Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Lângă el simțeai bucuria netrecătoare a petrecerii în Dumnezeu

Lângă el simțeai bucuria netrecătoare a petrecerii în Dumnezeu

Galerie foto (7) Galerie foto (7) In memoriam

Se împlinesc astăzi 30 de ani de când părintele ­Paisie Olaru a plecat să ne pregătească un colțișor de Rai. L-am ­cunoscut pe părintele, un sfânt al veacului XX, în anii 1978-1980, când mă pregăteam pentru examenul de admitere la ­Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Am poposit de câteva ori, mai ales în timpul vacanţelor, la Sihla. Părintele Paisie era încă în putere, în ciuda vârstei, căci depăşise 80 de ani. Urca şi cobora în fiecare zi, cel puţin de două ori, scara făcută din lespezi de piatră, de la ­bisericuţa dintr-un brad până la biserica mare a Schitului Sihla, unde ­asculta dimineaţa ­Liturghia, iar noaptea, Miezonoptica şi Utrenia.

Părintele locuia sub stâncile Sihlei, în apropierea locașului minuscul construit în 1763 de Ioniță Cantacuzino, unde era linişte deplină, iar rugăciunile se înălţau lesne către Împăratul Veacurilor. De multe ori, braţul meu l-a sprijinit pe bătrânul sfânt, mai ales noaptea, când urca sau cobora către biserică. Îl căutam şi îl rugam să-mi dea cuvenita binecuvântare și rugăciunea plină de bunătate şi nădejde a părintelui celui bun, în care cerea să „binecuvânteze căsuţa voastră, măsuţa voastră, călătoria voastră, dar mai ales un colţişor de Rai să vă rânduiască vouă Domnul...”.

Trăia într-un Rai al rugăciunii și al simţămintelor profunde, intense, ascunse de ochii oamenilor. Părintele Paisie, duhovnicul cel bun şi iscusit, dorea tuturor să se bucure de starea de lumină şi vedere a frumuseţii Raiului. Spunea ucenicilor: „Să ajungem până la uşa Raiului, iar dacă am ajuns la uşă, să ne ţinem tare de clanţă şi să strigăm: «Uşa milostivirii deschide-o nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine»...” Spunea alteori: „Să dea Dumnezeu să avem un loc măcar acolo unde ţine Stăpânul mătura, dar să fim înlăuntru, nu afară...”.

La puţin timp după aceea, părintele, încercat de o boală grea şi de mulţimea anilor care s-au adăugat, a fost nevoit să coboare din chilia aflată lângă bisericuţa dintr-un brad şi să locuiască mai aproape de biserica mare a Schitului Sihla, unde se înalţă în prezent clopotniţa de la intrarea în schit, construcţie care în anii de care amintim nu exista (clopotniţa de lemn se afla în partea opusă, către Mănăstirea Agapia).

După aceea a venit vremea suferințelor, iar în ultimii cinci ani ai vieţii, părintele a coborât la Mănăstirea Sihăstria, locuind într-o chilie care se găsea în apropierea iazului. Acolo a fost îngrijit de ucenicul cel credincios, monah cu o rară bunătate, părintele Gherasim Bulearcă, împreună cu maica Maria, monahie pe care avva o educase în spiritul autentic fi­localic. În perioada aceea, urmând cursurile seminarului teologic, l-am mai întâlnit pe părintele Paisie de câteva ori. Nu a mai coborât din pat, din cauza bolii şi a mul­țimii anilor. A suferit de arterită, iar anii aceia au fost pentru el o adevărată pregătire înaintea întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. Se ruga mult, îi spovedea pe unii călugări şi mireni, iar în ultima parte a vieții parcă ieşise din trup, puţin câte puţin, desprinzându-se de cortul pământesc.

Nu făcea nimic de ochii oamenilor

Am avut privilegiul ca în ultima perioadă a bătrâneţilor sale să intru în chilia lui şi să-i primesc binecuvântarea. Vorbea tot mai puţin, el, monahul de o rară discreţie. La cuvioșia sa nimic nu era spectaculos, totul era dedicat Mântuitorului Iisus Hristos. Se închidea în cămară şi acolo, nevăzut, se ruga în taină. Mi s-a spus de multe ori că nu a fost văzut niciodată dormind, în afară de ultimii ani ai vieţii. Nu făcea nimic de ochii înşelători și schimbători ai oamenilor. Și-a trimis din vreme comoara inimii, rugăciunea şi multe alte virtuţi către Mântuitorul. Mânca puţin, nu râdea niciodată, nu irosea cuvintele, doar atunci când era nevoie de un sfat, de o rugăciune sau de o povaţă spre cele duhovniceşti.

