Ziua în care Hristos S-a arătat lumii

Una dintre cele mai importante sărbători, atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru cei catolici, este Boboteaza. Aceasta este prima sărbătoare mare a noului an şi odată cu ea se încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Ziua de 6 ianuarie Îl face cunoscut lumii pe Mântuitorul Iisus Hristos, căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: El „n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat“. De aceea, Biserica mai numeşte Boboteaza „Arătarea Domnului“ sau „Epifania“, care provine din limba greacă şi înseamnă „arătare“, „descoperire“, „revelare“. Pe 6 ianuarie, în biserici se săvârşeşte slujba de sfinţire a aghezmei mari. În Ajunul Bobotezei, slujitorii sfintelor altare merg la casele credincioşilor pentru a le aduce, prin stropirea cu apă sfinţită, binecuvântarea Sfintei Treimi. Postul din Ajunul Bobotezei a fost rânduit încă din vremea de început a creştinismului. În trecut, Ajunul Bobotezei concentra o multitudine de practici.

Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani. La evrei, această vârstă era cea a maturităţii.

Aproape în aceeaşi perioadă, în pustiul Iordanului, îşi începuse activitatea profetică un alt bărbat, Ioan, numit şi Botezătorul. Prin învăţătura sa, acesta ajunsese să uimească şi să atragă mulţi oameni. Deşi învăţăturile sale erau înscrise în Legea lui Moise, Ioan Botezătorul venea cu ceva nou: curajul să le spună pe faţă şi să le reamintească permanent că „S-a apropiat împărăţia cerurilor“.

Acelaşi Ioan mărturisea în faţa populaţiei Ierusalimului, a toată Iudeea şi din împrejurimile Iordanului pe Mesia, căruia nu era vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintelor şi care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“.

Iată pe Cel ce ridică păcatul lumii!

Când Mântuitotul a apărut pe malul Iordanului, Sfântul Ioan Botezătorul, luminat de Duhul Sfânt, L-a recunoscut şi L-a arătat mulţimilor, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“. Pentru că era nevoie de mai mult, astfel încât să se creadă că El este Mesia cel profeţit cu veacuri înainte, Iisus i-a cerut lui Ioan să-L boteze. Din smerenie, acesta s-a împotrivit la început, mai ales că ştia că Hristos este Cel propovăduit. Cum Hristos era fără de păcat, nu avea nevoie de botezul pocăinţei.

În cele din urmă, Ioan a acceptat să-L boteze pe Iisus, după toată rânduila. Atunci s-a săvârşit marea minune prin care Hristos s-a prezentat lumii ca Fiu al lui Dumnezeu. Cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel şi a stat peste Iisus, iar glasul Părintelui Ceresc din înălţime a răsunat, mărturisind: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!“ (Matei 3, 17). Imediat, după acest moment, mânat de Duhul Sfânt, Hristos pleacă în pustie, unde 40 de zile posteşte, apoi este ispitit de diavol.

Apele Iordanului au fost curăţate şi sfinţite

Ca să înţelegem importanţa momentului în care Mântuitorul Iisus Hristos a primit botezul, trebuie să remarcăm că acesta este consemnat de toţi cei patru evanghelişti. Iar ceea ce marchează evenimentul în mod esenţial este prezenţa Sfintei Treimi. Hristos, în apele Iordanului, deschide cerurile şi face cunoscută lumii lucrarea Sfintei Treimi. În Iordan, Hristos îşi arată dumnezeirea. Însă, deşi toţi cei prezenţi au văzut-o, singurul care a desluşit-o cu ochii trupeşti, dar şi cu ochii minţii a fost Ioan Botezătorul. „Şi a mărturisit Ioan zicând: «Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: „Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt“. Şi eu am văzut şi am mărturisit ca Acesta este Fiul lui Dumnezeu»“ (Ioan 1, 33).

