Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Arhimandritul Sofian Boghiu - de 20 de ani într-o veșnică Împărăție

Arhimandritul Sofian Boghiu - de 20 de ani într-o veșnică Împărăție

Galerie foto (2) Galerie foto (2) In memoriam

În ziua sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 2002, părintele arhimandrit Sofian Boghiu trecea la Domnul, după o viață închinată Evangheliei și slujirii aproapelui.

Este cunoscut, din tradiția Sfântului Munte Athos, că monahii care treceau în această zi la cele veșnice erau considerați binecuvântați de Dumnezeu, întrucât mulți erau râvnitori, depășiseră de mult măsurile lumii și își sfințiseră viața, urmându-L pe Mântuitorul, Cel Răstignit și Înviat.

Viața monahilor este o permanentă răstignire și golire de cele proprii, pentru a face loc lui Dumnezeu în chip deplin. Într-o lucrare permanentă de înălțare a minții de la cele pământești la cele cerești, monahii se află într-un război nevăzut, care de multe ori se poate transforma într-o luptă până la sânge, mărturisind, prin această încleștare spirituală, că nu te poți căi altfel decât în trupul aplecat, de multe ori, spre cele telurice.

Părintele Sofian a făcut parte dintre viețuitorii râvnitori, după chipul ostenitorilor din sinaxar, care s-au luptat până la sânge, mai ales în anii de temniță și ai marilor încercări prin care a trecut.

Am fost martorul multor mărturisiri de suflet pe care monahi, preoți și credincioși care l-au cunoscut le-au făcut publice în ultima perioadă, unele dintre ele au fost dezvăluite cu prilejul unor simpozioane, întâlniri, evocări, altele în diverse reviste și ziare. Am convingerea însă că multe dintre ele sunt încă păstrate în inimile celor pe care i-a întâlnit. Despre acestea din urmă, mă întreb deseori: unde ajung acele mărturii care nu sunt scrise, trăite fiind? Nădăjduiesc că ele se îndreaptă spre Dumnezeu.

Adaug celor spuse și scrise până acum despre părintele Sofian câteva mărturii pe care le consider inedite și despre care nădăjduiesc să vădească încă mai mult lumina harului pe care l-a agonisit acest monah bogat în virtuți, care a trăit în mijlocul cetății Bucureștilor, dar s-a despărțit tot mai mult de cele ale lumii, slujindu-L pe Dumnezeu.

În vremea studenției mele la Bu­curești, părintele Sofian era inima Mănăstirii Antim. Nu a fost singurul călugăr care s-a identificat cu această ctitorie a Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul. De altfel, canonizarea cunoscutului ierarh gruzin a avut loc tocmai în vremea slujirii părintelui Sofian în cunoscuta mănăstire, ctitorită de marele ierarh tipograf, arhitect și rugător, care s-a identificat cu poporul român.

Cei care veneau la Mănăstirea Antim erau fie ucenici de-ai părintelui Sofian, admiratori, oameni care înțe­legeau că prezența lui era o binecuvântare. Slujbele adunau în biserica și-n curtea mănăstirii nenumărați credincioși, cu sutele, uneori chiar mai mulți. Probabil cea mai numeroasă prezență, înainte de 1989, la o biserică ori mănăstire bucureșteană era cea de la Antim.

Părintele Sofian era un slujitor dăruit de Dumnezeu cu o voce tihnită și plăcută. Fără să fi avut calitățile unui extraordinar liturghisitor, atrăgea prin delicatețea și acuratețea vocii și chiar printr-o smerită simplitate a slujirii. La fel se întâmpla și cu predicile sale. Erau atent pregătite, cele mai multe scrise, întotdeauna bine alcătuite, cu importante informații din învățătura de credință sau din datele sinaxarului atunci când era vorba despre un sfânt, cu actualizare la final și concluzii personale care aveau de-odată trăinicie ortodoxă, vigoare, precum și frumusețe literară, de care părintele Sofian nu era străin și pe care o picura pe alocuri.

La Mănăstirea Antim, unde am slujit și eu uneori în vremea studenției, m-am bucurat de invitația și bună­voința părintelui Sofian, care era primitor. Cu astfel de prilejuri am observat râvna pentru cele sfinte a cuvioșiei sale și slujbele în sobor, obișnuind să invite, pe lângă părinții viețuitori ai mănăstirii din acele vremuri, unii foarte cunoscuți în mediile teologice, culturale și intelectuale ale Bucureștilor, pe alți clerici din cinul călugăresc sau preoți și profesori de teologie.

În acel răstimp, pe lângă cei doi monahi care slujeau la Altarul Mănăstirii Antim, protosinghelul Daniel, consilier patriarhal, și arhim. Casian, inspector general bisericesc, era invitat și părintele Petre I. David, alături de un preot de mir, Alexandru, care fusese paroh la Biserica „Sfântul Spiridon Vechi”, dărâmată în timpul regimului comunist, mai târziu recons­truită.

