Unirea Principatelor Române în romanul capodoperă „Speranța” de Mihail Diaconescu

În memoria fiecărui român şi a naţiunii noastre, ziua de 24 ianuarie 1859 este sfântă. Atunci a avut loc Unirea Principatelor Române sau Mica Unire, cum a fost denumită mai târziu spre a o deosebi de Marea Unire a tuturor românilor de la 1918. Unirea Principatelor Române, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a creat premisele politice pentru proclamarea Independenţei depline de stat a ţării noastre la 9 mai 1877 şi, ulterior, a Marii Uniri a românilor din Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, proclamată solemn şi definitiv în anul 1918. 

Actul de la 24 ianuarie 1859 a fost rezultatul unor eforturi impresionante depuse de mari oameni de stat munteni și moldoveni, care au dorit crearea unui stat românesc modern, un stat al românilor de pe ambele maluri ale Milcovului. Personalități de frunte precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo au fost în centrul acțiunilor care au premers dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova și Muntenia, ca domnitor al Principatelor Unite.

Acest eveniment crucial al istoriei naționale a fost amplu reflectat într-o serie de exegeze științifice de certă valoare, dar aproape deloc în beletristică. Acest gol resimțit de mult în literatura română îl acoperă romancierul, istoricul și criticul literar Mihail Diaconescu, prin monumentalul roman Speranța (662 pagini), apărut în 2019, la Editura Magic Print, Ediția a IV-a, cu un studiu postfață Romanul Unirii Principatelor - Perspectiva sociologică, semnat de sociologul academician Ilie Bădescu.

După cum sugerează chiar titlul, romanul evocă marea speranţă care a însufleţit acţiunile politice, sociale, culturale şi diplomatice ale naţiunii noastre la mijlocul secolului al 19-lea, într-o epocă de mari tensiuni istorice, desfăşurate la scara întregului continent european. Speranţa Unirii Principatelor Române i-a luminat atunci pe români mai mult, mai profund, mai intens decât în alte epoci istorice. Faptul că, la 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-a pronunţat solemn pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza a dat un nou curs istoriei noastre. Cu puţin timp înainte, la 5 ianuarie 1859, aceeași Adunare Electivă a Moldovei îl alegea în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, personalitate de mare prestigiu din Partida Unionistă. La 24 ianuarie 1859 a fost realizată unirea în fapt a Principatelor Române. Naţiunea noastră a obţinut astfel o măreaţă victorie în lupta pentru realizarea statului român modern.

Personajul de prim-plan al cărții este Grigore Alexandru Ghica al X-lea, „augustul principe domnitor al Moldovei”, cum i se spunea în adresările protocolare ale epocii, și nu Alexandru Ioan Cuza, evocat portretistic şi psihologic în mai multe capitole memorabile ale romanului. Grigore Alexandru Ghica al X-lea (n. 1804 sau 1807 - d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei din mai 1849 până în octombrie 1853 și din octombrie 1854 până la 3 iunie 1856. A acţionat în condiţii istorice deosebit de complicate, fiind urmărit, spionat, defăimat, sabotat, uneori foarte eficient, de marile puteri europene ale epocii, respectiv de Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist şi Imperiul Habsburgic.

În perioada de început a domniei sale, Grigore Alexandru Ghica al X-lea se profila ca un posibil domnitor al Principatelor Unite, fiind considerat ca atare de mulţi patrioţi din anturajul său, care acționau pentru realizarea acestui mare vis al românilor. A înţeles, însă, că un domnitor mult mai eficient, mai ferm și mai potrivit al Principatelor Unite ar putea fi colonelul Alexandru Ioan Cuza. În aceste condiții, „augustul principe domnitor al Moldovei” n-a avut nici o ezitare să se retragă și să-i lase cale liberă lui Cuza. Mai mult chiar, în străinătate, unde a plecat într-un exil voluntar, a acţionat consecvent în favoarea Unirii Principatelor şi a lui Cuza. După cum subliniază autorul romanului, acesta este „un înăl­ţător exemplu de abnegaţie morală şi politică, de iubire de ţară”. Nu întâmplător, Mihai Eminescu, de la care autorul a pornit în realizarea romanului, ne-a lăsat o caracterizare mai mult decât elocventă a acestei situaţii. El a scris în ziarul „Timpul” din 26 iulie 1880: „Pe tronul Moldovei stătuse un domn, Grigore Ghica, de o curăţie de caracter şi de o iubire de patrie care cu greu îşi va găsi seamăn în istoria noastră. Tot ce pământul Daciei avea mai luminat a fost strâns de el împrejurul tronului, toată generaţia aceea care reprezenta ideile nouă (sic!) sub domnia lui Vodă Sturza a fost ridicată alăturea de el. Dacă ar fi trăit, desigur ar fi fost ales Domn al Ţărilor unite”.