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi a venit între oameni, împlinind „Legea şi proorocii“, dar în acelaşi timp „plinind“ toate. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce să cureţe, ci au fost ele curăţate şi sfinţite, aduse la starea iniţială, de la începutul lumii. De altfel, şi în Taina Botezului există rugăciuni de sfinţire a apei în care urmează să fie botezat catehumenul. Sfinţirea acestei ape presupune curăţarea ei şi îndepărtarea tuturor duhurilor necurate ce s-ar sălăşlui în ea. Apoi, cel ce este afundat în această apă se botează în numele Sfintei Treimi.

Când totul se sfinţeşte

Pe 6 ianuarie, în biserici, se săvârşeşte slujba de sfinţire a aghezmei mari. Prin rugăciune, este invocat harul Duhului Sfânt să sfinţească apele, precum a sfinţit apa Iordanului în ziua când în ea s-a botezat Mântuitorul Iisus Hristos.

După practica de secole a Bisericii Ortodoxe, agheazma mare de la Bobotează se ia după postul din ajunul Bobotezei, pe nemâncate, începând cu 5-6 ianuarie până pe 14 ianuarie, când se încheie praznicul cu slujbele şi cântările Bobotezei. Agheazma mare se păstrează cu atenţie în casă şi se poate lua, la sfatul duhovnicului, după zile de post şi după spovedanie.

De asemenea, cu apa sfinţită la Bobotează, credincioşii stropesc casele şi curţile, ogoarele şi livezile pentru ca să dea bun rod, staulul vitelor ca şi acestea să fie ocrotite, iar fântânile ca să purifice apele.

În localităţile prin care trece o apă curgătoare, preotul şi credincioşii merg în procesiune şi stropesc cu agheazmă, cântând Troparul: „În Iordan botezându-te Tu, Doamne…“.

Despărţirea Crăciunului de Bobotează

Sărbătoarea Bobotezei este cunoscută atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Biserica Romano-Catolică. Botezul Domnului este amintit încă din sec. al II-lea d.Hr., de Sfântul Clement Alexandrinul, şi în secolul al III-lea, de Sfântul Grigorie Taumaturgul. Începând cu secolul al IV-lea, cuvântări dedicate acestei sărbători găsim atât la părinţii răsăriteni, cât şi la cei din Apus. Iniţial, în Răsărit, Boboteaza era sărbătorită pe 6 ianuarie împreună cu Naşterea Domnului. Din secolul al IV-lea a fost adoptată şi în Biserica apuseană, fiind cunoscută şi ca „Sărbătoarea celor trei magi“. Tot atunci au fost despărţite cele două mari sărbători: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Naşterii Domnului, ca în Apus şi 6 ianuarie pentru Bobotează.

Apa care sfinţeşte casele

Şi Ajunul Bobotezei este la fel de important ca şi sărbătoarea în sine, atât prin sfinţenia ei, cât şi din punct de vedere al obiceiurilor populare.

În Ajunul Botezului Domnului, preotul merge la enoriaşi pentru a le sfinţi casele şi gospodăria prin stropire cu agheazmă mare.

Acest obicei pastoral face parte de secole din tradiţia creştinilor ortodocşi de la noi din ţară. Umblatul cu Ajunul Bobotezei semnifică nu doar binecuvântarea Sfintei Treimi asupra tuturor credincioşilor, ci şi o rememorare a propriului nostru botez.

Apa sfinţită de preot poartă în ea puterea curăţitoare şi sfinţitoare a harului dumnezeiesc. Nu Dumnezeu are nevoie de apă sau de alte elemente materiale pentru a-şi trimite binecuvântarea şi sfinţenia Sa, ci omul are nevoie de ea pentru a primi lucrarea lui Dumnezeu.

