Vechi așezăminte spitalicești bucureștene

Istoria ne arată că una dintre principalele preocupări ale începuturilor medicinei a fost găsirea unor spații liniștite și retrase, din nevoia de ocrotire și izolare a bolnavilor. Aceste spații se puteau găsi la început în vechile chilii mănăstirești, în bolnițele bisericilor sau ceva mai târziu în curțile și casele domnitorilor sau ale unor mari boieri. Practic medicina există la noi odată cu creștinismul, care a adus cu el prin învățătura sa cercetarea aproapelui. În calendarul nostru figurează sfinții Pantelimon, Elefterie, Cosma și Damian - Doctori fără de arginți - sub al căror patronaj a fost pus (nu întâmplător) primul spital bucureștean Colțea, construit între anii 1701 și 1703 de fratele lui Șerban Vodă, marele spătar Mihail Cantacuzino, și inaugurat în 1704.

Așa cum am menționat, nu numai mănăstirile au ocrotit spitale, ci și curțile bisericilor din vechiul București au avut acest rol, unde odată cu citirea molitfelor, ungerea cu mir și alte procedee religioase se administrau bolnavilor diferite substanțe, ierburi medicinale sau decocturi pentru tratarea suferin­țelor. Ca exemplu aș menționa casele parohiale ale Bisericii Icoanei, care până în preajma Primului Război Mondial au adăpostit alie­nați mintali în incintă.

Până la sfârșitul secolului 18 nu putem vorbi despre așezăminte spitalicești propriu-zise în Bucu­rești. Numai la curțile domnești se făceau anumite tratamente de către diferiți felceri aduși din străinătate, primii de la Istanbul, apoi din Occident. Aceștia erau vene­țieni, toscani, greci și mai târziu evrei sau polonezi. Încet, ei s-au extins și la curțile marilor boieri, ocupându-se în același timp și cu învățământul odraslelor acestora. Erau la mare căutare, fiind un subiect important de discuții în saloanele bucureștene ale timpului.

În popor existau descântători cu leacuri băbești și moașe fără vreo pregătire, care veneau chemate pe la case, unde ajutau la „faceri”, noțiunea de spital nefiind cunoscută sau asociată cu un lagăr. De fapt, ideea nu era departe de adevăr, dacă ne gândim la faptul că, existând multe epidemii și boli molipsitoare, ca tifosul exantematic, holera sau febra tifoidă, „lingoarea” cum era cunoscută în epocă și mai târziu tuberculoza sau „oftica”, bolnavii erau strânși cu de-a sila în diferite ocoale la mar­ginea orașelor din ordinul dom­nitorilor. Ar trebui să amintim aici și descrierea acestei opera­țiuni, făcută de Ion Ghica în „Scrisorile” sale, unde cioclii cu măciucile lor desăvârșeau operațiunea.

Primele așezăminte, primii „doftori”

