Muntele Athos este un veritabil muzeu de artă bizantină şi postbizantină. În timpul periplului nostru prin cele 20 de mănăstiri şi 12 schituri, vom fi impresionaţi nu numai de fresce, ci şi de bogatele biblioteci, mozaicuri şi alte obiecte de cult, multe dintre ele fiind donate de români, care s-au arătat a fi cei mai darnici dintre toţi donatorii şi sponsorii care au ajutat mănăstirile din Sfântul Munte de-a lungul vremurilor.
Pelerinajul nostru începe azi cu prima mănăstire situată pe ţărmul vestic al Muntelui Athos, Mănăstirea Zografu, mănăstire bulgărească în prezent, deşi, conform adevărului istoric, ar trebui să fie considerată, la propriu şi la figurat, „mănăstire moldavă“.
Spre lumea dintre cer şi mare
Călătorim, cale de aproape 160 de kilometri, de la Salonic la Uranopolis. Drum cu piatră dezgolită, cu arbuşti pitici, uneori şi cu păduri de pin ori de castani. Trecem de Stagira, locul de naştere al marelui filosof antic, Aristotel, satul în care, prin tradiţie, se întâlnesc an de an gânditorii lumii moderne.
La Uranopolis, forfota de pe lume. Huruit de camioane, pasageri alegând după suveniruri, dar şi după formalităţile de acces în Sfântul Munte, strigăte, autobuze, restaurante când zgomotoase, când liniştite. Toţi cei ajunşi aici au un singur ţel: îmbarcarea pentru Dafni, portul Muntelui Athos.
Navigând pe ţărmul vestic, spre Dafni, ne apar în stânga, una după alta, mănăstirile Zografu, Constamonitu, Dochiar, Xenofon, Sf. Pantelimon (Rusicon), Xiropotamu, Simon Petra, Grigoriu, Dionisiu, Sf. Pavel, schiturile Nea Skiti şi Sf. Ana. Pe vreo 40 de kilometri se întind cele 20 de mănăstiri, având în general o arhitectură bizantină. Unele au ziduri roşiatice, asemeni cetăţilor medievale, cu creneluri şi turnuri maiestuoase. Vizibilă este, la fiecare mănăstire, biserica situată în centrul vastei curţi interioare.
Din ctitorie bulgărească, „lavră a Moldovei“
Nava îşi încetineşte mersul şi se apropie tot mai mult de mal. Acostează în primul debarcader. Primul popas. Arsanaua Zografu, cum se cheamă debarcaderul, a fost construită de Ştefan cel Mare şi Sfânt în anul 1475. De aici, drumul este deschis spre Mănăstirea Zografu, situată în partea nordică a peninsulei, într-o vale închisă din toate părţile de munţi, la trei sferturi de oră de ţărmul apusean al mării şi la o oră de drum spre sud de Hilandarul sârbesc.
Nu se ştie precis când s-a întemeiat Zografu. Unii zic că s-ar fi întemeiat pe la 890, sub domnia împăratului Leon al VI-lea, numit şi „Filosoful“ sau „ cel Înţelept“. Cele mai sigure documente vorbesc însă de sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, mai precis de anul 927 când, pe un tipicon, apare şi semnătura stareţului. Trei fraţi din Ohrida, pe atunci capitala statului bulgar, sihaştrii atoniţi Moise, Aron şi Ioan, sunt consideraţi ctitorii primei aşezări monahale de la Zografu. După ce s-au decis să zidească aici o mănăstire şi au ridicat biserica, nu s-au înţeles ce hram să îi pună. Unul dorea să fie închinată Maicii Domnului, altul Sfântului Nicolae, iar celălalt - Marelui Mucenic Gheorghe. Le-a venit ideea să aşeze o scândură în biserică, să încuie uşile şi să se roage la Dumnezeu ţinând post. Când, după trei zile au intrat în biserică, au văzut că pe scândură a apărut pictat, în chip miraculos, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Drept pentru care, au hotărât ca mucenicul să devină patronul mănăstirii, iar aceasta să se numească „Zografu“, termen ce s-ar traduce prin „icoană pictată prin minune“.
Probabil mănăstirea a fost la început una modestă care, pe la 1220, când bulgarii o puteau ajuta, s-a mărit, devenind ctitorie bulgărească „împărătească“, aici găsindu-şi adăpost mulţi călugări bulgari.
În secolele următoare, mănăstirea a fost arsă şi prădată de mai multe ori, mai ales în secolele XIII-XIV. Şi tot de atâtea ori a fost înnoită de împăraţii bizantini. Însă, o dată cu desfiinţarea, în 1393, a celui din urmă ţarat bulgar, ajutoarele bulgăreşti încetează să mai vină la Zografu. Şi astfel, mănăstirea este luată sub oblăduirea voievozilor noştri. Intrată în legătură cu domnii Moldovei, după ce a luat forma de mănăstire, Zografu devine ctitoria statornică a acestora. Rectitorită integral de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare între anii 1466-1502, Zografu apare ca cea mai mare ctitorie românească din Muntele Athos, a noua în ierarhia mănăstirilor atonite.