Zi de post negru

Biserica a stabilit ca sfinţirea caselor credincioşilor să se facă prin două rânduieli de slujbă distincte care nu se exclud, ci se completează reciproc. Prima rânduială este stropirea caselor cu agheazmă mare în Ajunul Bobotezei. La fel de importantă este cea de a doua rânduială, şi anume slujba sfeştaniei sau a aghezmei mici, care se săvârşeşte la mutarea în casă nouă şi care se repetă în fiecare an sau chiar mai des, atunci când lucrarea răului se face simţită în vreun fel în casă. Prin sfinţirea casei, aşezăm casa sub oblăduirea lui Dumnezeu. În Ajunul Bobotezei se ţine post negru. Nu se mănâncă şi nu se bea nimic până la lăsarea serii. Canoanele Bisericii învaţă că în ajunul Bobotezei se ajunează (se ţine post negru) în orice zi ar cădea (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheazma pe nemâncate. Postul din ajunul Bobotezei a fost rânduit încă din vremea de început a creştinismului, când catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciune pentru primirea Sfântului Botez a doua zi.

▲ Chiralesa sau umblatul preotului cu Botezul

În tradiţia populară, după mersul cu Ajunul de Crăciun, cu uratul de Anul Nou, copiii mergeau cu Chiralesa de Bobotează, iar în unele locuri se mai mergea cu uratul de Sfântul Ioan, atunci când erau vizaţi doar cei care purtau numele sfântului. La Sfântul Ion se încheiau sărbătorile de iarnă, iar oamenii îşi intrau în ritmul normal al lucrurilor şi vremurilor.

Boboteaza, ca şi Crăciunul, este precedată de un ajun deosebit care, în trecut, concentra o multitudine de practici şi credinţe ce decurg, în special, din datina numită „umblatul preotului cu botezul“ sau „Chiralesa“. „Pe vremuri, în alaiul preotului intrau şi maturii, însă, cu timpul, alaiul a devenit apanajul copiilor. Urmând oarecum modelul colindelor, Chiralesa este socotit un obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat. De regulă, băieţii înconjurau de trei ori toate construcţiile din gospodărie, sunând din clopoţei sau fiare vechi, strigând «Chiralesa,/ Spic de grâu,/ Până-n brâu/ Roade bune/ Mană-n grâne!» sau numai «Chiralesa»“, ne-a explicat Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Răsplata copiilor pentru acest colind erau merele, nucile, colăceii, pe care ei le strângeau în trăistuţele de lână, petrecute peste umăr.

Acest cuvânt provine din neo-greacă şi înseamnă „Doamne, miluieşte!“. Exista credinţa că, strigând Chiralesa, oamenii capătă putere, toate relele fug şi anul va fi curat până la Sfântul Andrei.

Fuiorul de cânepă sau barba lui Hristos

La Bobotează, „fetele sau femeile fac tot posibilul să rupă, să ceară, să fure busuioc din sfeştocul popii“, urmând ca, pus sub pernă, acesta să le arate în vis pe cel hărăzit. În Bucovina, se credea că oamenii l-ar fi acoperit la botez pe Domnul Hristos cu busuioc, astfel că de atunci ar fi busuiocul pentru stropit cu agheazmă.

De obicei, în întâmpinarea preotului ieşea gospodarul casei, având în mână o lumânare aprinsă. Gospodina avea grijă să arunce înaintea preotului grăunţe de porumb, sperând că astfel va avea noroc la ouă. Tot ea stropea cu agheazmă toată gospodăria, uneori urcând şi în pod, în credinţa că agheazma alungă duhurile rele.

Preotul era invitat cu multă insistenţă să intre în casă şi să stea la masă, în caz contrar crezându-se că fetele nu vor mai fi peţite, iar la gospodine nu le vor sta primăvara cloştile pe ouă. În cazul în care preotul nu stătea la masă, gospodina trebuia să se aşeze în locul acestuia.