Pe lângă cel de la Colțea, prime­le spitale-bolnițe au apărut în jurul bisericilor, ca „Sfântul Pantelimon”, în anul 1734, prin grija lui Grigore II Ghica. Avea 400 ha de pământ pentru întreținere și administra o școală pentru surdo­muți. Avea, de asemenea, un pavilion separat pentru contagioși. Vodă Ghica a mai înființat și Spitalul Colentina în anul 1750, în a doua sa domnie, destinat ciuma­ți­lor. Tot în 1734 ia ființă Spitalul „Sfântul Visarion”, în jurul biseri­cii cu acest hram. În jurul Bisericii (fostă mănăstire) „Sfânta Vineri”- He­rasca ia naștere spitalul cu același nume, în 1765. Despre Spitalul Icoana - pentru cei cu boli min­tale - am amintit. Cel mai cunoscut însă, pentru boli mintale, între vechile spitale bucureștene rămâne cel de la Biserica Mărcuța. Interesant este că Spitalul Măr­cu­ța a fost la început pentru holeră. Apoi au fost mutați bolnavii mintal de la alt spital (înființat în jurul Bisericii Sărindar) la Măr­cuța. În urma molimei de ciumă din 1795, văzându-se că Pantelimonul fusese depășit ca număr de bolnavi, se înființează un alt spital pentru ciumați în satul Dudeşti, prin ordinul lui Al. Moruzi. După ocupația rusească din 1806-1812 este construit un spital cu 70 de paturi, denumit Filantropia, care la început era spitalul străinilor, apoi la Pitar Moș a mai existat, înaintea școlii de moașe, spitalul „infirmilor”. În jurul Bisericii Mavrogheni a luat ființă un spital cu aceeași denumire. Tot în jurul bisericii, ca un loc specific, trebuie menționat și Spitalul Brâncovenesc (Domnița Bălașa), înființat de văduva ultimului descendent al marelui martir, Safta Brâncoveanu, în anul 1831. A mai luat ființă și un spital de alienați pe șoseaua Olteniței, la Văcărești. Închei cu spitalul ostășesc, care la început a funcționat în jurul Bisericii Mihai Vodă, la cazarma de la arhivele statului, mutat în Știr­bei Vodă și apoi din ordinul administratorului rus Luders (dinaintea lui Kiseleff), în Dinicu Golescu, din anul 1848.

Medicii erau rari, boierii preferau să-și vadă odraslele negustori sau funcționari la Istanbul, în loc să moară de lepră îngrijind bolnavi. Pe lângă câțiva medici străini rămași de la armatele de ocupație, memoria bucureștenilor păstrează câteva figuri de așa-ziși „doftori și doftoroaie” din popor, simpli felceri sau calfe de spițeri, ce înșelau buna-credință a mahalagiilor și ipohondrilor care erau din belșug prin cartierele Capitalei: dr. Drasch, felcer neamț, mare șarla­tan, cel cu sticleții în buzunar; dr. Hirsch, un evreu care vindea doftorii; dr. Ceapă, cu panaceul ceapa; Moș Rățoi cu fracturile și Mătăreasa cu excremente de câine. Farmacist era Kubrich din str. Câmpineanu, cu pastilele Pink, bune la orice. Dentiști erau bărbierii. Toți au fost însă înlăturați de marele igienist Iacob Felix, prin organizarea sanitară pe care a alcătuit-o ulterior. Cei dintâi cunoscuți medici din București au fost Dum. Procopie (Pamperi), medicul lui Constantin Mavrocordat, și fratele său Ion de la Colțea, în 1720, originari din Moscopole. Un alt macedo-român, Constantin Caracaș, împreună cu un alt conațional, Constantin Darvari, devin medici oficiali ai Capitalei începând cu 1801. În 1790 îi întâlnim pe transilvănenii Marcu, numit doctor al Epitropiei Obștilor, adică al arma­tei, de către Al. Moruzi, și pe Ioan Manicati Safrano, care îl va înlocui pe Caracaș la „Sfântul Sava” din ordinul lui Mihai Șuțu. Tot profesor la „Sfântul Sava” îl mai întâlnim și pe alt medic cunoscut, Silvestru Filitti. Pe lângă ei au mai profesat N. Gussi, francezul Tavernier și grecul Constantin Estiotul, care împreună cu Dimitrie Topliceanu alcătuiesc primul regulament „doftoricesc” al Capitalei.