Se adăugau și monahi care veneau din diferite locuri ale Moldovei, ori Transilvaniei, pe care starețul Antimului, Sofian arhimandritul, îi primea asemenea unui părinte cu inimă desprinsă din cer. Existau la Antim și câteva încăperi unde monahii puteau rămâne pentru câteva zile în drumul lor către aeroport sau pentru rezolvarea unor urgențe la București.

Un alt aspect de care îmi amintesc este slujba Paraclisului Maicii Domnului, cântat de întreaga biserică în fiecare duminică seara. Prezența numeroșilor credincioși nu doar în zilele calde, ci și iarna, cu precădere în posturile de peste an, în cel al Păresimilor îndeosebi, era semnul că la Mănăstirea Antim se făcea misiune. Nu mai vorbim de faptul că părintele Sofian zăbovea, fiind reținut pentru povață duhovnicească, aproape în fiecare zi, în biserica mănăstirii, uneori până la miezul nopții, în vremea marilor ajunări de peste an. Spovedea cu multă răbdare, iar printre fiii săi duhovnicești erau nu doar intelectuali de marcă, ci și credincioși simpli, dar foarte apropiați de Biserică. Unii dintre ei se spovedeau des pentru vremea respectivă, împărtășindu-se la Sfânta Liturghie.

Mai erau la Antim și alți duhovnici, dar părintele Sofian era în vremea aceea cel mai căutat. Îmi amintesc că era îngăduitor cu toți. În atmosfera de la Antim, tulburată mai ales de anii grei ai regimului comunist, de îngrădiri nedrepte și cenzuri inevitabile, cuviosul Sofian vădea foarte multă noblețe, atât cu părinții slujitori și puținii monahi de atunci, cât și cu ceilalți din afară, pe care îi trata ca pe frații săi, deși uneori puterile nu-l mai ajutau, iar anii se adăugaseră tot mai mult.

Amintesc, de asemenea, legătura părintelui Sofian cu mulți monahi din Moldova.

Cu părintele Cleopa se cunoscuse de mult timp, erau apropiați sufle­tește, păstrau legătură și corespon­dență. Părintele Cleopa îl evoca adeseori, la fel și arhimandritul Sofian. În drumurile prin Moldova, monahul bucureștean poposea la Sihăstria. Acolo avea un ucenic care îi fusese alături pe diferitele șantiere de pictură, între care și în Liban, vreme de câțiva ani, și anume arhidiaconul Bartolomeu Florea, ajuns, ulterior, arhimandrit.

La Mănăstirea Neamț, înainte de Revoluția din ‘89, a trăit un călugăr care fusese vreme îndelungată slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași, protos. Veniamin Acojocăriței, pictor și miniaturist, cu care a păstrat co­respondență și prietenie până la trecerea sa către Domnul. Veniamin Acojocăriței și-a sfârșit zilele la Mănăstirea Neamț, în luna decembrie 1988.

Am descoperit în arhiva personală a monahului nemțean, care era și cunoscut poet, dar și mânuitor al penelului, pagini de corespondență cu părintele Sofian, parte din ea fiind trimisă chiar din străinătate, cu prilejul călătoriilor și perioadelor de șantier la diferitele biserici la care a lucrat cunoscutul iconograf și pictor. Regret că nu s-au păstrat aceste scrisori și vederi, care ar fi constituit acum un tezaur la fel de prețios precum cel provenit de apropiații cuviosului Sofian.

Un alt fapt pe care doresc să-l menționez este atașamentul reciproc care i-a legat pe părintele Sofian și pe Patriarhul Teoctist. Deși fostul stareț de la Antim nu a urcat în ierarhia superioară, a păstrat legătura prieteniei, chiar frățească, cu câțiva arhierei pe care i-a avut colegi la Cernica, apoi la studiile universitare.

Cel dintâi a fost Patriarhul Teoctist, apoi Arhiepiscopul Eftimie Luca, Arhiepiscopul Gherasim Cristea, precum și Episcopul-vicar Roman Stanciu Ialomițeanul.

Patriarhul Teoctist i-a arătat părintelui Sofian o constantă prietenie. Apropierea lor sufletească a durat 70 de ani. S-au întâlnit adeseori. Erau nelipsiți de la momentele de suflet ale Catedralei Patriarhale, Mănăstirea Antim, Cernica și din alte locuri. Părintele Sofian i-a arătat prietenie, devotament și apreciere în diferitele evenimente tumultuoase din primele luni ale anului 1990. Au fost și voci care credeau că părintele Sofian putea să-l înlocuiască pe Patriarhul Teoctist, retras atunci la mănăstire, în contextul tulburărilor care au urmat lunii decembrie 1989, dar acesta, cu filocalică înțelepciune, a refuzat și chiar le-a amintit unor revoluționari că Biserica are alt fel de rânduieli și că ascultarea trebuie să fie cea dintâi dintre virtuțile slujitorilor ei.