Preotul era întâmpinat în case de către gospodari, acesta primind mici daruri. Astfel, în vechime, preotul primea un fuior de cânepă sau de bumbac, acesta reprezentând barba lui Hristos. Se mai credea despre acest fuior că este cel în care se vor prinde toate relele şi că Maica Domnului împleteşte din aceste fire saci, cu ajutorul cărora, la învierea morţilor, va salva suflete din iad. (O. Rusu)

▲ Ardeasca, în Bucovina

La Bobotează, datina cea mai importantă era Iordanul sau Sfinţirea cea mare a apei. Se spunea astfel că oricine ar fi intrat în această zi în apă va fi apărat de toate bolile. Sfinţirea apei se făcea într-un loc special amenajat lângă o fântână sau o apă curgătoare, aici fetele urmărind cu multă emoţie momentul în care ieşea preotul din biserică. Astfel, dacă vedeau prin preajmă un flăcău calare pe un cal alb, erau anunţate toate şansele să se căsătorească în acel an. La fel, se credea că atunci când preotul aruncă în apă crucea, dracii ies din apă şi o iau la fugă.

Tot în popor se mai spunea că la Bobotează e dricul iernii. După gerul mare din această zi, iarna era pe ducă. În cazul în care la Bobotează ploua, se spune că urma o iarnă lungă. În cazul în care bătea crivăţul se credea că urma să fie o vară cu roade în bucate.

În nordul ţării, în special în Bucovina, după sfinţirea apei de Bobotează se făceau focuri, în jurul cărora se jucau hore. La final, oamenii săreau peste ele, acest obicei fiind numit ardeasca. Astfel, la ardească, tinerii se retrageau pe locuri mai înalte, având asupra lor cărbuni aprinşi, cu care aprindeau focurile de Bobotează. Rugul era făcut din vreascuri şi frunze uscate, strânse de feciori cu o zi înainte.

Tinerii cântau şi dansau în jurul focului şi săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credinţa ca vor fi feriţi, astfel, de boli şi de păcate. La plecare, fiecare lua cărbuni aprinşi, cu care, odată ajunşi acasă, afumau pomii din livadă în scop fertilizator sau pentru a-i proteja de dăunători. (Oana Rusu)

▲ „Hristos-Domnul este ajutorul nostru, şi nu un fir de busuioc“

▲ Interviu cu pr. prof. univ. dr. Viorel Sava, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi ▲

Există în popor anumite credinţe conform cărora în ziua de Bobotează şi 9 zile după ea, toate apele, din râuri, din fântâni sau din alte locuri sunt sfinţite. Prin urmare, nu trebuie să folosim această apă pentru a spăla. Cum răspunde Biserica acestor obiceiuri?

Harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat şi nu peste toate locurile unde există apă. Aşa cum la Sfânta Liturghie Harul lui Dumnezeu nu se pogoară peste toată pâinea care este în biserică, pentru a o preface în Trupul Domnului, şi aşa cum Harul nu vine peste tot vinul care este adus la biserică pentru a-l preface în sângele Domnului, ci doar asupra darurilor consacrate, pregătite special pentru aceasta, acelaşi lucru se întâmplă şi-n cazul aghezmei mari. Harul lui Dumnezeu se pogoară în timpul slujbei de sfinţire a apei doar peste apa pregătită din timp pentru acest lucru şi nu peste toată apa care există în biserică, pe lângă biserică, şi cu atât mai mult în fântâni, în râuri, în lacuri, ori în alte locuri.