Primele asociații spitalicești, primele școli

Prima formă de administrare a spitalelor o copiază oarecum pe cea a bisericilor pe lângă care existau. Menționez aici drept exemplu epitropia Spitalului Pantelimon, care fusese pusă sub triumviratul mitropolitului, marelui vistiernic și marelui logofăt. Formion, doctorul lui Bibescu, semnalează „spitale de o zi” alcătuite de obicei în ziua hramului bisericii de care apar­ținea. Practic, începutul organizării sanitare bucureștene se pune în timpul lui Barbu Ştirbey, căruia consulul francez Beclard (ginerele lui Lascăr Catargiu) i-l recomanda pe tânărul dr. Davila în acest scop. Privit cu neîncredere la început, acesta reușește cu câțiva felceri străini (după amintirile lui Severeanu) și băieți mai de familie care își făceau stagiul militar să înjghebeze o Școală de Mică Chirurgie în localul cazărmii de la Mănăstirea Mihai Vodă. Aceștia erau, în 1855, opt la număr, devenind apoi buni practicieni, cum ar fi: Ghiță Tănăsescu la Corpul Pompierilor, Theodorescu Tunaru la Artilerie, Nicolaides devenit diplomat, Al. Vlădescu doctor la Paris (deoarece trecuse și pe la facultăți străine), D. Nicolau, Mina Ionescu sau Grigore Mano. Ei aveau profesori medici străini, pe N. Turnescu de la Paris și din 1859 pe Emil Severin Buznagea de la Constantinopol, director fiind Davila și secund botanistul ungur Brust. În paralel, epitropiile celor trei mari spitale (Colțea, Pantelimon și Filantropia) se unesc alcătuind o conducere unitară prin asociere: Eforia spitalelor, în 4 februarie 1831, condusă de trei efori și un director. Dr. Marcu și Darvari vor organiza și ei „Casa Obștilor”. Cel care îl va ajuta din plin pe Davila pentru organizarea învăță­mân­tului va fi însă N. Krețulescu, cel dintâi fiu de mari boieri întors de la Paris cu diploma de medic în 1839. Poetul și boierul-filantrop Gr. Alexandrescu înființează spitalul de copii care-i poartă numele. Cei dintâi studenți mediciniști au fost Vercescu, Severeanu și Grecescu, iar primul serviciu sanitar a fost organizat, cum am men­țio­nat, de cehul Iacob Felix, care a dis­tribuit medici pe „văpseluri”, adică pe sectoare, alcătuind și primele policlinici de cartier.

Vechi aziluri, băi, sanatorii, primii medici comunali și farmaciști

Primul azil din București a fost înființat din ordinul lui Ipsilanti, în 1774 - Orfanohofion, la Biserica Sfinților. Tot el înființează Cutia Milelor. De administrarea acesteia se vor ocupa cu timpul Caragea, Șuțu și Mavrogheni, iar mai apoi Mitropolitul Filaret al II-lea, care poseda o mare avere, și Al. Moruzi, care o va administra cu multă hărnicie. Davila va înființa cu ajutorul soției lui Cuza Azilul și Școala de fete orfane „Elena Doamna”, de lângă Cotroceni, administrat până la moartea năprasnică de Ana Golescu-Ra­co­viță, soția sa. Apar primele cabinete particulare (de ex.: dr. Petrini-Galatz în Scaune 31), sanatorii particulare („Elisabeta” de lângă Filantropia, „Dia­coneselor” sau „Zanfirescu” din Buzești), aziluri particulare (al lui Șuțu din Plantelor - cu vechi chilii mănăs­ti­rești, unde s-a sfârșit Eminescu, sau cel de pe Labirint al Mitropolitului Ghenadie Petrescu). Mai existau Azilul „Doamna Bălașa” din Calea Rahovei sau cel al Preoteselor, din Cuțitul de Argint. Însă cel mai cunoscut a fost cel de pe Kiseleff, „Sfânta Ecaterina”. Exista de altfel un azil de copii în Buzești, prin grija filantropului Al. Cantacuzino. Acesta s-a unit cu un altul, numit Tibișoi, rezultând cel din Kiseleff, pus sub patronajul doamnelor din marea boierime, în frunte cu regina Elisabeta. Eforia spitalelor civile înfiin­țează apoi „Băile Eforie”, băi publice așa cum existau deja în fosta piață a Senatului, lângă Mitropolie - „Baia Populară”, și unde a exis­tat și un azil de noapte lângă piața de legume, ambele reorganizate de Pake Protopopescu între anii 1888 și 1895. Pe lângă Eforia spitalelor funcționa și un „Comitet central doftoricesc” unde intraseră nume mari ale vremii, cum ar fi doctorii: I. Varlaam, D. Teo­do­res­cu, E. Severin, Șt. Cap­șa, Al. Mar­covici, Severeanu și Turnescu, împreună cu câțiva medici străini în frunte cu Iacob Felix.

