Prin toată lucrarea sa bisericească, național patriotică și culturală, Episcopul Nicolae Popovici rămâne un arhiereu emblematic al Bisericii Ortodoxe Transilvane și al întregii Ortodoxii românești. El
Cu Părintele Paisie, la şcoala sfinţeniei
În anii 1970, Mănăstirea Sihăstria era o adevărată oază duhovnicească. Îmi amintesc ca dintr-un pomelnic de toţi părinţii şi fraţii din obştea aceea minunată. Cine a avut imensa şansă să fie fiul spiritual al marelui Paisie Olaru şi pregătit la şcoala duhovnicească a Părintelui Cleopa Ilie nu poate uita niciodată experienţa trăită! La baza iniţierii mele în viaţa monahală stau învăţătura primită la şcoala duhovnicească a Părintelui Cleopa şi povăţuirile sfinte ale Părintelui Paisie.
Părintele Paisie a fost duhovnicul harismatic a zeci de mii de credincioşi, călugări şi preoţi, printre care mă număr și eu. Aveam aproape 15 ani când i-am ajuns ucenic. Prima spovedanie la Părintele Paisie m-a marcat în aşa măsură, încât mi-a rămas ca model pentru întreaga viaţă. Câtă pace şi linişte mi-a revărsat în suflet acest om al lui Dumnezeu este greu de explicat. Cu puţine cuvinte, Părintele Paisie reuşea să-ţi ridice moralul şi te izbăvea de deznădejde. Dezlegarea lui te făcea să te simţi deja la poarta Raiului şi-ţi umplea sufletul de bucurie cerească. Convorbirea duhovnicească cu Sfinţia Sa era un dialog emoţional, al inimii, al bucuriei şi al iubirii paradisiace. Era un dialog filocalic, harismatic, plin de încredere şi dătător de nădejdea mântuirii. El nu vorbea aproape niciodată despre diavol şi iad, ci despre flori şi lumină, îngeri şi sfinţi, Măicuţa Domnului şi slava lui Dumnezeu. De aceea şi salutul său obişnuit, după fiecare spovedanie, era mereu acelaşi: „Să ne întâlnim la uşa Raiului!”
Dumnezeu a dorit să deprind bine felul de „a fi” al Părintelui Paisie, pentru că, încă din primele zile ale vieţii mele în obştea Mănăstirii Sihăstria, chilia mea era perete în perete cu cea a Sfinţiei Sale și astfel aveam şansa să-i cer binecuvântare în fiecare zi, dar şi să-i urmăresc programul cotidian. Noaptea, ştiind că dincolo de perete este părintele, aşezat pe scaunul său de spovedanie şi de rugăciune, aveam uneori impresia că stau la pieptul său, ascultându-i bătăile inimii.
Vedeam zi şi noapte şiruri neîntrerupte de credincioşi, din toate categoriile sociale, trecând spre chilia părintelui. Avea un tact duhovnicesc unic. Ieşeai atât de mângâiat şi liniştit de sub epitrahilul lui, încât aveai impresia că ai devenit un copil fără pată şi fără cusur. Lucrarea lui era mereu aceeaşi: să-i primească pe toţi la scaunul de spovedanie şi să citească rugăciuni pentru diferite trebuinţe. Câţi oameni or fi îngenuncheat sub epitrahilul său? Numai Dumnezeu ştie!
Niciodată nu am văzut lumina stinsă în chilia lui, de aceea cred și mărturisesc că Părintele Paisie era un om al rugăciunii neîncetate. Nimic nu era de prisos sau disimulat în viaţa lui. Pentru Părintele Paisie, ziua de 18 octombrie 1990 a fost zi de Paşti, adică de trecere din această lume coruptibilă la cea incoruptibilă, unde se odihnește până la învierea cea de obşte, iar pe noi ne priveşte cu dragoste din ceruri.
Cuvioase Părinte Paisie, roagă-te pentru noi!