Este adevărat că în cadrul slujbei de sfinţire a aghezmei mari apare formula „astăzi firea apelor se schimbă“, dar aici este vorba despre cu totul altceva. Este vorba despre o revenire a Duhului Sfânt în sânul Creaţiei, sau faptul că noi simţim din nou prezenţa Duhului Sfânt în Creaţie. Duhul Sfânt S-a ascuns în momentul în care omul a păcătuit şi lucrul acesta s-a răsfrânt asupra întregii Creaţii. Or, odată cu Boboteaza, începe o nouă etapă în istoria sfântă a omenirii şi în relaţia lui Dumnezeu cu făptura. Sfânta Scriptură se referă la această prezenţă a Duhului Sfânt în sânul Creaţiei: „Duhul Sfânt Se purta deasupra apelor“. La Bobotează se întâmplă din nou acelaşi lucru: o revenire a Duhului Sfânt în sânul Creaţiei. Prezenţa Duhului Sfânt la Bobotează are şi altă semnificaţie, pe care o desprindem din Troparul care se cântă în această zi la slujbă, tropar care spune: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat... Şi Duhul în chip de porumbel a întărit adevărul cuvântului...“. Cu alte cuvinte, la Bobotează Duhul Sfânt a întărit ceea ce a spus Tatăl despre Fiul, adevărul că „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit“.

„Apa care curge la robinet nu este sfinţită“

Revenind la întrebarea dacă se sfinţesc toate apele din râuri, lacuri, fântâni, în ziua de Bobotează, trebuie spus faptul că această conştiinţă a oamenilor de a nu spăla în această perioadă are un anumit suport real. În vechime, sfinţirea apelor se făcea la râuri ori la fântâni sau lacuri, şi acea apă se sfinţea într-adevăr, pentru că asupra ei se invoca Duhul Sfânt. Evlavia şi credinţa oamenilor au dus la practica de a nu se spăla până la sfârşitul praznicului, adică 9 zile după Bobotează, considerându-se că apa era sfinţită în toată această perioadă. Apa din acele râuri ori lacuri era într-adevăr sfinţită, pentru că Duhul Sfânt se pogora asupra ei şi o sfinţea. Astăzi noi folosim în ziua de Bobotează vase mari în care se face agheazma mare, şi din care credincioşii iau şi duc în casele lor. Apa din fântâni, râuri, lacuri ori cea care ne curge la robinet nu este sfinţită, nu este agheazmă, ci este apă obişnuită, întrucat peste ea nu s-a pogorât Duhul Sfânt, aşa cum s-a întâmplat cu cea din vasele special pregătite în ziua de Bobotează. Aşa că se poate spăla cu apa obişnuită începând cu ziua de 8 ianuarie, când a trecut atât ziua praznicului Bobotezei, cât şi sărbătoarea Soborului Sfântului Ioan Botezătorul, de pe 7 ianuarie.

„Nu firul de busuioc de sub pernă asigură găsirea persoanei potrivite“

De sărbătoarea Bobotezei se leagă şi tradiţia răspândită în rândul fetelor de măritat de a lua o crenguţă din mănunchiul de busuioc al preotului, pe care mai apoi să o pună sub pernă pentru a le ajuta să-şi vadă viitorul soţ. Ce sfaturi daţi tinerilor de azi în legătură cu această practică?

Aici este vorba despre un amestec de vrăjitorie şi evlavie, şi de aceea am obişnuit să atrag atenţia credincioşilor şi să le spun foarte clar că nu trebuie să ne punem nădejdea într-un fir de busuioc, mai mult decât în Dumnezeu. Hristos-Domnul este ajutorul nostru şi nu un fir de busuioc! Am povăţuit, de asemenea pe tineri şi le-am spus că o căsătorie se realizează prin multă rugăciune. Tinerii se caută unii pe alţii, dar se găsesc numai prin multă rugăciune, şi relaţia lor de prietenie se întemeiază numai pe rugăciune. De asemenea, trăinicia viitoarei lor căsătorii depinde de credinţa lor în Dumnezeu şi de puterea rugăciunii lor. Aşadar, în Ajunul bobotezei, seara, la culcare, tinerii nu trebuie să-şi pună busuioc sub pernă în speranţa găsirii unei perechi, ci trebuie să se roage mai mult pentru aceasta, să facă un acatist, să se înarmeze cu Sfânta Cruce şi să ceară ajutorul lui Dumnezeu. (Interviu realizat de Ştefan Mărculeţ)