În domeniul farmaceutic, dezvoltarea s-a făcut tot lângă biserici sau în apropierea acestora. Astfel, prin şcoala de la Mihai Vodă, tot Davila și farmacistul Hepites pun bazele farmacopeei românești. Primii erau germani: Shuster, cu farmacia „La ochiul lui Dumnezeu” de la Biserica Amzei, Rissdorfer pe lângă Biserica „Sfântul Anton” pe str. Carol, Nirescher la Biserica Sfinților, Bruss în Calea Victoriei lângă Biserica Sărindar, Schmettau și Eitel la Grădina Episcopiei, Frank și Thoiss („La Vulturul de Aur”), Witting și Gresser cu farmacia „Eliade” pe Moșilor, Arnold Czeides cu „La coroana de Aur” din Colţei, „Dimitriade” din Calea Călărașilor sau „Peretzki & Ochs” din Moșilor. Li se adăugau românii: Alexandriu la „Cișmeaua Ro­șie” (Victoriei), Mazarini pe Gri­vița (Matache), cu renumita „La Galen”, Popini cu „La cerb” (Pasajul Ro­mân), farmacia națională „Hen­țiescu” (Victoriei) sau N. Roșu, care era și depozit pe Mo­șilor, lângă Biserica Răzvan. Aceas­tă școală de farmacie începută de elvețianul Bernard, asistentul lui Davila, a fost desăvâr­șită de eminenții profesori Georgescu și Constantin Istrati.

Morga, primele publicații și anuare medicale

Mina Minovici a fost organizatorul primului institut medico-legal din sud-estul Europei, morga orașului. Cuvântul „morgă”, derivat din franceză, exprimă figura omului (Ș. Milcoveanu). În 20 decembrie 1892, în prezența ministrului de justiție Al. Marghiloman și a primarului Capitalei Pake Protopopescu, are loc inaugurarea acestei instituții, ce avea și o frumoasă capelă, situată pe Splai, fiind și cel mai bine dotat institut din lume la acea vreme. Frații Minovici au creat pe lângă Spitalul de Urgență două muzee, Societatea Română de Medicină Legală, Societatea de Salvare, fiind și autori a numeroase lucrări de specialitate.

În urma cercetării și a practicii, medicii simțeau nevoia schimbului de cunoştințe și, deci, a publicării rezultatelor. Se cunoaște că, încă din vremea lui Brâncoveanu, medicul acestuia, doctorul Polaryno (din Cefalonia), publicase la Vene­ția în 1715 o lucrare despre oprirea vărsatului de vânt prin injectare - „altoire” sau „hultuire”. Aceste comunicări trebuiau să aibă un suport de circulație. În consecință apar și la noi, pe lângă publicațiile străine, cele autohtone: „Monitorul Medical” și „Gazeta Spitalelor”, înființate de Davila; „Spitalul”, care a fost prima revistă medicală; „Progresul Medical Românesc”, până la Primul Război. Toți medicii și farmaciștii erau catalogați în registrul profesiei, fiind înregistrați cu nume și adrese în anuare de unde se putea informa orice bucu­reștean. Au mai existat revistele „Să­nă­tatea” și „Higiena”, ce nu erau numai de spe­cialitate, ci și de cultură generală. Îndrumări me­dicale apăreau și în publicații bisericești, completând înaltul grad de documentare al medicilor și în general al societății bucureștene, cu mult îna­intea apariției mijloacelor de informare moderne.