Atitudinea lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea ne aminteşte „de faptul că, în conformitate cu teologia morală ortodoxă, libertatea voinţei, aflată mereu între bine şi rău, dorinţa, ca manifestare a autorealizării subiective, şirul actelor opţionale, care ne marchează pe fiecare dintre noi toată viaţa, într-o infinită varietate de moduri, şi, mai ales, actele voluntare ca atare nu pot fi despărţite. Ele sunt fondate pe responsabilitatea morală. Grigore Alexandru Ghica al X-lea este un înălţător exemplu de responsabilitate civică, patriotică, politică şi morală. Mai ales – morală”.

Sub domnia protectoare a acestui prinț luminat s-a consolidat ideologia unionistă după Revoluția de la 1848. Mai mult, după cum demonstrează autorul Speranței, el a creat cu bună știință infrastructura Unirii în conjunctura externă extrem de complicată și a presiunilor exercitate de puterile imperiale ale vremii. El i-a plasat pe unioniști, oamenii Partidei Naționale, în funcții publice importante, creând în același timp „canalele” de legătură cu exteriorul și „perdeaua de protecție” a acțiunilor lor.

Dintre toate „firele” din care se țeseau atunci axele echilibrului european, cel francez era esențial pentru protecția mișcării unioniste din Principate. Strădaniile și sacrificiile generației de intelectuali români, însuflețiți de idealul național al Unirii Principatelor și de ideile Revoluției franceze, se manifestau în conjunctura favorabilă creată de politica europeană a împăratului Napoleon al III-lea, al cărui rol se va dovedi providențial în crearea statului român modern. Semnificativ pentru speranțele pe care elita românească și le punea în sprijinul francez este următorul dialog redat în roman: „Cu ce vă pot fi de folos în aceste împrejurări?”, îl întrebă Victor Place, consulul francez, pe Grigore Alexandru Ghica al X-lea. „Cu multe, îi ceru principele. Vrem de pildă ca miniștrii guvernului meu să țină o legătură mai strânsă cu demnitarii majestății sale împăratul Napoleon al III-lea și, bineînțeles, cu liberalii din emigrația românească... Acum vă cerem însă în chip deosebit să ne îngăduiți să folosim cifrul secret al consulatului, curierii săi, depeșele sale, mesajele telegrafice!”

Romanul demonstrează unitatea de agresiune a imperiilor care încercuiau Principatele dinspre toate punctele cardinale și care se manifesta în interior prin rețeaua formală și informală a suprastructurilor delegate ale acestor imperii. Sunt relevate într-o lumină adevărată atitudinile și acțiunile unor antiunioniști notorii, precum Theodor Balș, Nicolae C. Vogoride, N. Canta etc. Aceștia erau o „pătură superpusă”, care nu reprezenta clasa boierească autohtonă, venind din afară, nu din interior. Ei erau de fapt agenții imperiilor otoman și austriac, având conexiuni dovedite cu reprezentanți politico-diplomatici ai celor două forțe imperiale, consulatele străine de la Iași etc.

Cea mai mare parte a acţiunii din romanul Speranţa se desfăşoară în oraşele şi satele din Moldova şi Ţara Românească, în special la Iaşi şi la Bucureşti. Importante capitole îl poartă însă pe cititor la Viena, Constantinopole, Berlin, Paris, Londra, la Castelul Obsborne pe insula Wight, unde Napoleon al III-lea al Franţei şi regina Victoria a Marii Britanii s-au întâlnit ca să discute situaţia din Principatele Române în context european. Așa cum demonstrează Mihail Diaconescu, Unirea Principatelor Române a fost nu numai o problemă a politicii noastre interne, ci şi o componentă decisivă a situaţiei generale în Europa de după respingerea expansionismului şi anexionismului ţarist, ca urmare a înfrângerii drastice a Rusiei în războiul Crimeei. Unirea Principatelor Române a fost opera naţiunii noastre. „Unirea naţiunea a făcut-o”, cum s-a spus în epocă şi mai târziu. Dar Unirea Principatelor a fost un act necesar şi într-o perspectivă mai largă, general europeană. De aceea, unii dintre eroii romanului Speranţa sunt prezentaţi în peregrinările şi, mai ales, în acţiunile lor diplomatice prin diverse capitale europene, în cursul unor tratative, confruntări, dezbateri, înţelegeri cu monarhii şi politicienii străini din epocă.

Numeroşi savanţi istorici de mare prestigiu afirmă că romanul Speranţa este o capodoperă a literaturii române şi europene, fondat pe o severă documentare istorică. Printre cei care au comentat cu entuziasm şi o adeziune sufletească totală romanele lui Mihail Diaconescu, subliniind în mod special latura sa documentară, se numără personalităţi ştiinţifice ilustre precum academicienii Camil Mureşan, Virgil Cândea, Florin Constantiniu, Gabriel Ţepelea, prof. Vasile Netea, Manole Neagoe, prof. Dumitru Almaş, Ion Rotaru, părintele profesor Dumitru Radu, Dumitru Micu, Petre Popa şi mulţi alţii.

Romanul Speranța este o scriere de o excep­țională valoare literară și istoriografică, care nu poate fi ocolită în cadrul creațiilor ro­mânești viitoare consacrate momentului istoric al Unirii, atât ale literaților, istoricilor, politologilor, cât și ale sociologilor.