În această atmosferă l-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, monah de vocaţie. Am spus adeseori că de la Sfântul Calinic Cernicanul nimeni nu a avut trăirile sale. Cred că rugăciunile lui, într-un veac furtunos, au ajutat Biserica, au sprijinit credincioşii să ajungă la liman. Când unul dintre duşmanii puternici ai Bisericii a fost învins, în luna a zecea a anului 1990, părintele Paisie, trudit de nevoință, cu mulţimea anilor de suferinţă, dezlegând păcatele multora, s-a dus la Cel pe care L-a slujit. În a doua jumătate a lunii octombrie din anul 1990 am participat la înmormântarea lui. Am slujit atunci, ca ierodiacon, ­alături de Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi de Arhiereul-vicar al Episcopiei Romanului şi Hușilor, Ioachim Vasluianul. În slujirea diaconiei se afla și actualul Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, Ioachim. Sute de călugări şi călugărițe nu doar din mănăstirea sa, ci şi din multe alte chinovii ale Moldovei i-au fost alături când trupul său s-a îndreptat către cimitir, întrucât marii duhovnici nu se îngroapă în biserici, pentru a arăta ucenicilor smerenia.

Nădăjduiesc că va veni o vreme când osemintele părintelui Paisie vor fi scoase din mormântul modest în care au fost aşezate şi vor fi aduse în biserică. Dumnezeu va hotărî aceasta!

În anul 2005 am ostenit la editarea unei cărți care cuprinde vreo 60 de mărturii scrise de ierarhi, preoţi, monahi, oameni de cultură și ucenici apropiați, care au evocat viaţa înaltă a părintelui Paisie, trăirea care i-a înălţat pe mulți către cer şi i-a făcut să privească mai puţin către ţărână.

Duhovnicul cel iscusit arată către Hristos, nu către sine

Părintele Paisie a fost un duhovnic bun, pentru că marii duhovnici nu se așază ei în centrul atenţiei, ci pe Lumina lumii, Hristos. Le-a arătat tuturor ucenicilor calea către Mântuitorul Hristos. Nu a vorbit despre sine, despre eventualele virtuţi şi nevoinţe, pe care nimeni nu le-a ştiut în mod deplin. Le-a vorbit despre Rai şi despre bucuria de a fi în preajma Stăpânului. Numai aceşti duhovnici pot fi numiţi mari. Ceilalţi rămân în limitele lor, pentru că se aşază fără motivaţie în locul lui Hristos, centrul vieții noastre, a tuturor.

Cu ani în urmă, am cerut unui iconar iscusit din Iaşi să-mi picteze icoana Sfintei Parascheva, înconjurată de câţiva sfinţi români. Rămăsese un loc liber şi pictorul m-a întrebat ce sfânt aleg pentru completare. M-am gândit puţin şi i-am spus să-l picteze pe cuviosul Paisie de la Sihăstria. Am simţit atunci, cum am crezut mereu, că părintele Paisie a fost unul dintre adevărații apropiaţi ai Mântuitorului. Un sfânt al veacului XX.

Așa i-am așezat încă de atunci chipul în icoană şi în sufletul meu pentru totdeauna…

Părintele Paisie Ieroschimonahul a fost un om înțelept, de la cuvântul grecesc sofia, „înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău” (Sol 9, 4). După mulți ani de cugetare profundă și învățături desprinse din cuvintele Scripturii și scrierile Sfinților Părinți, avva a oferit credincioșilor cuvinte de mare înțelepciune: „Să nu crezi tot ce auzi, să nu faci tot ce poţi, să nu spui tot ce ştii, să nu dai tot ce ai”.

Le vorbea permanent oamenilor despre Rai și bucurie, dorind tuturor bucuria cea netrecătoare a șederii în preajma lui Dumnezeu.

Monahii și lupta lor pentru Împărăția cerească

În vremea când s-a aflat la mănăstirile Cozancea, Slatina, Sihla și Sihăstria, părintele ­Paisie a cunoscut oameni sfinți. Despre ei a și scris, aproape ca într-un jurnal întâlnit la marii cărturari, el, cuviosul trăitor în Hristos, care nu se mulțumea cu lucruri simple, trecătoare. Despre unii dintre ei a afirmat că erau următori duhului Sfinților Părinți, rugători, ascultători, care nu ieșeau din cuvântul starețului. Pe alții i-a văzut într-o postură diferită, rugându-se pentru ei și chiar amintind în scrierile lui „ca nu cumva să fi pierdut Împărăția”.

