dat, a exclamat Carp, să trăiesc să te văd pe tine, Caragiale, în rolul lui Caţavencu!

Ce vorbeşti, a răspuns fără să clipească Caragiale. Eu sunt Caţavencu? Nu, glumeşti! Caţavencu este respectabilul meu şef, Take Ionescu. Eu sunt doar Farfuridi“ („România şi războiul balcanic“, traducere Radu Părpăuţă).

La 31 martie 1912, redacţia ziarului „Opinia“ i-a închinat un număr festiv, cu prilejul împlinirii a 60 ani de viaţă, mari personalităţi semnând evocări şi amintiri. Sărbătoritul a răspuns cu telegrama: „Trăiască buna şi fidela mea amică, «Opinia»“.

Retras la Berlin, departe de vânzolelile politice care îl amărau, duminică, 29 aprilie 1912, a sosit din nou la Iaşi, venind cu feciorul, Matei I. L. Caragiale, pentru a-l introduce în societatea literară ieşeană a revistei „Viaţa românească“, condusă de Garabet Ibrăileanu.

Marţi 12 iunie 1912 „Opinia“, îndoliată, vestea marea durere a încetării din viaţă a iubitului colaborator de la Berlin. Marele scriitor I. L. Caragiale a trecut în cealaltă lume, dar amintirea rămânea vie în lumea culturală românească.