Sunt sigur că Patriarhul Teoctist, după ce a revenit de la Mănăstirea Sinaia, în aprilie 1990, a cântărit bine lucrurile și a știut că pe astfel de oameni se poate baza, prietenia fiind o virtute atât de rară…

La puțin timp după revenirea Patriarhului Teoctist, a trecut la Domnul un alt călugăr apreciat de intelectuali bucureșteni, arhimandritul Benedict Ghiuș, la înmormântarea căruia am participat și eu, ierodiacon fiind, amintindu-mi de prezența părintelui Sofian Boghiu, prieten apropiat și al cunoscutului monah.

Astfel de prietenii sunt asemenea celor din Pateric, despre care ne vorbesc egiptenii, savaiții, sinaiții, cei din Hozeva sau din pustiul Ruva, care își ghidau viața după aceleași principii. De astfel sfinte rânduieli îi ghidau și pe cei câțiva călugări bucureșteni care trăiau în aceeași armonie ca marii viețuitori ai pustiei de altădată.

Am apreciat la părintele Sofian și darul cuvintelor. Ucenicii săi au avut un rol deosebit în a face cunoscute învățăturile sale, așezând în mai multe cărți predici și meditații pe care îndrumătorul lor le-a lăsat în chilia sa. Astfel a fost publicat un consistent jurnal, revăzut și așezat în pagină cu aceeași dăruire cu care au fost publicate și predicile. Cred că în arhiva părintelui Sofian mai sunt amintiri și texte, materiale care ar putea fi încredințate tiparului.

La o privire sumară, aș putea spune că am observat atenția și grija părintelui Sofian pentru cuvintele Sfintei Evanghelii, dar și contribuția personală adusă în trăirea și înțelegerea lor. Era un bun cunoscător al Sfintei Evanghelii, căuta temeiuri biblice, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament, făcea conexiuni inspirate, adăuga la fiecare predică din trăirile personale și din gândurile unui om care se afla mereu în căutarea lui Dumnezeu.

În jurnalul părintelui Sofian descoperim preocupările duhovnicești care s-au aflat în locul primordial al vieții sale. Fără ca bunul duhovnic să prezinte amănunte felurite, multe lucruri ne ajută să reconstituim fresca vieții monahale, și chiar a Bisericii, văzută de un monah, care dincolo de preocuparea față de pictură, muzică, viața liturgică și pastorală, întrucât cea mai mare parte a timpului o acorda duhovniciei, găsea timp pentru a așterne pe hârtie gândurile și trăirile sale. Originalul jurnalului este ca o filă de poveste, întrucât părintele Sofian avea un scris frumos, cum au iubitorii de frumos, iar caligrafia sa era completată de conținutul și mesajul profund al cuvintelor.

Părintele Sofian Boghiu a fost un luminător într-o perioadă îndelungată de întuneric. Lumina lui se vedea din orele de îndelungată rugăciune și se răspândea prin legătura permanentă cu Dumnezeu înfăptuită prin necurmate rugăciuni, din faptul că în fiecare zi era prezent la slujbă, din dragostea lui față de lucrurile autentice ale vieții, din atenția pentru cele sfinte, din dorința de a se înălța către vârful Taborului, cum s-au bucurat unii dintre ucenicii Mântuitorului, însoțindu-L acolo, unde au văzut, pe cât au putut, slava dumnezeirii Lui.

Cu această lumină, părintele Sofian s-a despărțit de cele ale trupului, dorind să fie împreună cu Hristos. Amintirile celor pe care i-a întâlnit sunt tot atâtea argumente pentru ca Biserica să-l cinstească, cum și el a cinstit Biserica și pe sfinții ei.

Părintele Sofian se adaugă unui lung șir de mărturisitori, iar darurile lui au fost felurite. Nu doar rugăciunea și dragostea pentru fiii săi duhovni­cești și dorința ardentă ca ei să-I urmeze Domnului, ci și darul frumoasei slujiri, al cuvintelor scrise, darul picturii, facerea de bine, blândețea, credincioșia; împotriva unora ca acestora nu este lege, căci oricât de aspră ar fi legea, nu le-ar putea condamna.

Cu asemenea virtuți, părintele Sofian a pășit în Împărăția cea veșnică și a rămas în conștiința posterității ca unul dintre marii duhovnici români, cu viață aleasă și trăiri înalte.

Citeşte mai multe despre:   Părintele Sofian Boghiu