Despre unii dintre călugării pe care i-a întâlnit a spus lucruri tulburătoare. Îl pomenesc pe cunoscutul iconar Ioan Protcenco, devenit în ultimele zile ale vieții schimonahul Irineu, călugărit pe patul de moarte de părintele Cleopa Ilie la Sihăstria. În biserică, când pictorul se afla pe schelă și cineva ajungea lângă el, acesta se oprea din lucru. A mărturisit că într-o zi i s-a arătat Maica Domnului, foarte mulțumită de felul cum era pictată icoana Axioniţă. Dacă părintele Paisie a vorbit despre partenofanii, înseamnă că așa a fost! Numai un necredincios poate nega astfel de mărturisiri ale celor care s-au ostenit ani mulți pictând chipul Mântuitorului Hristos și al sfinților Lui. Maica Domnului se arată tuturor în mod tainic și, uneori, aievea, cum s-a întâmplat de atâtea ori în Constantinopol, la Muntele ­Athos, la Sihăstria și în multe alte locuri.

Caietul cu însemnări al părintelui Paisie a fost publicat la Iași, la câțiva ani după trecerea sa la cele veșnice. Cartea a primit un titlu semnificativ: Dă-le, Doamne, un colțișor de Rai!, după același cuvânt pe care părintele Paisie îl folosea și îl adresa tuturor: Dă-le, Doamne, un colțișor de Rai! Titlul cărții a aparținut Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la acea vreme Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, cinstitor și iubitor al memoriei părintelui Paisie, împreună cu Episcopul Marc (Alric) Nemțeanul, și el călugărit la ­Mănăstirea Sihăstria.

A găzduit la Rădășeni 

În mod personal sunt bucuros de vizita părintelui ieroschimonah Paisie de multe ori în satul meu, Rădășeni. Pe când se afla la Slatina, părintele ieroschimonah împreună cu marii călugări de altădată ai mănăstirii au poposit la Rădășeni. Era o legătură specială a satului și credincioșilor de acolo cu Mănăstirea Slatina și cu părintele Cleopa. Din satul Rădășeni, un credincios bun, după moartea neașteptată a soției, rămas văduv, cu un singur copil, avea să vândă câteva dintre pro­prietățile pe care i le dăruise Dumnezeu. Făcea parte din așa-numiții bogătași sau chiaburi ai vremii. Nu avea avuții imense, dar avea mai mult pământ decât oamenii obișnuiți. Cea mai mare parte a avuției a oferit-o Mănăstirii Sihăstria, când a trecut prin mari încercări și prin incendiul care a mistuit paraclisul de iarnă și multe chilii ale mănăstirii. După un timp, credinciosul a intrat în viața monahală, a devenit monahul Gherasim (Câmpeanu) și a fost hirotonit ieromonah la recomandarea părintelui Cleopa, de către Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Sebastian Rusan. A ajuns un duhovnic bun, chiar părintele Cleopa își pleca genunchii îna­intea lui. La invitația lui, avva Paisie, dimpreună cu părinții Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima și alții, a venit în casa sa părintească de mai multe ori la Rădășeni, iar după mărturia unui nepot al părintelui Gherasim, părintele Paisie venea uneori pentru rugăciune și liniște în fosta casă a monahului, cu ogradă primitoare, viță-de-vie și pomi roditori.

Vizita neașteptată de la sfârșitul vieții

O întâmplare grăitoare s-a petrecut cu puțin timp înainte de trecerea la cele veșnice a părintelui Paisie din lumea aceasta. Era la începutul lunii iunie în anul 1990. Patriarhul României, fericitul întru pomenire Teoctist Arăpașu, se afla într-o vizită pastorală prin voievodala Moldovă. Îl însoțeau noul Mitropolit al Moldovei, de abia instalat la Iași, Daniel, și mai mulți ierarhi ai Bisericii noastre. Între popasurile făcute atunci, după Mănăstirea Neamț s-a aflat și Mănăstirea Sihăstria. Nici nu se putea altfel. Patriarhul ­Teoctist l-a vizitat și pe părintele Paisie, care nu l-a putut întâmpina cum s-ar fi cuvenit, întrucât nu s-a putut ridica din patul de suferință. Au intrat în chilia modestă Patriarhul și ierarhii însoțitori. Părintele Paisie, bun și rugător cum era, le-a spus o rugăciune. Era darul lui pentru Patriarh și delegația care îl vizita. La patul de suferință al părintelui Paisie erau înge­nuncheați Patriarhul și ierarhii însoțitori. Aceasta a fost, poate, cea mai frumoasă zi din viața părintelui Paisie, care nu a căutat cinstirea oamenilor, însă Dumnezeu i-a trimis pe slujitorii Lui să-i mângâie ultimele zile de suferință și să fie împreună în comuniunea rugăciunii.

La scurt timp, părintele Paisie s-a mutat către cele veșnice, în ziua de 18 octombrie 1990. S-a adăugat părinților din veac adormiți și îngropați în cimitirul mănăstirii, mulți dintre ei sfinți. Unii cu numele uitate, dar pomenite în Împărăția lui Dumnezeu.

Citeşte mai multe despre:   Paisie Olaru